vineri, 22 martie 2019

România vrea

Aţi observat că în ziua de azi, reacţionăm doar la stiuaţii extreme? Pe undeva, cred că acesta este şi motivul pentru care nu mai există o definiţie clară a normalităţii: nu mai interesează pe nimeni. Practic, "NORMALUL" este un concept arhaic şi atât de perimat, încât a devenit un termen abstract şi fără vreo reprezentare în planul fizic. 

Înţelegând această realitate, industria media s-a adaptat şi ne ţine tot într-o horă de ştiri îngrozitoare, şocante,  incendiare, cutremurătoare şi uluitoare, chiar dacă vorbim despre un biet personaj cabalin, care s-a bălegat în mijlocul unei străzi - o întâmplare perfect banală, pe care am trece-o cu vederea, dacă nu ar beculi ecranele televizoarelor  ca un pom de Crăciun!
Interesant este că şi reclamele au început să se bazeze pe uimire - cum e cea pentru Sanohepatic,  care te îndeamnă să-ţi uimeşti ficatul. Ceea ce e perfect: iei medicamentul şi...ŞIIIII...cum îmi dau seama că mi s-a uimit ficatul? Aplaudă? O ia la pas şi mi se plimbă prin burtă, ca argintul viu? Se umflă tărâţa-n el şi cântă refrene de pahar? 
Serios acuma: cum verific dacă mi s-a uimit ficatul? Mănânc nişte hârtie  cu turnesol şi o cercetez de pH, la ieşire? Îmi înfig joja-ntrânsul, ca să-i iau nivelul? Că nu mi se spune nimic, dar e clar că trebuie să o existe o cale de a verifica dacă produsul este conform cu ceea ce promite!
C-apoi, dacă sunt minţit şi dau banii pe ceva ce nu face ce a fost designat (aşa se zice, mai modern) să facă?? HA! Păi nu le fac reclamaţie ălora la OPC, pentru reclamă mincinoasă? "Dom'le, am luat leacul minune, dar nu mi s-a uimit nimic! Nimic! NI-MIC! Îmi vreau banii înapoi! Sunt cetăţean european şi am drepturi"!

Hai să o văd şi p-asta: cine îmi dă mie câştig de cauză că nu am un ficat uimit şi că am fost minţit pe faţă? În nădejdea lor...Să-mi trag pălmi! Dacă vreau să fiu eficient, mai bine purced şi mă uimesc singur, că-s mai sigur pe mâinile mele! 
Uite, de exemplu, de câte ori mă uit în jur, nu am cum să greşesc şi o ţin tot într-un şoc şi-o cutremurare: avem gura plină de valori, toleranţă şi alte cuvinte mari, care ne gâdilă plăcut urechea, dar lumea este din ce în ce mai nemulţumită, mai radicală, mai schimbătoare şi în pragul unei psihoze generale - care se activează la simple cuvinte cheie, precum şcoli, spitale sau autostrăzi. BISERICA! VAI, săriţi!!!
Şi atunci e grav, nenică! Dacă nu zici ca ei, li se pune pata neagră pe creier şi sunt în stare să-ţi rupă capul cu dinţii, încredinţaţi că ASTA este datoria lor divină şi, în plus, mai  aduc şi un serviciu societăţii. În nebunia lor, se şi văd eroi naţionali, eventual sanctificaţi şi puşi ca model de închinare...în halul acesta s-a ajuns. 
Ce om să fii şi să nu te uimeşti la aşa obsesii?

