Disonanţa, bat-o vina!

Cu ceva timp în urmă, în urma unei discuţii pe teme religioase, un prieten mi-a spus că sufăr de disonanţă cognitivă. DISO...CE?? 

M-am simţit oleacă jignit, credeam că mă face nebun sau mă acuză că-s vreun bolnav psihic nedescoperit.. dar până la urmă, m-am resemnat: "Aia e, frate! Altul mama nu mai face"!

Problema e că m-am înşelat - pentru că disonanţa cognitivă nu e nebunie...cred. Expresia asta folosită de psihologi descrie o stare pe care omul obişnuit o numeşte ipocrizie, iar Biserica o trece în rândul păcatelor, ca făţărnicie. Pe scurt, disonanţa reflectă o fractură între gânduri şi fapte; gândeşti ceva şi faci pe dos. Adică, o condiţie care, până la urmă, nu este tot o formă de nebunie?

Mă rog. Cert este că disonanţa cognitivă este atât de generalizată, că practic face parte din normalitatea noastră cotidiană. O întâlnim la tot pasul, doar că nu o mai băgăm de seamă. Uneori, o considerăm chiar o calitate...pentru că se referă la abilitatea de a minţi frumos, de a împopoţona rahatul, pentru a-l face mai atractiv. Ce să mai? Deja e tehnică de marketing! Sau pur şi simplu...politică? Sau ambele??

Păi şi atunci ne mai mirăm că lumea este aşa cum este?

Zilele trecute, toată ţara s-a scandalizat pentru că în spaţiul public a apărut o fotografie de la o chermeză din biroul primului ministru, în care invitaţii încălcau, cu nonşalanţă, toate regulile aflate în vigoare: fumau în interior, consumau alcool, nu purtau măşti de protecţie. Ca să citez un analist politic: "Nu ai voie în biroul premierului să fumezi, să consumi alcool, e un lucru elementar. În acest moment, această ipocrizie, să vii cu mască în conferinţa de presă şi să ai altă atitudine în interiorul guvernului. Este nepermis să faci aşa ceva".

Până la urmă, e vorba despre respect pentru funcţia pe care o ai şi pentru poporul pe care îl reprezinţi şi căreia îi serveşti ca exemplu. Sau...nu!

Faptul că ni s-a băgat pe gât o criză în sănătate pe care am adoptat-o verbal şi am cam ignorat-o prin fapte, nu este tot o disonanţă cognitivă?

Da, ştiu, e de porc să spui asta...şi totuşi: dincolo de sloganurile de pe internet şi de pe la televizor, cine a crezut în pandemie? Statul acasă a fost respectat doar din cauza amenzilor, nu din responsabilitate şi vreun gând de protecţie...pentru că dacă nu erau aşa, francezii nu se înghesuiau pe malurile Senei ca să serbeze ieşirea din carantină, fără să repespecte nici o măsură de distanţare. I-a durut în cot, oamenii se distrau şi se bucurau că pot ieşi din casă fără să îi alerge poliţia. La fel şi în Anglia, unde erau parcurile pline de cetăţeni, deşi poliţia îndemna la stat în casă. La noi, ce să mai zic? Am stat acasă de frica boleşniţei, călcându-ne în picioare prin fel de fel de supermarketuri; apoi ne-am distanţat social înghesuindu-ne la tot felul de cumetrii "în familie", sau la sărbătoriri prin pieţe, la câteva secunde după ultima zi a stării de urgenţă - când s-a putut ieşi din casă fără declaraţii.

Păi aşa se comportă nişte oameni care se simt ameninţaţi? Când primul ministru vorbeşte una şi face pe dos, poporul ce model să adopte? Dacă ştii că focul arde şi ţi-e teamă să nu te frigi, nu înveţi la piaţă cum să se protejeze lumea de incendiu şi în intimitatea casei exersezi jonglerii cu popice în flăcări, lângă căpiţa cu fân...

Şi atunci întreb: raportându-ne strict la comportament, câţi oameni au fost (CU ADEVĂRAT) panicaţi de boală?? Prea puţini spre deloc, aş spune. Şi dacă vreţi dovezi mai recente, uitaţi-vă ce se întâmplă în S.U.A., unde oficial s-au infectat cu covid aproape 2 milioane de persoane şi au murit vreo sută şi ceva de mii  - de erau, săracii, cu jalba în proţap cât e ziulica de lungă, că nu mai aveau loc în cimitire pentru atâtea îngropăciuni. Asta până s-a întâmplat porcăria cu nenea ucis de poliţie şi a ieşit poporul la prosteste...fără nici o distanţare, dezinfectant, mănuşi şi măşti, ci doar cu furie. O furie care nu avea efect antiviral, ultima dată când am verificat.

Aţi aflat de scandalul cu vloggerul acela care a instigat la violarea minorelor? Buuunnn...dar de ce ne ultragiem, atât? Când cineva devine vedetă, nu câştigă notorietate pentru că e propriul lui fan...ci pentru că lumea dă năvală să-l asculte, să-l laude, să-l pupe şi să-l idolatrizeze. 

Păi şi când stai cu gura căscată la unu' care îşi clădeşte reputaţia pe "dezvăluiri sincere şi fără perdea" despre subiecte intime, cam ce crezi că se poate întâmpla? Nu-i normal ca omu' să-şi descrie fetişurile? Dacă devii faimos tocmai în baza, lor, practic, intră în fişa postului de vedetă să ţi le mărturiseşti. Şi atunci, de ce mai facem gălăgie?

Dacă societatea noastră se bazează şi apelează la stârnirea simţurilor, de ce ne panicăm când simţurile se activează?

