Fraţilor! Carpaţilor! Aţi boicotat, măi, supermarketurile? Nu ieri era ziua marelui boicot, când trebuia să falimentăm corporaţiile şi agenturili străine?
Eu mărturisesc că nu am boiotat mai nimic. Sau, mă rog...am boicotat, dar numai aşa, puţin.
Ce-i drept, am plecat la Lidl, ca să mai duc la reciclat două plăsuţe de PET-uri şi cât am stat pe acolo, nu m-am simţit ca-n pustiu. De fapt... era o vânzoleală de lumet şi-un dute-vino, de ţi-era mai mare dragul!
Şi am stat la rând două ore, ca popa! Aşa că am avut timp să observ cum se revărsau talazurile de popor în magazin, apoi ieşeau ca Moşii Crăciun, plini de pungi, plase şi coşuri cu vârf.
D-aia zic: aici, la mine în oraş, nu s-a prea simţit împotriveala asta mult plănuită şi cântată. Ba la o vreme, am şi intrat în Lidl, că aveam nevoie de nişte lavete pentru şters chiuveta. Şi-am mai stat juma' de oră la casa de marcat - că de! Nu-mi place să merg la self case şi nici nu mă omor după plata cu cardul.
Oricum, greşeala fost a mea; aveam numai vreo trei persoane în faţă, dar aveau munţi de produse achiziţionate, aşa că a trebuit să-mi ronţăi unghiile de nerăbdare, până mi-a venit rândul.
În concluzie, aci nu a fost boicot. Dar am auzit că operaţiunea a fost un succes răsunător prin alte părţi, semn că românii s-au unit şi au salvat. Bravo lor! Felicitări!
Apropo de felicitări: ştiţi ce zi a fost răs-alaltăieri? Adică sâmbătă, pe 8 februarie?
Nu vă faceţi griji, că nici eu nu ştiam. Dar eram prin Penny şi am auzit la postul lor de radio că este Ziua Internaţională a Zâmbetului şi a Fericirii! Deci...
La mulţi ani şi-un praz verde - că e bun la sănătate! Să dea Domnul să fim zâmbăreţi şi fericiţi... dar nu tot timpul, ca să putem compara şi aprecia clipele de bucurie.
Până la urmă, totul trece - şi necazul, dar şi bucuria. Iar viaţa nu este doar cu fericeală sau plină cu suspine... ci este complexă. De obicei, un melanj de stări, trăiri, sentimente şi întâmplări, care mai de care mai inedite. Aşa că oricât de amărâţi am fi, tot găsim cel puţin o secundă de motiv ca să zâmbim. Şi cu oricâtă hlizeală ne-am înconjura, viaţa tot va găsi o portiţă să ne umbrească starea.
Prin urmare... e bine. Încă e bine, indiferent cum suntem şi ce avem. Sau nu suntem şi nu avem.
Urmând această linie de gândire, mă simt dator să reiau un subiect abordat data trecută, deoarece trebuie să aduc nişte completări, zic eu esenţiale.
Mai direct spus: discutând despre Ziua Naţională a Culturii, am menţionat şi starea deplorabilă a muzeelor de pe la noi - care poţi spune că emană orice, dar nu cultură. Ceea ce e păcat, pentru că ţara noastră este frumoasă. Problema e că uneori, din ce în ce mai des, oamenii nu mai sfinţesc locul şi iese ceea ce vedem cu toţii.
Prin urmare, în virtutea inerţiei stării de bine care mă animă, în cele ce urmează vă voi povesti şi despre locurile frumoase în care merg cu drag - de multe ori, chiar în oraşele ale căror muzee mă dezamăgesc.
De exemplu: în Mangalia există şi Muzeul de Istorie Arheologie. Îl ştiţi? Aţi fost pe acolo? Se află la câteva sute de metri de hotelul Paradiso şi... e superb!
Arată bine atât pe dinafară - cu arhitectura în stil clasic, multă verdeaţă şi pereţi ornamentaţi cu diverse imagini care te duc cu gândul la Grecia Antică - dar şi înăuntru. Îi vizitezi şi pătrunzi într-o lume de demult, mai liniştită şi cumva, mai spirituală.
Merg în Mangalia cam o dată pe an şi negreşit, trec şi pe la acest muzeu - pentru a mă retrage, măcar câteva ore, din agitaţia şi arşiţa oraşului. Da, aţi citit bine: câteva ore; pentru că muzeul nu e mare, dar are suficiente exponate şi eu stau să le analizez şi să citesc totul despre ele, de fiecare dată când merg. Mereu la prima întâlnire, ce să zic?
