Am primit semnale negative pentru faptul că discut atât de mult despre Împăratul Încrucişat. Cică s-a săturat lumea de el, nu contează ce face şi ce crede. Eu nu sunt de aceiaşi părere, cred cu tărie că orice vânt băsescian ne afectează pe toţi, într-o anumită măsură. La fel cum o face şi ipocrizia grotească a Udrei, sau tupeul hidos al oricărui ales. Dar...hai că fac o pauză de la asta şi să vă aduc în atenţie o problemuţă care îmi umblă de capie prin creier, fără a fi abordată de nici un neuron.(Or fi sfioşi?)
Am o dilemă. (Nu, nu este aia cu rahatul şi scula, pe care o ştie toată lumea, aşa că nu vă mai hliziţi aşa)
Nu mai este un secret că nu înţeleg lumea în care trăiesc. Nu este de mirare că, din când în când, mai pun câte-o întrebare cu schepsis pe aici-şa la blog aici-şa. Acum, este unul din acele momente, deci vă rog, help! Dar să nu vă mai ţin în tensiune:
Am un vecin. Până aici, nimic neobişnuit, pentru că toată lumea are un vecin. Doar că vecinul meu are 24 de ani (ŞI CE??). A fost căsătorit o dată, a făcut un copil, apoi s-a despărţit. S-a însurat din nou, iar a devenit tată, iar s-a despărţit. La nici 2 zile, are o nouă tută care îi prestează la microfon, ca o nesătulă.
Apoi, am un coleg. Nimic neobişnuit nici aici, pentru că sunt mulţi oameni care au colegi. Unii mai norocoşi (???), au colege...lumea e plină de colege; însă nu e cazul aici. Eu am un coleg. Este inginer, scrie poezii, are vreo 5 cărţi scoase ca autor principal, vreo alte câteva ca şi coautor. Are un loc de muncă destul de bun, însă la viaţa amoroasă e dezastru natural. Deci taifunul când vine, i se pleacă cu respect, dinaintea-i. E antitalent, ce mai la deal, la vale! Fetele îl ocolesc cu îndârjire, iar el nu poate trece de stadiul de amic cu nimeni (probabil veţi spune că nu i-a venit sortita, dar lăsaţi-o baltă; nu cred în bazaconii din astea, de vrăjit minţile puerile. Eu îs ceva mai aplicat, mai ca un inginer). Cum o dă, cu o întoarce, tot singur e.
Acum, ca simplu observator al societăţii, problema mea este următoarea: ţinînd cont de faptul că în general fetele se plâng că bărbaţii sunt doar nişte primitivi, dobitoci prin născare şi insensibili cât îi China, curvari şi nedemni de încredere, mă întreb simplu DE CE un om fără căpătâi are ditai haremul, cu alte tute dornice de supt acadele în stand by, iar celălalt, care este de o cu totul altă condiţie umană (şi materială până la urmă), este obsedant de evitat. Ce este în mintea lor de zâne înglobate în spiritual? Sau să o iau altfel: ESTE CEVA în mintea lor de diafane pline de profunzime? DE CE aleg să convieţuiască cu toate scursurile, apoi se plâng că nu au noroc în viaţî şi bărbaţii sunt aşa şi pe dincolo?
A, da! Nici unul dintre personaje nu este Brad Pitt sau Keanu Reeves, deci nu se pune problema subbjugării prin frumuseţea fizică.
Caut un răspuns şi nu-l găsesc, caut un răspuns şi nu-l găsesc!! Toate răspunsurile să apeleze la mine!!!! Numa' nu vă înghesuiţi aşa, că blocaţi serverul. (uzual, dar asta e...chestiile uzuale ne compun existenţa)
P.S.: Mai sus, nu am vrut să mă refer la persoanele în sine, ci la conceptele pe care le reprezintă. Pe mine mă interesează doar înţelegerea fenomenului, şi atât. Mă doare-n cot de viaţa personală a fiecăruia.
Am o dilemă. (Nu, nu este aia cu rahatul şi scula, pe care o ştie toată lumea, aşa că nu vă mai hliziţi aşa)
Nu mai este un secret că nu înţeleg lumea în care trăiesc. Nu este de mirare că, din când în când, mai pun câte-o întrebare cu schepsis pe aici-şa la blog aici-şa. Acum, este unul din acele momente, deci vă rog, help! Dar să nu vă mai ţin în tensiune:
Am un vecin. Până aici, nimic neobişnuit, pentru că toată lumea are un vecin. Doar că vecinul meu are 24 de ani (ŞI CE??). A fost căsătorit o dată, a făcut un copil, apoi s-a despărţit. S-a însurat din nou, iar a devenit tată, iar s-a despărţit. La nici 2 zile, are o nouă tută care îi prestează la microfon, ca o nesătulă.
Apoi, am un coleg. Nimic neobişnuit nici aici, pentru că sunt mulţi oameni care au colegi. Unii mai norocoşi (???), au colege...lumea e plină de colege; însă nu e cazul aici. Eu am un coleg. Este inginer, scrie poezii, are vreo 5 cărţi scoase ca autor principal, vreo alte câteva ca şi coautor. Are un loc de muncă destul de bun, însă la viaţa amoroasă e dezastru natural. Deci taifunul când vine, i se pleacă cu respect, dinaintea-i. E antitalent, ce mai la deal, la vale! Fetele îl ocolesc cu îndârjire, iar el nu poate trece de stadiul de amic cu nimeni (probabil veţi spune că nu i-a venit sortita, dar lăsaţi-o baltă; nu cred în bazaconii din astea, de vrăjit minţile puerile. Eu îs ceva mai aplicat, mai ca un inginer). Cum o dă, cu o întoarce, tot singur e.
Acum, ca simplu observator al societăţii, problema mea este următoarea: ţinînd cont de faptul că în general fetele se plâng că bărbaţii sunt doar nişte primitivi, dobitoci prin născare şi insensibili cât îi China, curvari şi nedemni de încredere, mă întreb simplu DE CE un om fără căpătâi are ditai haremul, cu alte tute dornice de supt acadele în stand by, iar celălalt, care este de o cu totul altă condiţie umană (şi materială până la urmă), este obsedant de evitat. Ce este în mintea lor de zâne înglobate în spiritual? Sau să o iau altfel: ESTE CEVA în mintea lor de diafane pline de profunzime? DE CE aleg să convieţuiască cu toate scursurile, apoi se plâng că nu au noroc în viaţî şi bărbaţii sunt aşa şi pe dincolo?
A, da! Nici unul dintre personaje nu este Brad Pitt sau Keanu Reeves, deci nu se pune problema subbjugării prin frumuseţea fizică.
Caut un răspuns şi nu-l găsesc, caut un răspuns şi nu-l găsesc!! Toate răspunsurile să apeleze la mine!!!! Numa' nu vă înghesuiţi aşa, că blocaţi serverul. (uzual, dar asta e...chestiile uzuale ne compun existenţa)
P.S.: Mai sus, nu am vrut să mă refer la persoanele în sine, ci la conceptele pe care le reprezintă. Pe mine mă interesează doar înţelegerea fenomenului, şi atât. Mă doare-n cot de viaţa personală a fiecăruia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu