Se afișează postările cu eticheta ipocrizie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ipocrizie. Afișați toate postările

luni, 14 august 2023

Capricii de mare artă

Astăzi, este Ziua Internaţională a îngheţatei pe băţ - o ocazie perfectă pentru a vorbi despre statuete şi alte capodopere de artă. 
E drept că se potrivesc subiectele ca nuca-n perete...dar nu mai contează. Am ales să fiu un artist post-modernist şi să promovez cultura haosului. Vorba aceea: "Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua, mama nu se supără. De ce oare"?? 
Răspuns: pentru că sunt cetăţean european şi am drepturi! D-aia!

Prin urmare, astăzi scriu despre artă. Vreţi despre Gheboasă? Haideţi măi... că subiectul acesta tot a aprins toată suflarea ipocrită a României! 
După ce am cercetat problema, am înţeles şi eu care este marea tevatură: un cântăreţ faimos despre care nici nu ştiam că există, şi-a cântat mega-hiturile la Untold; tinerii doritori de distracţii au fredonat versurile vulgare şi au aplaudat frenetic, apoi alţii au râs de ei că se bucură la toate prostiile şi uite aşa a ajuns Gheboasă principalul subiect monden al ţărişoarei noastre. De ce s-a întâmplat asta, nu înţeleg, că doar nu-i nimic nou sub soare: melodii cu înjurături se fac de zeci de ani  şi nu s-a atacat nimeni până acum - de aceea, parcă încep să mă întreb: când se redescoperă a miliarda oară câte o evidenţă şi o tratăm ca o o noutate, nu cumva se oferă nutreţ societăţii pentru a se abate atenţia de la evenimente care ne vor afecta viaţa şi care nu trebuie să fie discutate public?  

Posibil. Cert e că trepăreala care a pornit polemica publică, şi anume  "Dă-i ţiganca", nu mi se pare nici jignitoare şi nici  discriminantă. Nici nu prea spune mare lucru, deşi când se vorbeşte despre ea, se blurează "ţigancă" şi "găo**ă". Dar cu ceva timp în urmă, când preşedintele preşedintele Băsescu l-a făcut pe unul "gă*zar", nu s-a mai supărat nimeni...ba, din contră! Am râs şi ne-am distrat cu toţii. Când preşedintele Iohannis a transformat plăcuţa suedeză (m*ia) în atitudine politică, iar am aplaudat. Iar acum 20 de ani, când Villy & Paco 10 Grei rupeau boxele cu "Prietena ta e o târfă" care "îşi ia omor dacă o dă nasol" şi versurile erau pline de cuvinte cu m, cu p, cu f sau c, tot nu a deranjat pe nimeni. 
Până mai ieri, nu s-a supărat nimeni nici când Gheboasă a devenit vedetă şi îşi cânta rimele deocheate peste tot. Nu s-a protestat nici când a făcut milioane de vizualizări pe Youtube, cu aceleaşi produse artistice. Şi deodată... SPUF!!! Vine vedeta să dea poporului exact ceea ce-i place şi ia uite cum am descoperit gaura de la covrig! Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Păi ce treabă-i asta?

Nu ţin cu Gheboasă, că nu mă atrage activitatea lui - ci doar încerc să înţeleg fenomenul şi să-mi stabilesc şi eu nişte repere, nişte reguli după care funcţionează întregul. Cum altfel să mai departajăm valorile de non-valori? Deşi, într-o societate în care se folosesc duble, triple şi alte zeci şi sute de măsuri, ce să mai înţelegi? Cum mai defineşti binele şi răul, când trăim printre lucruri bune făcute prost şi lucruri proaste, dar bine făcute?
 
Întreb şi eu...pentru că este foarte interesant să stau pe o bancă şi să observ ce se întâmplă prin jur. Şi fără să vreau, mintea începe să funcţioneze şi să îşi pună întrebări: de ce e aşa şi nu e altfel, de ce azi e bine să faci ceva şi mâine nu mai este, de ce aia e frumoasă şi aia e urâtă? 
 
Spre exemplu: am şi eu o mică obsesie cu plimbatul. Şi într-o bună zi, prin peregrinările mele, m-am închinat cu toate mâinile când am văzut abominaţia care a apărut pe peronul Gării de Sud a Ploieştiului. O oribilitate gigantică, sub forma unei statui a domnului Goe. Îl ştiţi... Copilul năzdrăvan şi cam prost-crescut, care-şi pierde pălăria cu biletele...da? No, bun. Cică aceasta va reprezenta oraşul lui Nenea Iancu, de aici înainte.
...ceea ce, treaba lui, să reprezinte ce o vrea. Bine că nu stau în Ploieşti, pentru că mie nu îmi place şi mi se pare o urâţenie de mare clasă, ce-mi aduce aminte de Omul Bezea din "Vânătorii de Fantome". Îl văd şi nu ştiu dacă să râd, să plâng sau să am coşmaruri noaptea. 


Nu ştiu cine a fost chinuit de talent şi de ce a făcut aşa ceva, însă această capodoperă nu se încadrează deloc în peisaj - care  nu este vreunul foarte fericit, dar totuşi! Ar aduce ceva a perioadă interbelică şi n-ai cum să vii cu un guguloi de gume de mestecat lipite între ele şi să spui că ai adus arta în oraş!

În primul rând, sculptura este mult prea înaltă pentru locul în care a fost înghesuită - şi mie, cel puţin, îmi dă o senzaţie de claustrofobie când o văd cum sprijună bolta peronului cu pălăria de mariner. E ilar total si nu crează deloc senzaţia de bun-gust şi frumos, ci de apăsare, strâmtorare şi orgoliu - pe sistem: "Nu merge? Staţi că vă arăt eu că încape"! Dacă artistul, în avântul său creator, va vrea să reproducă scena gării pe de-a întregul, adică să le aducă pe peron şi pe mamiţica, mam-mare şi Tanti Miţa, e clar că trebuie să dărâme clădirea cu totul - că nu au unde să mai încapă şi ele. 
Apoi: nu văd pălăria de paie a domnului Goe! Caragiale îl descrie clar: "Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că aşa ţin bărbaţii biletul". Perfect! Unde-i pălăria cu biletul în pamblică?? 
De fapt, unde-s toate hainele frumoase despre care se vorbeşte în acest moment şi schiţ? Că nu văd decât o varză de culori şi obiecte vestimentare care nu au o legătură cu ce ar trebui să fie. Sau, cine ştie? Adidaşii or fi fost la modă şi pe la 1900, c-apoi na! Ce puteau să poarte oamenii pe atunci? Şlapi de plajă?




Noroc că personajul face semnul inimii cu degeţelele, ca să ne arate că ne iubeşte! A văzut pe WhatsApp, mânca-l-ar mamiţele de grăgălaş şi avangardist ce este el! Are şi tatuaje pe mâini, gât şi picioare, ca să arate faptul că e open-minded şi nu are prejudecăţi... nici nu se putea ceva mai extraordinar!! Deşi, dacă nu vorbeşte şi la telefonul mobil sau nu se joacă "Pokemon Go" pe tabletă, tot degeaba! 
Bine, totuşi, că nu are şi căşti bluetooth în urechi, să asculte trapul lui Gheboasă - c-apoi n-ai cum să fii tânăr în tendinţe şi să nu-i adori hiturile. Nu poartă nici smartwatch pe mână, ca să ştie cât e ceasul şi să nu mai întrebe cât mai e până vine trenul...şi până la urmă, cel mai mult mă bucur că tânărul Goe nu este negru transgender şi cu cine ştie ce preferinţe intime! C-apoi...în ziua de azi, te aştepţi la orice. Nu m-ar fi mirat nici dacă viziunea artistică ni-l prezenta pe Goe cu ţigara-n colţul gurii, blugi mulaţi pe gambă, pantofi cu toc cui, maiou de plasă, frizură bros, unghii date cu gel şi poşetă la subsuori.  

Să bem pentru asta! 
Şi să mâncăm o îngheţată pe băţ, ca să marcăm sărbătoarea de azi! Eu am îngheţată fără băţ, dar se rezolvă...înfig un capăt de nuia într-nsa şi mă achit de respectarea tradiţiei!  
Iar în cinstea regulilor antidiscriminare, propun să ascultăm şi o melodie cu ţigani, până nu se interzice şi asta. Nu are nimic obscen în ea, dar când cantautorul pronunţă "ţigancă" cu neruşinare şi fără nici o perdea, mai ştii cine se supără şi o anulează? Nu de alta, dar abia mi-a sugerat-o Youtube-ul şi e păcat să dispară în neant, că îmi place mult!


[Bosquito - Întuneric în culori]

joi, 4 iunie 2020

Disonanţa, bat-o vina!

Cu ceva timp în urmă, în urma unei discuţii pe teme religioase, un prieten mi-a spus că sufăr de disonanţă cognitivă. DISO...CE?? 
M-am simţit oleacă jignit, credeam că mă face nebun sau mă acuză că-s vreun bolnav psihic nedescoperit.. dar până la urmă, m-am resemnat: "Aia e, frate! Altul mama nu mai face"!

Problema e că m-am înşelat - pentru că disonanţa cognitivă nu e nebunie...cred. Expresia asta folosită de psihologi descrie o stare pe care omul obişnuit o numeşte ipocrizie, iar Biserica o trece în rândul păcatelor, ca făţărnicie. Pe scurt, disonanţa reflectă o fractură între gânduri şi fapte; gândeşti ceva şi faci pe dos. Adică, o condiţie care, până la urmă, nu este tot o formă de nebunie?
Mă rog. Cert este că disonanţa cognitivă este atât de generalizată, că practic face parte din normalitatea noastră cotidiană. O întâlnim la tot pasul, doar că nu o mai băgăm de seamă. Uneori, o considerăm chiar o calitate...pentru că se referă la abilitatea de a minţi frumos, de a împopoţona rahatul, pentru a-l face mai atractiv. Ce să mai? Deja e tehnică de marketing! Sau pur şi simplu...politică? Sau ambele??

Păi şi atunci ne mai mirăm că lumea este aşa cum este?

Zilele trecute, toată ţara s-a scandalizat pentru că în spaţiul public a apărut o fotografie de la o chermeză din biroul primului ministru, în care invitaţii încălcau, cu nonşalanţă, toate regulile aflate în vigoare: fumau în interior, consumau alcool, nu purtau măşti de protecţie. Ca să citez un analist politic: "Nu ai voie în biroul premierului să fumezi, să consumi alcool, e un lucru elementar. În acest moment, această ipocrizie, să vii cu mască în conferinţa de presă şi să ai altă atitudine în interiorul guvernului. Este nepermis să faci aşa ceva".
Până la urmă, e vorba despre respect pentru funcţia pe care o ai şi pentru poporul pe care îl reprezinţi şi căreia îi serveşti ca exemplu. Sau...nu!

Faptul că ni s-a băgat pe gât o criză în sănătate pe care am adoptat-o verbal şi am cam ignorat-o prin fapte, nu este tot o disonanţă cognitivă?



Da, ştiu, e de porc să spui asta...şi totuşi: dincolo de sloganurile de pe internet şi de pe la televizor, cine a crezut în pandemie? Statul acasă a fost respectat doar din cauza amenzilor, nu din responsabilitate şi vreun gând de protecţie...pentru că dacă nu erau aşa, francezii nu se înghesuiau pe malurile Senei ca să serbeze ieşirea din carantină, fără să repespecte nici o măsură de distanţare. I-a durut în cot, oamenii se distrau şi se bucurau că pot ieşi din casă fără să îi alerge poliţia. La fel şi în Anglia, unde erau parcurile pline de cetăţeni, deşi poliţia îndemna la stat în casă. La noi, ce să mai zic? Am stat acasă de frica boleşniţei, călcându-ne în picioare prin fel de fel de supermarketuri; apoi ne-am distanţat social înghesuindu-ne la tot felul de cumetrii "în familie", sau la sărbătoriri prin pieţe, la câteva secunde după ultima zi a stării de urgenţă - când s-a putut ieşi din casă fără declaraţii.

Păi aşa se comportă nişte oameni care se simt ameninţaţi? Când primul ministru vorbeşte una şi face pe dos, poporul ce model să adopte? Dacă ştii că focul arde şi ţi-e teamă să nu te frigi, nu înveţi la piaţă cum să se protejeze lumea de incendiu şi în intimitatea casei exersezi jonglerii cu popice în flăcări, lângă căpiţa cu fân...
Şi atunci întreb: raportându-ne strict la comportament, câţi oameni au fost (CU ADEVĂRAT) panicaţi de boală?? Prea puţini spre deloc, aş spune. Şi dacă vreţi dovezi mai recente, uitaţi-vă ce se întâmplă în S.U.A., unde oficial s-au infectat cu covid aproape 2 milioane de persoane şi au murit vreo sută şi ceva de mii  - de erau, săracii, cu jalba în proţap cât e ziulica de lungă, că nu mai aveau loc în cimitire pentru atâtea îngropăciuni. Asta până s-a întâmplat porcăria cu nenea ucis de poliţie şi a ieşit poporul la prosteste...fără nici o distanţare, dezinfectant, mănuşi şi măşti, ci doar cu furie. O furie care nu avea efect antiviral, ultima dată când am verificat.

Aţi aflat de scandalul cu vloggerul acela care a instigat la violarea minorelor? Buuunnn...dar de ce ne ultragiem, atât? Când cineva devine vedetă, nu câştigă notorietate pentru că e propriul lui fan...ci pentru că lumea dă năvală să-l asculte, să-l laude, să-l pupe şi să-l idolatrizeze. 
Păi şi când stai cu gura căscată la unu' care îşi clădeşte reputaţia pe "dezvăluiri sincere şi fără perdea" despre subiecte intime, cam ce crezi că se poate întâmpla? Nu-i normal ca omu' să-şi descrie fetişurile? Dacă devii faimos tocmai în baza, lor, practic, intră în fişa postului de vedetă să ţi le mărturiseşti. Şi atunci, de ce mai facem gălăgie?

Dacă societatea noastră se bazează şi apelează la stârnirea simţurilor, de ce ne panicăm când simţurile se activează?


Ca să fac o paralelă: nu îţi iei armă dacă nu vrei să o foloseşti. Explicaţiile acelea gen cu "Am luat-o ca să o am în casă, pentru protecţie" sunt abureli...pentru că viaţa e plină de pericole şi sigur-sigur se va ivi şi momentul în care trebuie să te protejezi. 
Nu îţi iei Ferarri, dacă vrei să te plimbi cu familia prin centrul oraşului. Nu te îmbraci în frac dacă mergi la aprozar, să iei cartofi... nu te dai cu cel mai scump parfum, dacă te duci să faci curat în grajd... şi nu promovezi promiscuitate, dacă îţi doreşti să trăieşti înconjurat de moralitate.
Iar dacă, totuşi, se întâmplă asta, de ce ne mirăm de rezultate? Când pui laptele la fiert şi uiţi de el, te mai miri că dă în foc? Nu e disonanţă cognitivă? Şi dacă faci asta în fiecare zi timp de vreo 60 de ani (că parcă de prin anii '60 a pornit revoluţia sexuală), nu e nebunie curată, să aştepţi alt rezultat?

Acum, nu spun că "celebrul" vlogger Colo (de care nu a auzit aproape nimeni), nu merită admonestat. Spun, doar, că tratăm efectul şi nu boala. Ceea ce ar fi ok...până data  viitoare, când apare alt faimos şi cine ştie ce ne mai învaţă? Poate nişte educaţie sexuală...
Chiar, măi, că avem lege în acest sens, promulgată pe şustache de iubitul nostru preşedinte, când noi stăteam în casă. E de bine, nu-i aşa?

Prima problemă care se pune când vrei să înveţi ceva nou pe un copil este "la ce-i va folosi"? 
Adică: îi este de folos unui copil să ştie de la 5 ani să se îmbrace singur? Da, normal!
Dar dacă l-am învăţa să rezolve ecuaţia de gradul al II-lea la 10 ani, i-ar fi de folos? Posibil...
Şi dacă la 11 ani i-am cere să definească pornografia hardcore, circumcizia, visele umede, tortura porno şi altele asemenea, cum s-a întâmplat în Anglia, este bine? Intră în sfera educaţiei sexuale? Mă gândesc că da...altfel de ce ar da profesorul o asemenea temă? Pentru că a predat la clasă, normal! Că doar nu se dau teme din ce visează dascălul noaptea!
Vă daţi seama că la clasa a IV-a, un copil trebuie să facă diferenţa între tipurile de pornache? Ceea ce implică faptul că trebuie să le cunoască...deci cam pe când ar trebui să îi punem filme cu Piticul Porno?  Pe la 7, 8 ani, ca să aibă timp să cuprindă întreaga vastitate a subiectului şi să poată diferenţia între genurile de porno? Serios acum, am înnebunit eu? Nu lăsăm copilul la desene cu Tom şi Jerry, că-s prea violente, dar îi prezentăm măciuca lu' Titus Steel? Ce tare!
...şi examenul cum se va da la materia asta? Practic? Eu aşa cred că ar fi bine...c-apoi ori predăm, ori ne jucăm de-a şcoala! Vorba 'ceea: "teoria, ca teoria, dar practica ne omoară"! 

De fapt, nuuuu...educaţia asta cică e bună. Îi învaţă pe copii să...ce?  De căinat LGBTeii şi de poveşti lacrimogen-moralizatoare sunt sătul...iar exemplul din Anglia mi se pare destul de elocvent pentru agenda acestei materii.
Eu nu sunt de acord cu asemenea porcării. Alţii...dezbat, deşi nu au ce. Nu aşa s-a votat la referendum? Dacă votam valorile familiei "tradiţionale", Doamne fereşte...îl puneam dictator pe viaţă pe Dragnea, ceea ce era exclus! Ne perpelea odiosul ăsta la foc mic şi ne mânca cu tot cu fulgi! 

Totuşi, aş zice că e târziu să-l mai educi pe copil la grădiniţă. Hai, mai bine, de la creşă! Sau, şi mai bine, din burta mamei! 
(Îmi dădea inima ghes să zic "din burta tatălui", ca să fiu şi eu progresist în gândire...dar poate să stea bărbatul şi-n cap în timp ce primeşte tablele legilor moderne, că niciodată nu va putea naşte)!
Deci, propun să educăm copilul...persoana, că poate el nu vrea să fie numit "copil" şi îl dicriminăm - încă dinaintea naşterii. În timp ce-şi mângâie burtica în care creşte viitoarea persoană dragă, viitorul părinte să îi zică: "Dragă...persoană, eu sunt mama ta; dar pot fi şi tatăl tău - iar tatăl tău poate fi şi mama ta dacă doreşte...pentru că oricum, noi ne iubim. Tu, poate te naşti fetiţă; sau, poate naşti băieţel, însă nu te speria! Poţi fi ce doreşti. În câţiva ani este posibil să primim dreptul de a ne alege şi specia, nu numai sexul şi vei avea norocul să îţi extinzi gama de opţiuni; poate te tentează viaţa de cactus, sau cea de ornitorinc. Mai ştii? Până atunci, fiinţă dragă, trebuie să te programăm să nu accepţi să fii programată, pentru că e dreptul tău. Eşti  magică şi orice alegi e bine. Nu ai legi, nu ai norme morale. Legea eşti tu. Te pupik dulcik"!

Păi şi atunci ne mai mirăm de vloggerul lu' peşte, care ne prezenta variantele personale de educaţie sexuală? Am fi cei mai ipocriţi să facem aşa ceva...
Stai! Am făcut-o, deja?? M-am mai liniştit.

...iar cu acest gând frumos, închei şi mă retrag la visare.
Noapte bună!



[Patty Gurdy  - I'll fly for you - Carnival Row soundtrack]

joi, 9 aprilie 2015

Întrebarea de o mie de puncte

Fraţilor şi cumnaţilor, am şi eu o problemă, că tot suntem în plin sezon duhovnicesc: Cine este Dumnezeu? Ce este El?

Pare o întrebare simplă, ştiu. Religia ortodoxă (trebuie să menţionez asta, pentru a nu face confuzii..că doar religii sunt pe planetă câtă frunză, câtă iarbă! Omul şi religia, fiecare e cu definiţia ei, cu Dumnezeul ei) ne învaţă că Dumnezeu e Totul şi Nimic. Orice am putea spune şi nimic din ceea ce spunem. Frumos, ce să zic?
Dar mai concret - despre ce vorbim? Să desenăm o teorie cu creionul pe hârtie este o joacă de copii; dacă după această ispravă mai spunem şi nişte cuvinte mari, preferabil cât mai neinteligibile, chiar părem deştepţi. Dar pâna la urmă, 1 şi cu 1 fac 2. Halatu', halatu', cât e halatu'?
...că nu trăim din vorbe şi nu suntem mai minunaţi dacă slobozim pe gură nişte cuvinte. Doar avem impresia că suntem. Cum ne zicea un profesor în şcoală: "Mă copii, să ştiţi voi, de la mine: diferenţa dintre un om cu studii şi unul fără studii este limbajul, esenţa e aceeaşi. Nu reinventează nimeni ştiinţa, staţi potol!". Probabil ăsta era în cârdăşie cu un alt profesor de la facultate, care ne îndemna, prin anul terminal, să trecem la utilizarea unui limbaj specific inginerilor - că doar nu am făcut degeaba o şcoală. Ceea ce mie mi se pare foarte amuzant...după mintea mea, un căcat e un căcat, indiferent că-i zici "rahat" - mai pentru pudibonzi, "scrânjoi" - pentru băeţii de cartier sau "materie fecală" - pentru inteligenţi. În puii calului, arată la fel, miroase la fel, are aceeaşi textură şi culoare! Ce ne frecăm atâta pe după vişin? E un căcat. Punct!

Doar că, eu nu mai vreau cu teorii. 
Aşa că revin cu întrebarea: Cine, ce este Dumnezeu?



Păi ce să fie? Discutabil, în funcţie de cum pleci urechea.
Pentru copiii de 3-4 ani,  El este prezentat ca un bătrânel foarte minunat ce stă pe nori şi te recompensează sau te pedepseşte, în funcţie de ceea ce faci pe acilea, cu proprii semeni. E ca-n Matrix: iei pilula albastră cu caramangeală, sau p-aia roşie cu daruri multe :) Destul de simplu pentru mintea lor.... Învaţă şi ei câte ceva bun, li se modelează personalitatea către ideea de Bine; de obicei, indiferent de vârstă, natura omului este înclinată spre rău, binele venind doar printr-o constrângere. Deci, dacă îi spui unuia că este sub observaţie 24/24, 7 zile din 7, chiar şi atunci când se crede singura fiinţă de pe planetă, ce să vezi? Omul acela va face ceva descris ca fiind bun. "Nu rupe această carte, că te vede Dumnezeu; dă la pagina 37 şi-ai să vezi numele meu". Ceva aşa.

Pentru unii nu există Dumnezeu...pentru alţii există dar e un extraterestru mai şmecher, plin de nave extraterestre şi puteri extratereste, care face ce vrea fibra lui extraterestră. Unii zic că-i reptilian, alţii că-i anunnaki. alţii că-i inunnaki, alţii că-i Energie Creatoare, Conştiinţă Colectivă, Mama Natură, Matrice Universală sau ansamblul legilor fizicii.
Hmmmmm...neinteresant. Teorii şi iar teorii, mi-e silă de ele! Vreau practic, faptic. Concret, palpabil. Substanţial, tangibil şi cu un contur adecvat. Lasă-mă cu teoriile, că nici la wc nu-s bune - nu ai cum să te ştergi cu ele la obraji! 


La dat din gură şi emanat idei menite să schimbe cursul istoriei suntem aşi cu toţii. Cum se trezeşte vreunu' care crede că-i cult în cap pentru că a citit trei horoscopuri, cum cloceşte o idee genială şi îşi caută adepţi, să-şi înfiripe o nouă mişcare religioasă... Şi-apoi să te ţii seminarii şi colocvii de educare a prostimii, toate cu bani - că vorba 'ceea: o fi Dumnezeu un Duh, dar tre' să mănânce şi gura propovăduitorului ceva! Că doar nu şi-o răci-o de pomană...! Băi, tu de colo! Când ţi-o făta mintea nişte pui, dă, trăi-ţi-ar, şi mie unu', nu fi zgârgiog - că-ţi creşte o floare Rai dacă dai de pomană! Chiar nu ţi-e milă de mine, să stau ca păpădia-n câmp şi să n-am şi eu măcar o umbră de cunoaştere?

Dar cum nu îmi place să aştept şi de obicei nu dau izmene pe călător, purced să caut eu, de capul meu. Şi ce-mi zic? Dacă vrei pită, unde te duci? La fabrica de mobilă? La piaţa de zarzavaturi? La d-alea confiscate? Nu, nu...meri ca omu', la pitărie. Păi dacă vrei să-l cunoşti pe Dzeu, nu cauţi la Scriptură? Normal că da.
Prin urmare, citesc. Şi ce găsesc? O lume idilică, frumos ordonată, cu reguli stricte şi uşor de reţinut. Aproape ca în poveştile nemuritoare...Bunul, Răul şi Urâtul, fiecare cu rolul său specific, conform scenariului prestabilit. Nu trebuie să fii savant de renume mondial să pricepi despre ce e vorba...crezi, faci, te rogi. Şi iubeşti. Cum era aia?  "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău  şi cu tot cugetul tău [...] iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii." (Matei 22, 37, 39, 40). Greu? Sincer acuma...mie nu mi se pare că lansez rachete pe Lună! Trebuie să fii tălâmb şi oleacă trepanat să nu înţelegi aşa ceva!

Problema mare e cu definirea ideii de Dumnezeu...pentru  că nu poţi iubi ceva cu tot sufletul, dacă nu ai habar de el. E ca şi cum ai spune că eşti fan Antonia, dar tu nici măcar n-ai aflat că fata asta vieţuieşte pe planetă. De aceea El trebuie descris, să ştii cu ce ai de-a face! Pe hârtie e uşor...dar când translatezi modelul de laborator peste mediul real, observi ceva ciudat: fiecare idee este contrazisă la milimetru! Într-un mediu controlat, Dumnezeu e totul...în realitate nu e nimic!

Realitatea, viaţa de zi cu zi , e un haos. Este o modă atroce cu cercetarea sensului vieţii, toată lumea e într-o continuă fierbere spirituală, în căutarea ACELUI SENS. Şi cu toate acestea, î orice domeniu al vieţii vezi că nu mai contează divinitatea, nu mai contează dragostea, nu mai contează cuvintele...nimic! În practică, dacă ai bani şi sculă tare, muţi la cur pe orişicare. Atât! Asta-i regula de aur a vieţii; la asta se rezumă toată existenţa umană, în cele din urmă...la ce bagi în gură şi ce tragi pe mână! Restul e tăcere! Umplutură de legume pentru cardiaci! Umbli cu Dumnezeu în gură doarpentru că aşa se face în anumite cercuri, dar El e doare un cuvânt gol, folosit în funcţie de circumstanţe şi de chef. Dă bine să-l zici, îl zici. Nu merge, bagi din top cu altceva, că doar ai de unde! După o vreme, constatţi că nu e bine...nu-i nimic! Şi aşa poţi retracta oricând, orice, oricum...Derulezi banda, stergi ce nu-ţi convine şi mergi mai departe fluierând, negând orice a fost înainte de sucirea atitudinii. Vorba zboară, dă-o-n mumă-sa! Cică scrisu' rămâne...aha, s-o crezi tu! S-a inventat radiera şi butonul de delete! Nimic nu contează, nimic nu rămâne dacă îţi pui în cap să nu rămână. Cu un cuvânt creezi o poveste, cu un cuvânt o retezi ca şi cum nu a fost niciodată. Prerogativa autorulu..."Eu te-am făcut, eu te omor". Scurt pe doi. Dai de.-un caz d-ăsta, ai pus-o! Ce să mai comentezi, că ţi-a dat cu "-nt", Pa! Ai FAZAN, ai pierdut! PAAAA!  Păi ştii...că ieri ziceai că-i alb...aşa, şi? Azi zic că-i negru. Mare schemă! Aşa am avut chef ieri...am fost sub influenţa băuturilor alcoolice...nebunie temporară...dezechilibru electrochimic...alege şi tu ceva de-aici! Ce nu-ţi convine? PAAAAA....

Sau dai peste câte unu de te spoieşte cu vorbe de duh...genul "guru wanna be". Scoate vorbele pe gaura gurii şi deja parcă te umple respectul, simţi nevoia să-ţi îndrepţi cravata şi să-ţi netezeşti ciuful. Ce mai, zici că-i rupt din mănăstire, ştie tot ce trebuie să faci ca să fii fericit. Mai contează că-i pielea papagalului şi nu e-n stare să-şi pună ordine-n propria viaţă? Vorbeşte frumos despre cele sfinte, despre minuni întâmplate la tot pasul şi îţi spui: Uite aicea, un om special! Dumnezeu îl iubeşte şi ia uite cum îi dă mici bucurii! Pare jigodie după alură, curvă de om după alegerile pe care le face uneori...dar prima impresie poate fi greşită. În rest tot o visare şi-un oftat. Ce să-i faci? Calea Domnului este îngustă şi grea, dar plină de fericire  şi durere mângâietoare. Îl primeşti în casă, Dumnezeu veghează; îl primeşti la masă, Dumnezeu cu voia lui. Şi-apoi îţi păleşte una pe după ceafă cu toţi sfinţii şi dumnezeii mă-sii, de-ţi băune creierii capului! Cu voia Domnului, să nu uităm. Sau aşa zice japiţa ordinară, ca să-şi acopere mârşăvia.
Hăăăă?  Păi cum aşa ceva?  Bă 'n gura mă-tii, tu te dai o făptură diafană plină de duhul înţelepciunii şi vas ales al duhovniciei, dar rupi cu dinţii şi calci în picioare tot ce ţi se pare că nu-i conform cu modul tău de a face lucrurile? Mâncate-ar lupii de oaie bearcă! Ştii ce? Ia-ţi tu vasul ales, bagă-ţi-l în trei litere şi maaaarş d-aci! Dă cu praf de mers şi dispari unde a-nţărcat mutu' iapa!! Lua-te-ar ciuma plus moartea! Tăvăleşte-te în chinuri! Stânga-dreapta, stânga-dreapta...mooooorii curvă nenorocită!

Deci...privind aşa în jur, ce constaţi că mai este Dumnezeu? Adunaţi în numele Lui sunt târle...dar oare este de ajuns? Că aşa zice la Carte: "...unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20)
Adunăturile le văd, nu-i problemă. Porcăria mare e că văd şi ticăşoşia...şi trag concluzia că unii doar se folosesc de divinitate pentru a-şi motiva slăbiciunea propriilor alegeri, pentru a fugi de reponsabilitate. Cum era ăla de şi-a omorât nevasta.."nu io, mi-a spus vocea lui Dumnezeu să fac asta!" Bă omule, tu eşti prost la cap? Asta-i explicaţia ta? Şi-acu ce-oi vrea? Să-l prind pe Dumnezeu de cracul pantalonilor şi să-L bag la bulău în locul tău?
Alţii îl folosesc ca pe un cal troian, o bucăţică de brânză dintr-o cursă de şoareci. Cum sunt toooţi ăia care-şi pun sutană şi vrăjesc lumea cu un acatist, ca să le obţină economiile. Sau lupii care vor să se dea oi, pentru a prosti proştii care le acordă încredere.
Iar alţii pur şi simplu îl tratează ca pe un tonomat, unde bagi rugăciunea şi-şi iese dorinţa gata îndeplinită, proaspăt aburindă. Asta-i o categorie aparte de idioţi, merită discutată separat. 

Doar că nimic din toate astea nu mă mulţumeşte şi întrebarea rămâne: Cine este Dumnezeu?

joi, 11 septembrie 2014

Prizonier

În ultimul timp am reînceput să scriu. Semnalam, după capul meu şi propria percepţie, nebuniile oamenilor...reacţii, fapte, întâmplări care nu îşi au locul într-o societate normală. A înnebunit lupul! S-a ţicnit lupul! S-a prostit toată planeta! 
Cum? Chiar aşa, toată, toată? "Da...toată, de la un cap la altul, de la mare la mic şi de la mic la mare!". Sinucideri, crime, violuri, găleţi cu apă turnate în cap pentru eradicarea sclerozei, copii de plastic, oameni mereu singuri, dar permanent cu iubirea în gură, săraci care nu au ce mânca dar se calcă în picioare când se dă promoţie la iphonuri, tigăi şi bormaşini. Disperaţi pe bandă rulantă...nebuni peste tot. Nasol, ce să zic? 
Doar că, din mila lui Dumnezeu şi cu aportul părinţilor, vieţuiessc aici, în puii mei! Îmi place, nu îmi place...nu e ca şi cum mă urc în maşină şi plec spre zări mai bune, pentru că nu am unde! Iar teleportarea nu e inventată încă, să mă pot duce de chiaun în sălbăticia marţiană!

No, dar am greşit. Sunt exact ca în bancul acela: un nebun merge pe contrasens. Care unul, că-s cu zecile!
Mie scârbă de lumea asta. Şi nu pentru că este ea nebună...ci pentru că eu sunt nebunul. Am crezut în idealuri, în norme de conduită. Am vorbit despre normalitatea cea naturală, nu despre cea confecţionată de societate. Despre iubirea ca ideal, în comparaţia cu cea practicată din ce în ce mai des, ce depinde doar de mărimea buzunarului. Am scris despre oameni liberi, condamnând indivizii subjugaţi de rândul lumii, reclamă, trend, tehnologie, uneori chiar religie. 

Şi după ce am luptat ca un catâr, pierzînd cu fiecare luptă şi o părticică din mine, am înţeles: sunt un prost! Omul este o fiinţă ipocrită. Cu idealuri înalte, dar cu nevoi animalice şi spirit de turmă. Vrei să pari deştept, să impresionezi? Slobozeşti pe gură dictoane de înaltă conduită morală, Nu are nici o importanţă că apoi le contrazici prin fapte. Vorbeşti despre lucruri abstracte, deplângi soarta omenirii înglobată în noroiul prezentului, eventual glorifici trecutul sărac, dar curat. Şi apoi te afunzi în haznaua colectivă.
"Fii tu însuţi", "Gândeşte liber"...până apare noul model de telefon pe care toată lumea îl are şi e în vogă, deci trebuie să îl ai.
"Când cineva te vorbeşte de rău, bucură-te; te invidiază pentru că eşti înaintea lui". Şi te bucuri...până te întâlneşti cu persoana respectivă şi îţi bagi toate bucuriile în neamul mă-sii. Sau a lu' tac-su. Sau mă rog...cum îţi vine la gură pe moment.
Mai vreţi? Că-i facebookul plin de căcaturi d-astea inteligente, mega-sharuite  şi arhi-likeuite. Cuvinte goale, aspiraţii utopice. Teoretizări ale unei realităţi mizere.

M-a uimit întotdeauna societatea prin diversitatea ei. Şi prin discrepanţa dintre cuvinte şi fapte...dorinţe şi acţiuni. Chiar m-a revoltat..şi am scris despre asta. Vrei iubire necondiţionată...dar cu temelie solidă pe un porcoi de bani. Vrei înţelegere şi apreciere..dar nu o acorzi. Vrei egalitate...dar doar cu păturile superioare. Vrei linişte şi ordine, dar susţii haosul şi dezordinea. Vrei libertate, dar nu te poţi pune contra rândului lumii. 
De curând am citit un articol despre preoţii din Botoşani, care au cerut înlocuirea unor umbrele decorative pe motiv că erau multicolore, un simbol al homosexualităţii. Desigur, s-au inflamat mulţi, care preoţii fac şi dreg într-o societate teocratică şi primitivă. Măi...acuma nu ştiu ce să zic, dar s-ar putea să fi avut dreptate. O societate modernă nu înseamnă după mintea mea o debandadă generală, ci un loc în care eşti liber să faci ce vrei, atâta timp cât nu îmi încalci mie libertatea. Iar apelarea la subconştient...cam nasol! Ici un curcubeu...nu-i bai. Dincolo altul...mare lucru. Apoi apare gayul, cu curcubeul în piept. Normal, deja eşti obişnuit. Sau nu? Mă întreb şi eu aşa...dacă ceva este normal, de ce te mai dai de ceasul morţii să fie acceptat de colectivitate?
Uite ce zic: hai să decorăm oraşul cu svastici, un simbol aducător de noroc! Templele indiene sunt pline de ele, hinduşii le folosesc chiar şi în căsătorii. Deci...ce e rău în asta? Apoi, după o vreme...na, că apar neo-naziştii. Ia-o p-asta şi înghite-o cu toată familia!

Sau alt articol, despre tatuaje. O idee, susţinută prin câteva zeci de păreri: Cât de naşpa sunt privite persoanele tatuate, cât sunt de discriminate şi ce bine e să trăim undeva în care omul este acceptat după ce poate, nu după cum arată. Toleranţă fără margni, desigur....atâta timp cât o persoană tatuată nu vrea educator la grădiniţă. Cam aiurea, ce exemplu pozitiv ar da copiilor? Păi cum, ce exemplu? Cel al unei societăţi moderne! Sau, poate, la relaţii cu publicul, unde este important aspectul fizic plăcut. 

...şi, apoi, iar iubire...neîngrădită, necondiţionată, ideală. Şi plină de balast, că doar mallurile nu pot să rămână fără clienţi. Sau de alte condiţii minimale, dar esenţiale.

Vorbesc mult, scriu mult şi prost. Ca un nebun.
Nimic nu se schimbă. Totul este degeaba, nu are nici un rost.

Cum arată o lume fără reguli, fără standarde, fără vârfuri, fără idealuri şi fără Dumnezeu? Fix ca a noastră. 
Uneori mi-e scârbă că sunt om...iar acum, scârba atinge apogeul. Blestemul cel mai cumplit este, însă,  că nu pot face nimic să rezolv asta. Nu am unde fugi, nu am unde mă retrage. Nu am o baghetă fermecată care să mă transforme şi vierme de mătase. 

duminică, 4 noiembrie 2012

Fost-am dus de-acasă

...fără cal, fără nevastă.

De la o vreme nu mă mai pot relaxa decât în natură. 
Îmi iau aparatul de fotografiat, opţional un caiet + ceva de scris şi mă duc teleleu peste dealuri, în sălbăticie. Tre' să mă uit la copaci, să admir cu creşte cataroiul, ceva - altfel, o iau cu căpuţul grav tare. Prin urmare, fuga-n luncă; iar când dau de vreun tăpşan mai izolat, mă aşez turceşte pe vreo moviliţă sau mă întind pe iarbă cu mâinile sub cap, închid ochii şi imit mortul, cu mintea zburătăcind aiurea peste mărăcinii din împrejurimi. Doar aşa îmi mai aud gândurile şi pornirile. Vrumm...vrummm...Ferarri, tăticule, nu jucărie! Cel mai tare bolid de curse, observabil doar de persoanele alese - în cazul meu, nimenea :)) 
Eeee...vă daţi seama că glumesc, atâta că n-oi fi tembel să deconspir cea mai specială dintre toate specialele, care se gândeşte la mine ca Cenuşăreasa la caleaşca-bostan! 

Mă rog. 
Oricum, asta cu meditatul la firul ierbii era o practică a verii. Acuma ce să mă mai întind, că-i un frig p-aci de-mi clănţăne şi pietrele de la rinichi! Dacă stau o clipă locului, mi se congelează sângele-n vene! Aşa că umblu...umblu unde văd cu ochii! 
Pornesc de acasă -  întotdeauna de acasă. Soarele luceşte bolând printre vălătucii groşi de ceaţă, pieptul mă doare de apăsarea nefirească a hanoracului umed iar noroiul oftează ascuţit sub greutatea bocancilor. Frunzele arămii foşnesc melodios prin copacii desfrunziţi, păsăricile cântă pe picior de plecare, vântul tăios îmi şuieră în urechi poveşti de amor la gura sobei. D-astea romanticoase, specifice decorului de toamnă - v-aţi prins voi, că sunteţi inteligenţi.
Oricum, pe mine mă doare-n 3 litere...COT, băi, la ce vă gândiţi?! Personal, sunt setat pe copaci, am mai spus! Prin urmare: Un pas, doi...stânga, dreapta, întins înainte vreo câteva sute de metri, apoi singurătate. Linişte. Loc luminat, loc cu verdeaţă, de unde a fugit toată întristarea, amarul şi suspinul. Locul meu cel mai mişto - chiar dacă acum nu gimbeşti la 20 de cm în faţă. Dacă îmi întind mâna, cu greu îmi pot zări vârfurile degetelor; aş putea să mi le înfig şi-n bulbii ochilor, că tot nu le-aş vedea! Să-mi trag pălmi...deci o ceaţă mai nesimţită ca aia nu am văzut de când mama m-o făcut!
Dar măcar mintea începe să se relaxeze! Gândurile îmi băzâie molcom şi constant ca torsul unui pisici prea alintate. Undeva în stâga se observă ca prin vis, liziera unei păduri.

Închid ochii şi şi mă concentrez pe amintirea peisajului din jurul meu. Drept înainte se întinde câmpia, acoperită din loc în loc de dâmburi cu iarbă ţepoasă. În spate ar trebui să fie o potecuţă strâmtă, la stânga, pădurea. În dreapta...în dreapta...nu-mi mai amintesc.
E mişto, deşi cumva, înfiorător. Bu-hu-huuuuu!!! Necunoscutul sperie. Nu e vorba de curaj...necunoscutul sperie pe oricine. Trebuie să fii nebun sau inconştient să nu simţi un nod în suflet când priveşti ceva, orice, şi nu ştii la ce să te aştepţi.

Nebun, inconştient, sau ipocrit. Ohoooooooo...ipocrizia...am întâlnit-o atât de des în ultima vreme! Înainte o uram de moarte. Dacă ne întâlneam prin oraş, din greşeală, mă suduia în barbă şi mă ocolea grăbită, în timp ce-i luam la bani mărunţi arborele genealogic.
Acuma nu mai contează; se integrează atât de bine în decor, că nici nu o mai observ - mă rog, până nu începe să-ţi beculească prezenţa. Moamăăăăăăă...şi să vezi atunci distracţie! :)) Când o mai aud pe câte-o tută cum o arde ea divă sensibilă, mă împrăştii de râs! "No, fată, ia zi tu: cum eşti aşa abstractă?!" Subiectul la modă: sinceritatea (ştiu că am mai discutat despre asta, dar subiectul este prea suculent şi nu mă pot abţine :)) ). Cică eşti cu atât mai zână cu cât eşti mai sinceră - aşa vorbeşte lumea. Şi-apoi mi-o trânteşte gagica-n faţă: "Io nu mint niciodată-niciodată-niciodată, nici măcar o singură dată. Prefer să spun şi să mi se spună adevărul, chiar şi atunci când doare!". Hai mă...nu e drăguţ? Îmi vine să mă înmoi ca o trestie udă, da nu mă trece şi o las baltă!
"Iubi, ţi se pare că m-am îngrăşat?"
"Da, dragostea mea, eşti cât o hipopotancă gestantă! Tre' să te arhivez ca să mai dorm şi eu lângă tine în pat...Dacă mai înfuleci mult, nu mai încapi nici în Casa Poporului!"
Na, fată, ia-o p-asta! Mişto cu sinceritatea, aşa-i?
Ca să nu mai spun de altă posibilitate şi mai tragică:
"Domnule doctor, o să mă fac bine?"
"Mamaie, nu garantez! E metastază, la dracu! Ce să te mai chinui cu tratamentul...du-te acasă şi aşteaptă să mori, că p-aici îţi cheltui banii degeaba. Ia-ţi şi matale un chippendeil, ceva de inimă albastră, că tare mi-e că nu apuci sfârşitul de săptămână."
Crudul adevăr, spus în faţă. Fără machiaj şi fără pampers, în completa-i goliciune.Hai să te văd, cum te descurci! Uimeşte-mă, sochează-mă!! Lasă-mă cu gura căscată!
Dacă poţi, desigur. Eu zic să nu încerci, că nu ai şanse: omul este o minciună, de când se naşte şi până moare. Minţim mai des decât respirăm. Prin urmare, într-o societate bazată pe minciună şi aparenţe, cum dracului te-ai născut tu cea mai dalbă floricică? Asta e ca şi cum ar veni una din Cartierul Roşu cu kilometrajul dat peste cap să-mi spună ce fecioară virtuoasă e ea! Chiar mă crezi prost? Poate m-o ajuta faţa, nu ştiu...dar totuşi! Puţină decenţă, în puii mei! Sau dacă nu, vorbeşte într-o pungă, să nu mai poluezi atmosfera cu cretinisme! 

Văleu...câte flegme verbale mi-am luat pentru chestia asta, numai obrazul meu ştie! Dacă mă vedeai, ziceai că-s geish, nu alta! Răzuiai muciflexul de pe mine ca tencuiala de pe perete! Mno...şi d-aia nu mai plouă afară! Încep să zâmbesc amuzat şi amintirea se topeşte încet în negura vremii, până dispare definitiv - până data viitoare. :)) 
Mă deschid avid spre exterior, las giulgiul  de tăcere împietrită să-mi umple golul din suflet. Apoi deschid ochii revin la lumea de dincolo de mine:








Lumea mea.