Acum, când scriu, realizez că am şi un regret: de câte ori am fost pe acolo, nu m-a bătut gândul să solicit şi un ghid. Deşi...habar nu am dacă ghidul vine pentru un singur neica-nimeni. Dar mă întreb: dacă mă duc eu cu mine, se pune că suntem un grup de persoane? Lasă că mă interesez la vară! Pun şi eu o întrebare, că doar nu mă doare gura!
Un alt loc în care am fost şi merg constant este Academia Nevermore. Sau cum este cunoscută pe la noi, Castelul Cantacuzino din Buşteni.
Se vede din gara... pentru că e aproape vis-a-vis de aceasta. Dacă o iei la picior, cobori din tren, mergi maxim un sfert de oră şi gata, ai ajuns!
Aici, totuşi, situaţia este diferită - în sensul că exteriorul este superb! Faci la poze de te saturi, în orice centimetru pătrat de decor. Şi parcă tot nu e de ajuns, parcă tot nu ai surprins toată frumuseţea zonei.
Apoi, intri în castel şi...sunt doar camere goale. Ici o vitralie, colo un şemineu, caşti ochii pe pereţi şi dai de un candelabru - dar în esenţă, sunt camere goale.
De aceea, ghidul este inclus, iar acest "amănunt" aduce tot farmecul vizitei - deoarece, doar prin intermediul lui afli care a fost povestea acestui castel.
În plus, la etaj, spaţiul este destinat expoziţiilor: de pictură, de sculptură, de poezie şi fel de fel de alte arte, cu ghid inclus - logic.
În Bucureşti, foarte bine întreţinut (şi relativ proaspăt renovat) este Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa". Şi pe acolo merg destul de des, pentru a mă pierde printre meandrele trecutului.
Dar cel mai mult îmi place la "Muzeul Geologic Naţional" - pe care, deşi l-am porcăit şi mă dezamăgeşte, tot îl iubesc. E ca o domniţă ajunsă în prag de pensionare, care mai trăieşte, încă, din gloria trecutului; sau ca o haină bună şi elegantă - acum câteva decade, pe care o mai porţi din când în când. Desigur că miroase a naftalină şi a vechi, dar nu te înduri să o schimbi.
Iar la Sibiu...eheeee...vorba lui Bacovia: "Sibiul, cimitir al tineriţii mele". Sau era "liceul..."? Mno, mă rog! Nu mai contează!
Sibiul are potenţial. Când eram student, mi se părea cel mai frumos oraş din lume. Acum este doar plin de amintiri; dar are şi câteva muzee care-mi sunt aproape de suflet.
Primul este Muzeul de Etnografie Universală "Franz Binder" - care este din altă lume, ce mai la deal, la vale? Sunt săli ale acestui muzeu unde mă simt ca-n Robinson Crusoe şi când mai dau vreun colţ, aproape că mă aştept să-mi sară canibalii-n cap! Iar într-o sală, spre finalul turului, au chiar şi o mumie!
Minunat, ce să mai zic?
Tot la capitolul "preferate" pot trece şi Muzeul de Istorie Naturală, de pe strada Cetăţii. Tot din Sibiu.
Este un loc retras, cu o curte plină de verdeaţă, dinozauri şi linişte; un fel de Cişmigiu în miniatură. Iar muzeul în sine...minunat! Şi renovat încă din 2007, anul în care Sibiul a fost Capitală europeană.
Aici, la muzeu, am dus eu o colegă de facultate pe care o plăceam. C-apoi na...atâta m-a dus capul şi pe mine! Bineînţeles că s-a ales praful, c-apoi de ce să nu se întâmple aşa? De fapt, nici nu cred că i-am spus ce aveam eu pe suflet, iar ea nu s-a prins - iar dacă a făcut-o, oricum a durut-o la bască.
Dar nu mai contează! Important este muzeul în sine!
...şi Turnul Sfatului, din Piaţa Mare. Dar, mai ales mecanismul ceasului, care te transportă în lumea lui lui Benjamin Button: o dimensiune în care te naşti bătrân şi, pe măsură ce înaintezi în vârstă, întinereşti.
No, cam atât!
Nu vă mai reţin, că simt un freamăt în călcâie şi cred că mă ia melancolia... ceea ce nu trebuie să se întâmple, pentru că risc să vă împuiez capul cu prostii. Iar dacă o dau în siropoşenii, mă bat singur! Cu brăţara de la ceas, că-i de silicon şi ustură la plesneală.
Da' nu e cazul.
Mai bine...zic să bem un păhărel mic să ciocnim pentru noroc, că doar n-o fi foc!
Apropo: aţi zâmbit azi?
[Nightwish - Moondance]