E adevărat, lucrurile nu merg bine, deloc. Spitalele sunt de râs, sutele de kilometri de autostrăzi  există doar în discursuri, trenurile abia se mai ţin pe şine, educaţia cică e la pământ, pădurile se împuţinează... şi tot aşa. Dacă mă uit la televizor şi iau aminte la feluritele nemulţumiri generale, aproape că sunt dresat să cred că Apocalipsa e după colţ şi acuş-acuş vine, de ne face harcea-parcea pe toţi.
Totuşi, drumurile sunt pline de maşini cu turişti, plecaţi la distracţie, te miri pe unde. Trenurile gem de lumet, chiar dacă circulă greu şi cu întârzieri. În orice weekend, staţiunile montane sunt arhipline şi complet blocate; pe pârtiile (inexistente) de pe Valea Prahovei, toată iarna a fost nebunie de petreceri. Şcolile (proaste) mustesc de copilăret, mall-urile sunt pline tot timpul, spitalele gem de pacienţi, ambulanţele (lipsă) urlă peste tot, se aruncă tone de mâncare rămase de pe urma sărbătorilor, se cumpără coşuri doldora, de pe la toate super-marketurile. Da! Suntem săraci şi trişti, mereu revoltaţi şi e imposibil să mai trăieşti o secundă în ţara asta!
Totuşi, aş spune că (încă) e bine; nu se colapsează nimeni. Cumva, încă existăm. #existăm, desigur. Şi protestăm pentru că #existăm şi #josciumaroşie. Este un #obiectivnaţional: #josăia şi #susalţii!

Şi-apoi, să te ţii progres: România va fi #raiul pe pământ, un adevărat stat occidental din estul Europei! Vom mânca numai salată, morcovi bio şi linte, cea mai sursă bogată în proteine sănătoase...iar apoi nu vom mai avea nevoie să #construimspitale, pentru că vom fi atât de verji, încât vom desfiinţa medicina! Nu ne vor mai trebui nici autostrăzi...o să ne ducem la job în pas de jogging, că am auzit că oamenii sănătoşi aleargă mult. Mall-uri? Doamne feri! Le transformăm în librării interactive şi biblioteci, pentru că, nu-i aşa, cititul a cel puţin 20 de cărţi pe săptămână va fi o îndeletnicire banală! Adio smartfoane şi site-uri de socializare...după schimbarea nenorociţilor, vom discuta faţă în faţă, la cenaclurile cu tente filosofice! Televiziunea o reducem la un singur post, multicultural: Descopery TV. Căsătorie? Relaţii? Familie? Câh, ce putoare! Vom fi oameni noi, gata să dăruim iubire tuturor, nelimitaţi de etichete comunistoide!
Dacă ne mai tragem şi în fiecare curte câte un palat de cleştar, dotat 72 de virgine, pe cuvânt de nu vom fi tăticii planetei!


[Nae şi Vasile - Ce-o să fie]

...sau nu. Prin Franţa se bat ăia ca nişte chiori, de vreo jumătate de an. De ce? Să mor, dacă ştiu! Cred că s-au uitat prea mult la umbrele lui Grey şi a început să le placă...că altfel, au tot ce nu avem noi: spitale high tech, drumuri mişto, şcoli de prestigiu sau căi ferate ultimul răcnet. Au votat până şi iubirea care nu se votează, deci toată lumea e fericită.
Este? 



Nu. Pentru că omul nu este niciodată mulţumit, indiferent ce ar avea.
Realizând asta, chiar nu mai îmi vine să mă înscriu în rândurile nici unui haştagist. Nici măcar campania #şîeu nu m-a mai atins. Am privit-o ca pe o simplă curiozitate, ca atunci când vine circul în oraş.
Apropo: îmi cer scuze, dar pe 15 martie, ora 15.00 m-a prins la toaletă şi chiar nu am putut să mă opresc 15 minute din ceea ce făceam, ca să mă solidarizez cu România care vrea autostrăzi. Totuşi, nu pot sta ca cizma, când societatea fierbe în jur...aşa că  voi protesta #ŞIEU!
Nu sunt ditamai patronul de restaurante şi nu vreau ca internauţii să mă glorifice prin imnuri şi haştaguri catchy, dar ideea protestului mi-a venit din necesitate: m-am săturat, dom'le, de atâtea accidente! Din '89, au murit peste 60.000 de oameni - cât populaţia lu' Alba Iulia! Am pierdut 2 ani din viaţă, aşteptând taxiul să iasă din coloană, ca să ajung unde am treabă! Este strigător la cer! Chiar nu se mai poate aşa ceva, suntem în secolul 21!
Prin urmare, EU VOI SCHIMBA toate astea şi îmi voi construi propria autostradă, de la uşa căşii până la veceul din fundul grădinii, ca să nu mă mai noroiesc pe bocanci când mă apucă nevoile fireşti!

