Se afișează postările cu eticheta manipulare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta manipulare. Afișați toate postările

luni, 4 mai 2015

De ce să scriem pe blog?

De multe ori m-am întrebat care este rolul blogului, de ce să scriu pe un blog.
De multe ori m-am întrebat de ce scriu, de ce continui să scriu.
Nu câştig nimic din asta, stilul meu de scriere nu cred că e prea comercial; cel mai des mă folosesc de afirmaţii prin negare, iar de cele mai multe ori nu sunt înţeles. Nu mă înteresează prea tare aspectul, deci propun să depăşim momentul!
Nu am reclame pe blog, nu închei contracte cu nimeni. Nu particip la concursuri de blogging, deşi asta mi-ar aduce mai multă deschidere şi poate chiar un venit. Dar tot nu particip...am văzut la alţii cum se face şi îmi repugnă total să scriu la comandă şi să linguşesc cu aplomb cât mai fistichiu produsele sponsorilor, ca să dau bine în ochii lor.
Nu scriu din obligaţie, ca să mă achit de o temă primită la şcoală. Vaaiiii...asta e treaba jurnaliştilor cu diplomă, încredinţaţi că bucata respectivă de hârtie le-a creat deja un nume de referinţă în domeniu. prin urmare e practic o datorie de onoare să comenteze orice în titluri bombastice, doar doar s-or face cunoscuţi: "Ştire de ultimă oră! Incendiar! Cutremurător! Zguduitor! Exploziv! Bombă! Şocant! Îngrozitor! O să înnebuneşti când vei citi asta!" :))

Şi nu scriu pentru faimă sau pentru că e la modă. Mă doare-n cot de modă! Deşi realitatea mă contrazice, uneori am impresia că în afară de cei câţiva prieteni pe care îi poţi număra lejer pe degetele de la un picior, nu citeşte nimeni! Şi în plus, cu deschiderea pe care o oferă internetul, fiecare are acum blog. Toată lumea scrie...mai bine sau mai prost, mai interesant sau mai dezlânat, mai haios, mai subru. Dar un blog e doar o picătură de apă într-un ocean. Deci, cu ce e mai diferită decât celelalte?
Ştiu, ştiu...unii au creat o adevărată ştiinţă din asta, pentru că în economia de piaţă, dacă respiri şi nu aduci bani, respiri deageaba. E doar o pierdere de energie. Aşa că s-au elaborat zeci, sute, mii de teorii despre cum să scrii, ce să spui ca să atingi coarda sensibilă a clientului, ce sa faci ca să îi iei banii. Le cunosc pe toate şi nu mă interesază. În principiu se merge pe manipularea omului şi pe aplecarea lui spre aparenţă şi superficial. Nu degeaba există reţeta succesului...un şablon perfect, pe care dacă l-ai aplicat, te-ai scos! S-a mai născut o stea pe panoplia vedetelor!
Dacă înveţi ce şi cum să faci, ce să spui şi cum să pari cât mai conform cu dorinţa ăluia pe care trebuie să îl prosteşti să cumpere ceva nefolositor (de cele mai multe ori), ca să îi trezeşti în minte nevoia pe care o vrei tu să o aibă, ai punctat. Chestia asta se aplică în orice aspect al vieţii, că doar nu degeaba sunt manuale pentru orice: "cum să agăţi ca să...", "cum să vorbeşti ca să...", "cum să stai pe scaun ca să...", "cum să fumezi ca să...", "cum să săruţi ca să..." şi pot continua aşa până mâine. Toate, absolut toate tehnicile se bazează pe aparenţă. Nu contează ce eşti, contează ce pare că eşti. Se vede asta de pe Marte...dar dacă vrei să pari spiritual, trebuie să pedalezi pe situaţia inversă: toţi suntem oameni frumoşi şi nu contează aspectul, doar sufletul. Aha, să i-o spui lu' mutu' p-asta!
Fiecare experiment social concluzionează realitatea, ca o dojană în obrazul omenirii care slăveşte spiritualul. Ei, ghici ce! Fiecare studiu are dreptate, doar că nu suntem dispuşi să o acceptăm, sau o facem cu jumătate de gură.

Dar eu nu scriu pentru bani.
Un prieten îmi sugera să scriu pentru mine şi să nu am nici o aşteptare. Să scriu doar pentru a-mi organiza puţin mintea. Ceea ce are dreptate, dar din nou...nu cred că este cazul meu.
Pe scurt: Uneori habar nu am de ce o scriu. Cred că pentru a încerca să schimb ceva la mizeria asta de viaţă. Însă nu îmi arog calitatea de învăţător...un maestru complet ştiitor, venit să dea lumină amârâţilor care se zbat în neputinţă. Nu-s genul acela..."Frate, te-o lăsat gagica? Ţi-a decedat câinele? Nu ai bani de-o franzelă, te-ai certat cu jegoşii ăia de la muncă, afară ploo cu spume şi nu  nimereşti nici butonul de poză?



Nu dispera, viaţa e frumoasă! Pentru numai x lei pe lună, primeşti un loc gratuit la seminarul despre cum să ajungi şef! Vrei să fii slugă toată viaţa, sau un băiat deştept? Cheia (succesului) e în mâinile tale! Universul abia aşteaptă să comploteze pentru propria-ţi bucurie...trebuie doar să înveţi ce, cum şi când să faci...Şi-apoi să vezi cum te umpli de smacolină!"

Nu, nu şi iar nu! Niciodată! Nu-mi place să mă dau zân(ă)! Nu sunt acel imaculat care se zburătăceşte din floare în floare în propriul glob de cristal. nu cer nimic şi nu mă plâng nimănui, însă am constatat că nu mă pot aştepta ca oamenilor să le pese de ceva ce nu ştiu că există. Sau au uitat că există.



Şi atunci scriu...ori de câte ori găsesc ceva care nu îmi place, devine subiectul unui articol. Apoi, fiecare după propria gândire, să ştie ce să evite, sau să cunoască urmările unui anume comportament - nu doar să le intuiască.
Scriu neîntrerupt de...şase ani jumătate, cred. Cam aşa. De multe ori mi-am propus să renunţ, pentru că ştiu, văd că nu se schimbă nimic. Dar de atâtea ori am revenit asupra deciziei, pentru că scriu şi pentru mine, nu numai pentru ceilalţi. Scriu despre reguli şi respctarea lor.

Personal, îmi place să respect regulile şi cel mai tare mă enervează jocul în care nu ştii la ce să te aştepţi.
Cu toate astea, omul este prin esenţă o fiinţă haotică, capricioasă. Dacă nu ar avea un sistem de conduită independent de propria voinţă, s-ar fi ales praful de planetă de câteva mii de ani. Strămoşii au înţeles asta...şi pentru a pune bazele societăţii au inventat codul juridic - o colecţie de legi care limita capriciile. Apoi a apărut codul bunelor maniere ca să te poţi descurca în relaţiile interumane, şi tot aşa. Cod peste cod, ca să nu ne călcăm în picioare ca idioţii pentru că ni s-au sculat cine ştie ce gânduri prin căpău.
Doar că în legăturile dintre oameni nu există pedepse juridice, e mai mult o lege nescrisă de respect reciproc. Şi totuşi,  fără o consecinţă palpabilă, orice lege e degeaba. Teoretic, conştiinţa ar trebui să ne gideze viaţa morală. Şi apoi divinitatea - fiinţa super-indefinibilă care se ocupă de aspectele abstracte ale vieţii. Suflet, spirit, d-astea.
Orice societate are un dumnezeu, indiferent cum îl denumesc: Dumnezeu, Allah, Ştiinţă, Manitu, Odin, Zeus, Quetzalcoalt, broasca de argint, dragonul de aur, piticul cu moţ în frunte - habar nu am! Dar ceva, o entitate dincolo de umanitate şi perfect obiectivă întotdeauna a existat.

