Ieri am văzut, în sfârşit, "Top Gun: Maverick".
Nu am mai fost singur în sală, cum mi se întâmplă de obicei, când îmi trăiesc fantezia de nabab cu cinematograf privat; şi beau, mânânc, fâşâi pungi de chipsuri, râd şi aplaud nestingherit, fără să deranjez pe cineva. :)
De data aceasta, însă, la vreo două rânduri de scaune mai jos de mine, mai era o persoană. Dar nu a fost nici o problemă, aşa că tot am trăit filmul la cote maxime!
Apropo, îl recomand oricând şi oricui. Este, pur şi simplu, superb! Nu stau să îl povestesc şi nici nu-i fac vreo recenzie. Geme planeta de asemenea specialişti care se cred influenţători de mase populare şi formatori de gusturi - aşa că prefer să nu mă bag şi eu în troaca respectivă.
De aceea, vreau, doar, să povestesc cum l-am simţit eu... şi într-un cuvânt, a fost o încântare. O gură de aer proaspăt. O poartă stelară către o galaxie îndepărtată sau poate, o vizuină de iepure spre o altă dimensiune.
... şi nu de puţine ori mi-am dorit să opresc filmul şi să reiau câteva scene, doar din plăcerea de a le revedea şi a le analiza în cele mai mici detalii.
"Top Gun: Maverick" este un film simplu, logic, construit pe sistem vechi. Este filmat cu cadre largi şi lungi, pentru a avea timp să procesezi ceea ce se întâmplă. Iar pe mine, mai ales, mă ajută enorm acest aspect, că mă prind mai greu de ceea ce mi se întâmplă.
În plus, nu mi-a scos ochii cu vreun mesaj, nu mi-a îndesat pe gât ideologii sociale, nu mi-a pus întrebări despre propria identitate. Nu a făcut referiri la progresism, nici la viaţa năpăstuită a oamenilor ne-albi şi nici nu a luptat pentru vreo emancipare a nu ştiu cărei preferinţe intime care nu este slăvită aşa cum ar trebui.
Este un film normal, despre bucuria de a trăi. Un film cu piloţi foarte buni la ceea ce fac şi cu avioane de luptă. Cu acţiune şi muzică bună. Un film nostalgic şi pe alocuri, filosofic. Este o poveste cu oameni care se comportă natural şi potrivit pentru situaţia dată. Apare şi o femeie pilot (foarte relevantă în desfăşurarea acţiunii), dar nu intră forţat în subiect şi nu ţine morală despre cât de minunată este ea, în comparaţie cu primitivismul masculin. Apar şi negri, dar nici lor nu le pupă nimeni picioarele. Pur şi simplu, fiecare îşi face treaba pe care o are de făcut, cu pasiune şi mai ales, fără a evidenţia anumite aspecte ale vieţii care nu ţin de contextul în care se află.
Această a doua parte din seria "Top Gun" livrează exact ceea ce promite în trailer. Şi îmi era tare dor de asta.
Îmi era dor să plec din cinematograf cu speranţa că viaţa poate fi şi altfel decât ceea ce este. Iar dacă nu va fi, nu are importanţă. Nu contează viitorul, ci prezentul. Ceea ce este...pentru că pe asta se construieşte ceea ce ar putea fi - chiar dacă este numai o stare mentală.
De exemplu, mi-ar fi plăcut să fiu pilot. Dar nu-s idiot să cred că mai pot fi, pentru că nu am pregătirea necesară şi nici condiţia fizică necesară. Şi nici multe alte asemenea detalii insignifiante şi perfect necesare. Însă starea de bine pe care o simt în prezent, cine ştie ce ar putea aduce? Poate o şansă de a părea mai tentant pentru a fi răpit de extratereştri? Sau poate puterea de a zâmbi unui copil care plânge. Sau puterea de a nu slobozi o vorbă de năduf, atunci când, pentru câteva secunde de momâială, pierd autobuzul şi-mi dau programul peste cap. Dar nu e de ajuns?
Prin comparaţie cu "Top Gun 2", să luăm un exemplu la întâmplare: "Star Trek"? Aveţi habar de el, s-a uitat cineva? Întreb, doar, ca să ştiu cum să pun problema.
