Se afișează postările cu eticheta cărţi de citit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cărţi de citit. Afișați toate postările

marți, 8 decembrie 2015

1984 - şi sclavia modernă

După ani de zbateri şi-o veşnicie de chin, graţie prietenilor cu biblioteci mai dezvoltate decât a mea, am reuşit să găsesc cartea lui G. Orwell O mie nouă sute optzeci şi patru. O ştiam după nume, la un moment dat am încercat să dau şi de film, dar ceva nu se lega - deşi, slavă Domnului, în zilele noastre calci în informaţie mai des ca în găurile din asfaltul mioritic. Numai să îţi propui dinadins şi nu găseşti ceva - pentru că aproape totul este la un click distanţă.

No, dar eu nu am citit cartea asta. Explicaţia simplă şi cu iz de înţelepciune metafizică este că cel mai probabil nu îi venise timpul - pentru că, nu-i aşa, undeva, acolo sus, există o Conştiinţă Universală; un Creator care lucrează la destinul fiecărui om, aşenzându-i evenimentele vieţii într-o anumită ordine şi deschizându-i porţi spre cunoaştere numai atunci când este pregătit. Nu se întâmplă nimic anapoda şi de capul lui...totul are o logică absconsă şi începe atunci când trebuie să înceapă, durează exact atât cât trebuie să dureze şi se încheie atunci când omul este gata să evolueze spre o altă etapă a vieţii. În fine, aţi prins ideea.
Explicaţie şi mai simplă este că pur şi simplu am avut alceva mai la îndemână şi mai bun de făcut. Scurt pe doi şi trei pe patru! Plus că nici nu mă prea tenta subiectul - nu îmi prea bat capul cu scenarii gen  "ce-ar fi, dacă nu ar fi fost aşa şi ar fi fost altfel" - pentru că, ghici ce? Nu a fost altfel! Poate ar fi tentantă ideea, ca exerciţiu de imaginaţie...dar, repet: mai mult de cinci minute nu m-aş preocupa de subiect.

Însă, de azi îmaimte mă pot numi mai intelectual...am izbândit! Găsit, citit şi...SURPRIZĂ! Nu mi-a plăcut. Probabil că instinctul mi-a tot dat semne de că aşa se va întâmpla...dar eu nu şi nu!


Pentru că, uneori şi cu precădere atunci când încep să tatonez un subiect, se răzbeleşte curiozitatea în mine şi mai important decât "cum" este "de ce"? Adică..cu alte cuvinte: dacă fibra interioară nu-mi vibrează în contact cu ceva nou, prefer ca subiectul să rămână negru complet - pentru că dacă încerc orice abordare, oricât de mică, voi fi condus de curiozitate - în marea majoritate a cazurilor rezultatul fiind negativ. Şi fac ceva care îmi displace, doar pentru acumularea de informaţie - abordare care nu este genul meu...deşi, orice informaţie îşi găseşte la un moment dat utilitatea. Deci, per ansamblu, nimic nu se pierde.

Revenind la minunata operă...ca exerciţiu stilistic, este foarte mişto. Este clar că nu oricine poate produce aşa ceva; deşi, ca idee de ansamblu, lucrarea în sine pare izvorâtă din cele mai negre frustrări şi cele mai adânci coşmaruri. Dacă îţi place să sondezi hidoşenia umanităţii şi să te înspăimânţi de cât de dement poate fi OMUL, atunci da...e perfect! Dar nu şi pentru mine. Citind cartea m-am simţit ca uitându-mă la Grotesque sau la filmele din seria Final Destination: hai să vedem ce mişto mor unii striviţi de camion, cum sare sângele din ei ca vălătucii de praf din covorul bătut pe sârmă şi ce distractiv este să îţi chinui semenii. Serios acuma...chiar s-au terminat lucrurile frumoase de pe planetă, încât singura modalitate de distracţie este să tremuri de plăcere când sunt răpiţi oameni de pe stradă şi sunt ciopârţiţi prin beciul vreunei case? 