Nu şi acum. Nu înţeleg de ce.
Acum, totul vine şi se duce. Asta e.  Toate trec. vin şi trec, vin şi trec, fără urmări. Şi fără consecinţe.
Acum nu mai există nimic care să reglementeze capriciile. Cuvinte sau fapte, toate sunt degeaba, nu mai exită acel superior intangibil care să limiteze infitul capriciului.
De ceva timp tot pun în oglindă trecutul şi prezentul, tocmai pentru a sublinia dezordinea socială care se vede oriunde...de la filme şi cărţi, artă şi până la relaţiile de familie. Mai ales relaţiile de familie...care porneau fix de la necesitatea respectării unui legământ abstract. Nu te obligă nimeni, nu te pedepseşte nimeni că nu te ţii de el...poate doar conştiinţa. Dar şi asta se poate perverti, deci nu exisă urmări. Dar lucrurile mergeau. Familia, celula societăţii, funcţiona. Prin extensie, societatea funcţiona.

Acum nu mai merge. Ceva s-a rupt. Nu ştiu dacă asta e cauza nebuniei generale, dar familia nu mai există. Privesc în jur şi văd din ce în ce mai mulţi oameni singuri...indiferent de vârstă. Oameni care stau pur şi simplu să treacă vremea, zi după zi şi an după an. Li se pune pata pe ceva, fac; nu mai există pata, punct şi de la capăt. De ce? D-aia. Chiar trebuie să existe o explicaţie pentru toate?


În rest,  totul se învârte în jurul sexului şi al banilor. Femeile oferă sex, bărbaţii oferă bani. De aici porneşte totul, alte reguli nu mai există. Când intervine plictiseala, altul la rând! Femeie, bărbat, femeie, bărbat...mereu altcineva, mereu cineva nou cu o ofertă nouă.
Şi atât. la asta se rezumă viaţa...un şir de cereri şi oferte. Cât se poate. Când nu se mai poate, ghinion. Mişto, nu?

Mie, de exemplu, nu îmi place situaţia asta. Dar, scriind despre ea, voi schimba eu lucrurile? Slabe şanse...însă tot scriu. Spun, scriu...dacă nu o pot schimba, măcar să o fac de ruşine! Situaţia, viaţa, persoanele care se cred vestale cristaline şi aleargă cupă smerenie, dar care nu-s decât ăline de impresii.
...şi iar spun, şi iar scriu, doar ca să le fac de râs. Ca-n bancul ăla:
Gheorghe merge cu gloaba la târg.
- Cum trage calul ăsta la căruţă, bade?
- D`apoi, nu prea trage.
- Da` la plug, trage?
- Nu prea.
- O fi bun de călăreală?
- N-aş crede.
- Pai, atunci de ce l-ai adus să-l vinzi?
- Nu l-am adus să-l vând.
- Dar ce păcatele mele vrei să faci cu el?
- Vreau să-l fac de ruşine...

Păi nu?

duminică, 15 martie 2015

Dictatura de lângă noi

...şi nişte români cu talent

Lume, lume, mirese din toată ţara şi degrab-însurăţei! A început un nou sezon din emisiunea cu uriaş succes la public "Românii au talenT"!
...prilej de mare vâlvă şi dezbinare în popor: juriului i s-a alăturat şi Mihaela Rădulescu, care s-a pupat pe gură cu un băieţaş, apoi s-a tăvălit (sexy) prin făină, că aşa fac femeile emancipate. 
Şi-apoi să te ţii reacţii, unele pro, alte contra, unele mai avizate decât altele, mai corecte decât celelalte - că doar no! Ce să vezi? Nu toţi suntem suflete împerecheate încrucişat, ca să gândim la fel, simţim la fel...asta e doar o iluzie tâmpită, care cică vine de la dragoste - ştiţi voi...ceva-ul acela incomensurabil şi plin de sevă eternă, care se naşte undeva prin colţurile universului neştiut şi se pune ca o pleaşcă  peste sufletele bieţilor muritori, ca să binecuvânteze viaţa amărâţilor. Trăiască!