Cât a dat băiatul ăla pe 1 metru de autostradă? 4.500 de euro? E, uite că eu îmi voi face 2 metri, că-s mai şmecher! Cât pământ îi trebuie unui om? 2 metri, nu? Aia e toată averea lui. No, eu îmi fac autostradă pe averea mea! Ce mai sunt 9.000 de euro în ziua de azi? Hai, 10.000, na, că-s mărinimos şi poate vreau să-i cinstesc şi pe băieţii care mi-o construiesc. 
Oricum, nu-s o avere; un fost primar al Clujului zicea că nici nu se dă nici jos din pat, pentru 50.000 de euro! Păi, atunci, cu 10.000 se şterge la nas, când îl păleşte guturaiul şi nu are şerveţele!
Chiar aşa n-oi fi  în stare să fac rost de ei? Din toată sărăcia şi tot mi-i încropesc! Dă-i în mă-sa, noi să fim sănătoşi!

Şi-apoi, pentru că Statul ne fură şi e corupt, #josciumaroşie, lansez o provocare pentru toţi oamenii de bine, care au suflet mare: haideţi să haidem şi să ne facem fiecare câte 1 metru de autostradă! Ne mobilizăm pe facebook şi ieşim cu #toţii în stradă, să protestăm şi să forţăm băncile să ne dea credite nerambursabile! Nu vă miraţi, e în interes naţional: îi vrem pentru prosperitatea copiilor noştri! În afară de asta, puterea e în mâinile străzii! HUOOOOO!!! JOS CIUMA ROŞIE!! Pe ei, pe mama lor! HUOOOO!!! 
Iar când terminăm proiectul sus-numit, o să fim şefii la toţi greii - cu 23 de milioane de metri autostradabili! Vă daţi seama cât înseamnă asta? 23.000 de kilometri! 
Pfuaiii de mine şi de mine...îmi ia mintea razna, numai când îmi imaginez! Vorba cântecului: "Bă, dă-te, că tre-ce Re-Gele"!

DAR toate lucrurile bune încep cu o binemeritată pauză...aşa că, pentru moment, punem muzică şi dans. Să fie pentru toată lumea! IEEEEEEE!!!!!


[Spike - Manele] 

duminică, 24 februarie 2019

10 ani, 20 de motive

Zece ani...pentru că este Dragobete's Day şi pe 24 februarie 2009, s-a născut acest blog. 
Iar această zi nu este aleasă întâmplător! La acea vreme eram îndrăgostit lulea şi na...atâta m-a dus capul să fac: "Drag mea....nu am mai găsit flori şi bomboane, dar îţi dăruiesc un milimetru din eternitatea internetui. Dacă un artist se îndrăgosteşte de tine, nu vei mai muri niciodată"! Şi ea a plecat să caute un artist.
Eu, însă, parcă mă şi văd: eram aşa de mândru de isprava mea, de parcă aş fi răsturnat planeta - fără nici un punct de sprijin! Bine...între timp, mi-a trecut; s-a vindecat şi locul, iar pata de cafea a dispărut!
"Moonlight", însă, a rămas. Moonlight...lumea într-o nouă lumină. Lumina lunii şi a nopţii. A suferinţei, a bucuriei a durerii, sau a frumuseţii. A muzicii, a râsului, a poeziei şi a fotografiei. A iubirii.
Lumea mea.