Dincolo de tematică, clar, nu am agreat stilul: cititorul (adică eu, în cazul de faţă) nu este parte integrantă a acţiunii şi am avut impresia că ascult o simplă poveste. Mare parte a cărţii pare a fi o relatare distantă, la care nu am participat activ; mai degrabă m-am simţit un simplu observator, un privitor care nu se poate amesteca niciodată în tabloul pe care îl priveşte. Desigur, toate pot fi interpretate şi metaforic, din perspectiva distantă a ne-omului care îşi povesteşte trist pierderea umanităţii. Ciudat este, că exact ultima parte a cărţii, care se ocupă de tortura fizică şi psihică este scrisă direct şi brutal. Cu vână, nene! Şi exact aia mi-a plăcut; deşi sentimentul general era de oroare (mai ales ştiind că asemenea practici sunt reale şi se petrec chiar şi acum, în diverse părţi ale lumii "civilizate"), am ieşit, în puii mei, din letargia generală a frecţiei pe piciorul de lemn! 

În al treilea rând, cartea nu este despre oameni...ci despre carcase găunoase care şi-au piedut sufletul. Valorile sunt răsturnate ostentativ, atmosfera generală musteşte de ură, violenţă, intoleranţă şi mizerie. Comicul este absurd -  pornind de la cele mai simple imagini: Ministerul Adevărului care se ocupă cu minciuna, Ministerul Păcii care se ocupă cu războiul, Ministerul Iubirii care se ocupă cu tortura, Ministerul Abundenţei - care se ocupă cu raţionalizarea bunurilor; şi până la cele mai complexe descrieri în care mamele sunt ciuruite de gloanţe într-un efort disperat de a-şi apăra copii morţi deja, în aplauzele frenetice ale mulţimii.

Desigur, romanul poate servi ca reacţie împotriva totalitarismului; un semnal de alarmă tras pentru trezirea la viaţă. Pe sistem: "Scoală, bă boule, tu nu vezi că te calcă ăştia în picioare?". 
...pentru că Fratele cel Mare nu îţi invadează viaţa personală pentru a avea grijă de tine, ci pentru a te controla.  Pentru a te subjuga şi a te limita în nişte chingi invizibile care te fac nefericit, nu fericit.

Iar realitatea arată că orice atenţionare este o pornire ineficientă. Cât scandal se face astăzi pentru legea "Big Brother"? Cu toate avertismentele, viaţa ne demonstrează că umanitatea se îndreaptă în urale spre un control absolut - pornind de la reacţiile unite în cuget şi-n simţiri cauzate de trendurile sociale şi produsele promovate agresiv în reclame şi terminând cu toate legile de invadare a intimităţii pe motivul protecţiei împotriva terorismului şi a atacurilor oamenilor răi.
Bătăile la malluri pentru oferte la tigăi sau pentru plasme sunt tot o formă de sclavie. Moda care se propagă cu viteza fulgerului şi este însuşită de oricine pentru că "aşa se face" este tot o formă de sclavie. Şi da...interceptarea telefoanelor este tot o formă de sclavie; pentru că poa' să vină mama serviciilor şi să intercepteze şi mama telefoanelor, că preîntâmpină un rahat! Oriunde, oricând poate să vină un dement şi să se detoneze pe stradă. Sau să-ţi dea un ciocan în cap. Nu are nevoie de telefoane, nici de mailuri. Pur şi simplu, aude voci; sau i se pare că eşti altcineva; sau porţi roşu şi îl enervează asta. Sau v-aţi şicanat în trafic. Eu ştiu? 

Deci, dacă tendinţa generală a societăţii nu o putem schimba (pentru că, ce să vezi? Facem parte din ea) şi deşi ne e frică de sclavie, ne îndreptăm spre ea ca oile bezmetice, de ce să nu încercăm să ne înfrumuseţăm viaţa atunci când putem? De ce să nu căutăm lumina, în condiţiile în care întuericul oricum vine singur?