Ca să fac o paralelă: nu îţi iei armă dacă nu vrei să o foloseşti. Explicaţiile acelea gen cu "Am luat-o ca să o am în casă, pentru protecţie" sunt abureli...pentru că viaţa e plină de pericole şi sigur-sigur se va ivi şi momentul în care trebuie să te protejezi. 

Nu îţi iei Ferarri, dacă vrei să te plimbi cu familia prin centrul oraşului. Nu te îmbraci în frac dacă mergi la aprozar, să iei cartofi... nu te dai cu cel mai scump parfum, dacă te duci să faci curat în grajd... şi nu promovezi promiscuitate, dacă îţi doreşti să trăieşti înconjurat de moralitate.

Iar dacă, totuşi, se întâmplă asta, de ce ne mirăm de rezultate? Când pui laptele la fiert şi uiţi de el, te mai miri că dă în foc? Nu e disonanţă cognitivă? Şi dacă faci asta în fiecare zi timp de vreo 60 de ani (că parcă de prin anii '60 a pornit revoluţia sexuală), nu e nebunie curată, să aştepţi alt rezultat?

Acum, nu spun că "celebrul" vlogger Colo (de care nu a auzit aproape nimeni), nu merită admonestat. Spun, doar, că tratăm efectul şi nu boala. Ceea ce ar fi ok...până data  viitoare, când apare alt faimos şi cine ştie ce ne mai învaţă? Poate nişte educaţie sexuală...

Chiar, măi, că avem lege în acest sens, promulgată pe şustache de iubitul nostru preşedinte, când noi stăteam în casă. E de bine, nu-i aşa?

Prima problemă care se pune când vrei să înveţi ceva nou pe un copil este "la ce-i va folosi"? 

Adică: îi este de folos unui copil să ştie de la 5 ani să se îmbrace singur? Da, normal!
Dar dacă l-am învăţa să rezolve ecuaţia de gradul al II-lea la 10 ani, i-ar fi de folos? Posibil...
Şi dacă la 11 ani i-am cere să definească pornografia hardcore, circumcizia, visele umede, tortura porno şi altele asemenea, cum s-a întâmplat în Anglia, este bine? Intră în sfera educaţiei sexuale? Mă gândesc că da...altfel de ce ar da profesorul o asemenea temă? Pentru că a predat la clasă, normal! Că doar nu se dau teme din ce visează dascălul noaptea!

Vă daţi seama că la clasa a IV-a, un copil trebuie să facă diferenţa între tipurile de pornache? Ceea ce implică faptul că trebuie să le cunoască...deci cam pe când ar trebui să îi punem filme cu Piticul Porno?  Pe la 7, 8 ani, ca să aibă timp să cuprindă întreaga vastitate a subiectului şi să poată diferenţia între genurile de porno? Serios acum, am înnebunit eu? Nu lăsăm copilul la desene cu Tom şi Jerry, că-s prea violente, dar îi prezentăm măciuca lu' Titus Steel? Ce tare!

...şi examenul cum se va da la materia asta? Practic? Eu aşa cred că ar fi bine...c-apoi ori predăm, ori ne jucăm de-a şcoala! Vorba 'ceea: "teoria, ca teoria, dar practica ne omoară"! 

De fapt, nuuuu...educaţia asta cică e bună. Îi învaţă pe copii să...ce?  De căinat LGBTeii şi de poveşti lacrimogen-moralizatoare sunt sătul...iar exemplul din Anglia mi se pare destul de elocvent pentru agenda acestei materii.
Eu nu sunt de acord cu asemenea porcării. Alţii...dezbat, deşi nu au ce. Nu aşa s-a votat la referendum? Dacă votam valorile familiei "tradiţionale", Doamne fereşte...îl puneam dictator pe viaţă pe Dragnea, ceea ce era exclus! Ne perpelea odiosul ăsta la foc mic şi ne mânca cu tot cu fulgi! 

Totuşi, aş zice că e târziu să-l mai educi pe copil la grădiniţă. Hai, mai bine, de la creşă! Sau, şi mai bine, din burta mamei! 

(Îmi dădea inima ghes să zic "din burta tatălui", ca să fiu şi eu progresist în gândire...dar poate să stea bărbatul şi-n cap în timp ce primeşte tablele legilor moderne, că niciodată nu va putea naşte)!

Deci, propun să educăm copilul...persoana, că poate el nu vrea să fie numit "copil" şi îl dicriminăm - încă dinaintea naşterii. În timp ce-şi mângâie burtica în care creşte viitoarea persoană dragă, viitorul părinte să îi zică: "Dragă...persoană, eu sunt mama ta; dar pot fi şi tatăl tău - iar tatăl tău poate fi şi mama ta dacă doreşte...pentru că oricum, noi ne iubim. Tu, poate te naşti fetiţă; sau, poate naşti băieţel, însă nu te speria! Poţi fi ce doreşti. În câţiva ani este posibil să primim dreptul de a ne alege şi specia, nu numai sexul şi vei avea norocul să îţi extinzi gama de opţiuni; poate te tentează viaţa de cactus, sau cea de ornitorinc. Mai ştii? Până atunci, fiinţă dragă, trebuie să te programăm să nu accepţi să fii programată, pentru că e dreptul tău. Eşti  magică şi orice alegi e bine. Nu ai legi, nu ai norme morale. Legea eşti tu. Te pupik dulcik"!

Păi şi atunci ne mai mirăm de vloggerul lu' peşte, care ne prezenta variantele personale de educaţie sexuală? Am fi cei mai ipocriţi să facem aşa ceva...

Stai! Am făcut-o, deja?? M-am mai liniştit.

...iar cu acest gând frumos, închei şi mă retrag la visare.

Noapte bună!

[Patty Gurdy  - I'll fly for you - Carnival Row soundtrack]