Problema este că nu ştiu cât mai poate supravieţui. 
La început scriam des, chiar foarte des. Scriam despre orice, indiferent că se numea politică, fotbal, muzică, relaţii inter-umane sau cocalari. Visam să schimb lumea şi înfieram ori cutumă nelalocul ei; mă certam, strigam şi mă revoltam, ceream ajutor. Am făcut greşeli, mi-am luat diverse palme; la un momentdat, chiar m-am autoflagelat - promitându-mi că nu voi mai scrie timp de 2 săptămâni.
Apoi m-am ridicat şi am continuat, din ce în ce mai atent la lumea din jur şi mai ales, la reacţiile mele.   
Treptat, am mai redus din cantitate şi am sporit în calitate. Sper. Deşi, după reacţiile pe care le primesc îndrăznesc să spun că mi-am îmbunătăţit stilul. Oricum, deseori am impresia că sunt mult mai bun decât majoritatea "ziariştilor cu experienţă", a bloggerilor sau vlogărilor care îţi prezintă chiloţii şi sunt remuneraţi consistent, pentru nişte rahaturi: ştiri de 2 lei, ştiri false sau articole de câteva rânduri, care, cel mai adesea reiau informaţia din titlu şi o mai complează cu câteva cuvinte, menite să disipeze misterul informaţiei.

Eu scriu gratis.
Şi, din ce în ce mai des, aproape că m-aş opri. Mulţi prieteni mă întreabă de ce mai pierd vremea cu nimicniciile astea, în loc să fac altceva, mai productiv...iar răspunsul la îndemână este acelaşi: "Trebuie să-mi pierd, şi eu, timpul cu ceva"; plus că nu numai cu pâine va trăi omul şi nici nu suntem utilaje, să muncim doar pentru profit.  Deşi nu m-aş da în lături de la unul... :D
Apoi, cineva mi-a zis: "Până la urmă, ceea ce faci, pentru tine faci". Şi aşa este: Tot ceea ce facem, este în primul rând, spre mulţumirea propriei inimi. Ceea ce poate fi interpretat ca egoism - cum spunea o teorie socială, pe care şi eu am crezut-o, la un moment dat...până am realizat că atunci când şi cei din jur se bucură de rezultatul faptelor tale, nu mai vorbim de egoism - ci de dăruire. 

Acesta este motivul pentru care continui să mai scriu. Mai des, sau mai rar - nu are importanţă. De câte ori voi simţi nevoia, mă întorc aici....pentru că scriu pentru mine. Şi NU DOAR pentru mine.

Mi se pare perfect normal, deci, să vorbim despre iubire. Rectific. IUBIRE......pentru că, DA! Astăzi este ultima zi din an în care ne mai putem lăuda cu ea. Azi şi numai azi este Dragobetele, ziua drăgoştii româneşti. 

PAUZĂ PUBLICITARĂ

Auzi, dragă? Mă ajuţi şi pe mine? "SUSŢINE...", din 6 litere.
.....A! SUSŢINE ŢÂŢELE! Este SUTIEN-UL, dar cu cupa potrivită!

Cu timpul, ţesutul mamar, componenta principală a sânului, se lasă spre genunchi. Acest lucru poate duce la bullying, un aspect fizic neplăcut şi scăderea încrederii de sine. 
Foloseşte SUTIENUL, pentru a câştiga bătălia cu gravitaţia!

Testimonial pe canapeaua din sufragerie, Doamna nr. 1: "De când am descoperit sutienul, viaţa mea s-a schimbat, complet! Nu îmi mai este ruşine să ies din casă. Sunt admirată oriunde mă duc şi primesc, adesea, invitaţii la cafea". 

NOU!! Acum şi SUTIENUL CU PERNIŢE, la un preţ de sărbătoare: 90% reducere! Ofertă imbatabilă, pentru un Dragobet mulţumit!!


Testimonial pe banca din parc,  Doamna nr. 2: "Înainte, viaţa mea era un coşmar. Eram batjocura tuturor prietenilor şi când ieşeam la un party, foarte adesea eram întrebată de ce mi-am lăsat sânii acasă. Dar de când am descoperit SUTIENUL CU PERNIŢE, VIAŢA MEA S-A SCHIMBAT COMPLET! Mă simt mult mai bine în piele mea, bărbaţii (chiar şi femeile) nu-şi mai pot dezlipi ochii de pe decolteul meu, iar eu radiez de fericire"!

NU AŞTEPTAŢI! SUNAŢI ACUM şi veţi beneficia de oferta noastră specială: 2 sutiene, la preţul unuia singur! În plus, veţi primi şi un ghid de utilizare, împreună cu o tistea de umeraşe - pentru o depozitare facilă a hainelor dumneavoastră şi un cadou pentru sărbători memorabile: un set de ustensile pentru ornat tortul! 