Nefiind cu dragoste, fiecare se simtă nea' Ion şi dă din el, că doar oameni suntem! Dacă mai au şi studii de specialitate - adică o  patalama la mână, o fiţuică, o delegare, ceva care să le ateste talentul scriitoricesc ...ai pus-o de mămăligă, deja sunt o lumină beculitoare în domeniu; un motel pe autostrada cunoaşterii, prin care neapărat tre' să treci, dacă vrei să te simţi niţel mai cultivat în cap. 
Dar cel mai savuros e când se păruiesc inteligenţii. Ce români talentaţi, behăitoare de top sau bombe sexy, pline de cauciuc? Aicea-i adevărăciunea maximă! Dacă te-a făcut natura mai pufos, nici nu trebuie să mai alergi ca dementul zeci-sute de kilometri...citeşti spusele înţelepţilor şi râzi până ţi se topeşte toată lipida de pe trup de la atâta încordare! Că doar d-aia e show, să ne hăhăim!
Totuşi...ce poate fi mai frumos decât să vezi o jurnalistă wanna be şi una consacrată la ea-n ogradă, cum îşi trag cuvinte grele la gioale? Cat fight! Ieeeee!! Dă-i, dă-i, n-o lăsa...'n mama ei de pupăză beată!! Dă-i peste gură, că aia vorbeşte prost! Dă-i peste mâini, că alea au scris monstruozitatea! Aşaaa...aşşşaaaaa...dă-i şi la cap, că ăla-i deplasat şi gândeşte cu pauze!
Hââââârrrrr.....Mâââârrrr....Una-i din valul ăl nou, plin de nerv, cealaltă-i întruchiparea experienţei, monumentul de profesionalism care nu mai pune botu' la toate nimicurile şi deja a descoperit adevăratele teme importante: emanciparea femeii, discriminarea femeii...d-astea grele, pentru spume, nu pentru mireni. DAR fiecare este cea mai deşteaptă; una că-i tânără studioasă, cealaltă că-i trăită în vest!


Numai că, dincolo de asta, nu pot să zic că mă interesează subiectul. 
Ştiu că pentru majoritate e de porc să recunoşti, că cică nu-i trendy să guşti formatele de emisiuni destinate publicului larg (deşi audienţele arată un alt adevăr); cu cât te abandonezi unor plăceri cât mai diferite, când mai ciudate, cu atât eşti mai plin de neuroni, mai special. No, uite eu urmăresc ce se întâmplă pe acolo, cu bune şi cu rele. Da, e jenant când vin toţi idioţii care cred că au vreun dar aparte - altul decât prostie crâncenă, deşi asta nici măcar nu mai e specială. Dar, pe alocuri mai vezi şi oameni care reuşesc nişte lucruri uluitoare şi schiţează adevăratul potenţial de care dispunem.