Eu am luat contact cu lumea trekiştilor pe vremea când mă uitam duminică seara la emisiunea lui Alexandru Mironov, "Ştiinţă şi imaginaţie"; când, după nişte minute de vorbărie care nu mă interesa, se difuza "Star Trek: Generaţia următoare". Mi-a plăcut...aşa că m-am uitat şi la "Star Trek: Deep Space 9"; apoi am auzit de căpitanul James. T. Kirk şi de "Star Trek" (seria originală), aşa că m-am uitat şi la aceast serial, de câte ori îl găseam la tv. "Star Trek: Voyager" l-am văzut de curând (deşi e făcut acum vreo 15 ani) şi mi-a plăcut cel mai mult. "Star Trek: Enterprise" nu am apucat să îl văd, însă recuperez cu serialele noi: "Star Trek: Picard" şi "Star Trek: Discovery" - care mi se par oribile şi nişte mizerii abominabile. Tot sper să se îmbunătăţească, dar merg din rău în mai rău.
...şi abia acum am înţeles de ce: vechiul "Star Trek" imagina un viitor plin de optimism; o lume în care orice formă de conflict a dispărut definitiv, iar omul şi-a atins cele mai înalte aspiratii de pace, colaborare şi puritate a sufletului. Noul "Star Trek", însă, este nihilist şi pesimist. Este dramatic şi pe alocuri tragic. Nu imaginează nimic...ci pur şi simplu culege cele mai urâte aspecte ale prezentului şi le translatează 300 de ani în viitor. Vechiul "Star Trek" era aspiraţional, pe când noile seriale sunt pline de lupte pentru putere, ideologii de gen, trădări, violenţă şi traume de tot felul - care se rezolvă, ca prin minune, după o porţie bună de plâns şi discuţii interminabile despre sentimente.
Şi uite aşa, dintr-o zvâcnire de pix a unui scenarist, tabloul unui viitor luminos a fost înlocuit de depresie, război şi dezbateri interminabile despre folosirea corectă a pronumelor personale, care trebuie să fie cât mai incluzive şi nespecifice - pentru a nu supăra pe nimeni.
Pe scurt: arta este o oglindă a societăţii, iar filmele, indiferent de stilul abordat, reflectă mentalitatea oamenilor pentru care sunt produse. Până prin anii '80, poate '90, filmele erau amuzante şi pline de culoare, îndemnau la bună-dispoziţie. Acum au devenit nişte poveşti care aduc tulburare şi par scremute de cele mai obosite minţi. Sunt ferestre către o lume dezolantă şi tristă, în care comicul de situaţie se rezumă la folosirea unor înjurături mai colorate, ce abundă în diverse părţi anatomice, foarte clar conturate.
Suntem din ce în ce mai trişti. Mai urâţi. Mai chinuiţi. Şi mai singuri. O lume în care expresia biblică "Nu am om care să mă arunce în scăldătoare" este mai actuală ca oricând - pentru că nu este vorba despre acel om care să ne facă vânt într-o baltă, ci este despre acela care să ne sprijine atunci când nu mai putem; să ne ajute să devenim o versiune mai bună a noastră.
Dincolo de metafore şi de cadrul social, oamenii moderni sunt singuri şi neînţeleşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Nu un întreg, un organism în care toate celulele conlucrează pentru a-l menţine viu; nu mai sunt nici măcar familii, celula de bază a societăţii. Sunt doar atomi înconjuraţi de gărduleţe, lângă alţi atomi înconjuraţi de gărduleţe, lângă alţi atomi înconjuraţi de gărduleţe. Şi atât.
Aşa arată prezentul. Şi aşa va arăta şi viitorul, cel puţin cel imaginat de scenariştii şi producătorii din spatele filmelor actuale. Cu mici excepţii, desigur.
Până una-alta, mai apare şi câte o oază de linişte. La mulţi ani şi la mai multe, ce pot să zic?!
Iar acum, să toastăm! Un pahar să ridicăm şi-o muzică veselă să ascultăm:
[Kenny Loggins - Danger Zone / Top Gun: Maverick Music Video]