COMANDAŢI ACUM ŞI NU VEŢI REGRETA!! 

REVENIM LA PROGRAMUL OBIŞNUIT

O învăţătură de duh de pe minunatul Facebook, spunea franc şi verde-n faţă: "Să iubeşti, e nimic; să fii iubit, e ceva; să iubeşti şi să fii iubit, e TOTUL"! 
Ua-ua-ua....e cam naşpa, atunci. M-am cam învăţat de capul meu şi nu prea mai pun preţ pe romanticeli; deci, dacă vreau să am totul (ceea ce vreau, logic!), trebuie, să mă antrenez.
Astfel că, voi continua să continui cu următoarele 10 semne şi motive care îi dovedesc drăguţei din dotare că este iubită, comentariu început articolul trecut. De fapt, mai sunt doar 9 semne, că m-am oprit pe la al unsprezecelea data trecută. 
Îmi cer scuze, însă, dacă mă voi mai repeta. Ideea e că din câte am observat, autoarea articolului a rămas în pană de idei şi ca să-i iasă 20 de semne, le-a reluat pe primele 10, dar cu altă exprimare. E de râs, ştiu, dar dacă atât a putut, cine sunt eu să mă pun contra?
Eventual, tot ce încerc să fac este să-mi lămuresc carenţele de înţelegere, izvorâte, desigur, dintr-o ariditate emoţională prea pronunţată.
În fine, să-i dăm drumul!

12. "Dacă bărbatul iubeşte, pentru iubita sa va întoarce munţii, îşi va face o carieră, va înfiinţa o afacere, va deveni faimos în întreaga lume".
Foarte tare, asta! Iar dacă bărbatul stă la şes, ce face? "Draga mea, aşteaptă olecuţă, că mă duc să întorc nişte munţi, ca să-mi dovedesc iubirea! Ai vreo preferinţă? Alpii elveţieni, Pirineii, Apeninii? Oricum, nu mă aştepta până la Crăciun"! Aşa?
Da, da, da...păi altfel cum ar deveni faimos în treaga lume? "Doamnelor şi domnilor, EL este bărbatul care a întors Everestul cu susul în jos, pentru iubita lui!". Şi totuşi: câţi bărbaţi îndrăgostiţi cunoaşteţi şi câţi sunt faimoşi ÎN ÎNTREAGA LUME?
Ce treaba are faima cu iubirea? Că dacă aşa merge treba, să-mi trag pălmi! Ted Bundy, marele violator şi criminal în serie al Americii, e faimos. E model de rupător de inimi? Că doar bifează toate condiţiile acestui punct...

13. "Când bărbatul iubeşte, îi spune femeii cuvinte frumoase, chiar dacă nu poate. Sau cel puţin învaţă arta cuvintelor frumoase şi complimentelor, îşi exprimă sentimentele dacă nu prin cuvinte, atunci prin gesturi, cadouri, ajutor, sprijin".
Tare-s curios să aud un bărbat când spune cuvinte frumoase, dacă nu poate. Păi dacă nu poate, cum face? Gângureşte? Muge ca un taur? "Ngâ-ngâ...iubita mea, că nu-mi vin cuvintele frumoase"! Şi fata îi zice: "Dacă nu poţi să spui cuvinte frumoase, îmi faci cadouri! Acum! Că toate relili te găseşte, dacă nu îţi dovedeşti iubirea"!
Clar, cel mai amărât e bărbatul care nici nu poate spune cuvinte mieroase, nici nu are bani. Practic, e ca impotent. Iar cel mai câştigat este, desigur, bărbatul cu vorbili la el. P-ăla îl doare la bască, nu are nevoie să cheltuie nici un ban pe cadouri! Se descurcă cu gura!