Mă amuză, însă, foarte tare, reacţiile haotice ale mulţimii şi mai ales, a persoanelor luate separat. La nivel general, dictează rândul lumii...că doar d-aia ies audienţele record. Numai că la nivel personal...ei, aici e altă mâncare de peşte! Fiecare este unic şi mai cu moţ, cu o opinie distinctă şi o personalitate faraonică, nemaivăzută. Păi cum vine asta? Uite aşa! M-a fascinat întotdeauna antiteza asta dintre societate şi persoană...o atracţie a contrariilor unite într-un organism care se întâlneşte doar în mitologie!
Dar aici nu e literatură, în puii mei! Şi după mintea mea, societatea este formată din persoane, aşa cum un ocean este format din picături de apă! Deci, teoretic, calităţile generale reies din cele individuale...că doar nu poţi să spui despre ocean că fiecare picătura de apă e dulce ca mierea, dar când le pui în căuşul ăla imens de relief, minune, frate! A ieşit un gust sărat...
Şi aşa am stat şi am analizat problema, până mi-am dat seama că, de fapt, nimeni nu e unic. Apartenenţa la grup este o nevoie umană, că doar d-aia vorbim de societate şi nu de pustinici. În esenţa lui, omul nu vrea să fie cu adevărat liber...ci doar să creadă asta. Teoretic,  fiecare repinge tot ceea ce i se impune, indiferent că este vorba de artă, televiziune sau valorile tradiţionale. Practic, în rebeliunea lui, fiecare caută să se integreze într-un grup de rebeli, din care se vor desprinde alţi rebeli, din care se vor desprinde alţi rebeli. Mereu unici, mereu diferiţi, mereu în rândul lumii.
Dacă vă uitaţi niţel în urmă, cam la asta se rezumă toată istoria omenirii: mereu împotrivă, dar în rândul lumii. Pe la începutul anilor 1800 era moda romantismului...până ce, după vreo cinzeci de ani de visare, s-au trezit unii mai şmecheri şi au creat relismul, ca o reacţie împotriva romantismului. Apoi se trezesc alţi nonconformişti ce fondează simbolismul, ca o reacţie împotriva naturalismului realist...şi tot aşa. 

Zilele trecute vorbeam cu o prietenă şi nu ştiu cum am ajuns la regimul ceauşist, Bau-Baul istoriei naţionale. A rămas complet contrariată când m-a observat atât de nostalgic.
Nu regret comunismul, nu ştiu dacă am ce regreta. Nu am trăit în era asta atât mult timp, încât să o experimentez de la cap la coadă şi să-mi formez o părere viabilă. Însă, din povestirile bătrănilor, parcă aş creiona o lume mai stabilă decât cea de astăzi. Şi mai simplă. Ştiai ce e bine şi ce e rău, ce vrei să faci, cum va decurge viaţa. Nu ţinteai la soare ca să ajungi la stele, Doamne feri! Nu ajungeai nici la nori...Dar te mulţumeai cu puţin;  aveai o linie directoare, un ţel în viaţă: făceai o şcoală, te angajai salahor pe la vreo fabrică, te căsătoreai, munceai 8 ore pe zi şi restul zilei întingeai pită în blid cu familia. Dacă vroiai să rupi şmenozeala-n două, făceai rată la o Dacie pe care o primeai  după câţiva ani, îţi luai televizor color, îţi puneai telefon şi te simţeai regele lumii.
Desigur, intelectualii făceau puşcărie când aveau limba prea slobodă, o tonă de oameni nevinovaţi mureau la construirea canalului Dunăre-Marea Neagră, sau a Casei Poporului...deci vai ce mişel sunt că îndrănnesc să prezint comunismul ca fiind o lumină. Om rău, ce să mai zici?
Însă, cum am spus, nu regret comunismul...după mintea mea, singurii oameni care îşi pot da cu părerea despre subiect sunt doar cei care l-au trăit. Iar ei au perceput diferit realitatea, deci este impropriu să te apuci de o statistică. Eu regret, însă, simplitatea omului de atunci. Aşa cum mi se spune că era, cum îmi amintesc că era. 

Da, era o dictatură. Dar astăzi, nu este dictatură? 
Ohoooooooo...este, este...şi încă una şi mai mişelească. Astăzi nu îţi mai spune nimeni nimic verde în faţă, nu te mai împiedică nimeni să faci nimic. Nu te mai conduce cu biciul, te direcţionează cu frumuşelul, cu rândul lumii.

Câtă uniformitate a creat Hanna Montana? Ce copil, ce fată nu îţi dorea să fie ca ea, să aibă abţipilduri cu ea, penare cu ea, haine ca ale ei? Dacă i le impuneai, bătea din picior şi dădea apă la şoareci...dar atâta timp cât moda a impus-o, a devenit un model de urmat.
Câtă conformitate a creat uniforma în şcoli? Ce scandal a ieşit, din cauză că bieţii copii erau împiedicaţi să îşi afirme libertatea de exprimare? Ce scandal iese acum, când fiecare liceu cu pretenţii încearcă să impună o uniformă specifică, după model american? Copii nu mai vor nici măcar ghiozdan...cică le scade din maturitate. Fetele vor genţi, băieţii vin ca directorii, cu o foaie la centură şi un pix în buzunar. Dar dacă Răduleasca, Inna, Bianca lu' Bote cine vrea ea, Cruduţa sau altă divă d-asta se fâţâie de câteva ori prin vreun mall cu un ghiozdan retro în spate, cam ce credeţi că se va întâmpla?  
Cât de naşpa era acum vreun deceniu să fii copil şi să porţi ochelari? Nici nu mai conta cum te chema...erai "aragaz cu patru ochiuri". Iar astăzi, cam câţi tineri trântesc o grămadă de bani pe rame de ochelari în principiu cu sticlă normală, doar pentru că aşa e trendul, aşa poartă ăia de la Olalaaaa...puii mei, cum îi zice ...Lalalala Band, ceva. Sau orice vedetă de tabloid. Sau orice mascul feroce.
În dictatură era ruşinea planetei să te tundă directorul pe juma de cap, să te facă de râs că te porţi ca femeile, cu părul lung - şi tu te visai voinic dac, păstrai tradiţia. Nu-i nimic, Partidul te vrea tuns, roackere!!! Ce mai plângere şi scrâşnirea dinţilor era atunci? Iar azi, în democraţie, nu exişti dacă nu dai o cârcă de bani la frizer să te tundă cu un smoc de păr după ureche ţi unu' în frunte, ca Justin Bieber sau Rihanna! Că de! Poate nu te mai place gagica, sau nu eşti destul de cool să te primească lumbersexualii în clubul lor! Ce să-i faci, fără barbă, tatuaj şi carouri nu eşti destul de diferit...păcat că ei sunt unici în grup, nu de capul lor. Dar dacă aşa e moda...mai zi ceva!
Cât de interesaţi sunt tinerii de vot? În principiu, se pipi pe el - cu boltă, ca să creeze o imagine artistică. Dacă ar fi fost obligaţi, ce scandal s-ar fi iscat? Dar câţi tineri au ieşit la vot anul trecut, pentru că unii i-a gâdilat la speranţă şi au pictat realitatea într-un negru complet, dar cu un singur punct de lumină? Toţi au vrut o ţară ca afară...dar afara e mare. Plus că eu, personal, nu văd nici o ţară de afară pe care aş dori-o. Am câteva alegeri, dar le fac pur subiectiv, pe baza unor criterii personale...acceptând binele şi mai ales, răul. Nu-s nebun să cred că e pe undeva vreun Rai nedescoperit.  Da, România e o mizerie, dar la fel e peste tot - diferă doar gradul şi aspectul pe care îl iei în considerare.
Şi pot continua până mâine...



Aşa că...de ce se sperie lumea de dictatură? 
Toţi o vrem, toţi o dorim...numai să nu fie evidentă. Nu vrem nici un adevăr direct...ci o minciună frumoasă, elegantă şi cu silicoane.
Întotdeauna a existat dictatură şi întotdeauna va exista; îşi va schimba doar forma. De ce? Pentru că ne place, pentru că o dorim. Dar, repet: SĂ NU FIE EVIDENTĂ. 
Vorba 'ceea: Dacă nu ştii, te învăţ. Dacă nu poţi, te ajut. Dacă nu vrei, te conving.