14. "Femeia întotdeauna se poate baza pe bărbatul iubitor - fără excepţii şi rezervări".
Am mai zis asta...şi e foarte periculos să absolutizezi iubirea aşa de tare. Mintea omului e nebună, în principiu şi parcă nu-mi vine să testez asta cu excepţiile. 
Plus că, am o nedumerire: principiul se aplică şi femeilor, sau doar bărbaţilor? Nu de alta, dar am tot auzit de căsnicii care s-au dus pe apa Sâmbetei pentru că EL înşela - bazându-se, probabil, pe iubirea fără excepţii a iubitei. Sau, EA înşela - pentru că se baza pe iubirea iubitului. Până nu s-a mai bazat. 
Deci, cum e cu regula?

15. "Dacă bărbatul iubeşte - atunci va face pentru femeie multe sacrificii - de la refuzul de a fi prieten cu anumite persoane până la a fi de acord să petreacă zilele de odihnă în centrele comerciale cu soţia iubită".
Să mă trăznească, dacă am văzut centre comerciale cu soţii iubite! Sau, or fi şi nu le-am văzut...că na, îs de la ţară şi nu-s la curent cu toate tendinţele. Da' atunci înseamnă că există centre comerciale şi cu soţii neiubite?
Aoleu...stai că am citit cum a scris,  fără virgule! 
Reluăm. Şi ca să rezolvăm problema mai rapid, nu ar fi bine să-i punem lesă lu' bărbatul care iubeşte? În felul acesta, face ce vrea femeia şi nici nu-şi mai pune problema unei voinţe proprii! Cere voie când vrea la piş, mănâncă când primeşte troaca în zona de acţiune a lesei, plus că poate fi plimbat pe oriunde doreşte femeia, soţie iubită! 

16. "Dacă dragostea bărbatului este adevărată, în ea nu există calcule şi condiţii: Dacă nu faci acest lucru, voi înceta să te iubesc"!
Şi dacă bărbatul nu are afacere proprie şi nu e faimos în întreaga lume, femeia are voie să înceteze să-l mai iubească? Pentru că dacă nu are voie să facă o aşa mârşăvie, de ce i-ar mai cere să-şi dovedească dragostea, bifând aceste condiţii??

17. "Adevărata iubire a unui bărbat nu se coboară la şantaj şi mită".
Ok...aşa e. Nu se coboară la şantaj şi mită? Dar poate urca până la ele? Că na, ce să-i faci? Nu te pui contra iubirii...
Adică, mă pun şi eu în locul bărbatului care iubeşte: "Draga mea iubită, am făcut TOT ce ai vrut tu. Nu mai ies cu prietenii, că nu-mi dai voie. Merg după fusta ta, oriunde doreşti! Am afacere, sunt cel mai faimos din lume, îţi dăruiesc miliarde, să te ştergi la nas cu ele! Te sprijin, te aştept, te gâdil, te suflu de praf, mă închin la tine, vreau copii, vreau ce vrei tu. Dar am şi eu chef de-o bere cu băeţii. Mă laşi? Că dacă nu, te-ai lins pe bot de toate astea"!
Se pune ca şantaj şi mită? Întreb, tot pentru un prieten.

18. "Dacă bărbatul îşi iubeşte femeia, el nu o va umili, nu o va insulta, nu o va abuza în prezenţa altora".
...dar în intimitate are voie??
Şi dacă femeia iubită vrea senzaţii în public şi nu se-ncinge până nu e abuzată, ce faci? Se poate sprijini, fără excepţii,  pe bărbatul care o iubeşte? :D

19.  "Dacă un bărbat de succes iubeşte femeia, atunci nu-i cumpără iubirea, ci doar încearcă să-şi facă iubita fericită".
Şi dacă bărbatul nu e de succes, poate cumpăra iubirea iubitei? Cam da...dacă aia se dă ieftin. 
Dacă nu, reluăm ciclul: faci bani, devii bărbat de succes, devii faimos în lume, lingi pe unde calcă iubita şi îi cumperi ce vrea ea, dar nu şi iubirea. Pentru că iubirea nu se cumpără, doar se întreţine cu bani...Că toate regulile de mai sus, doar la bani se rezumă. 

20. "Dacă bărbatul iubeşte, el nu iubeşte cu ochii, ci cu inima şi cu tot sufletul, de aceea pentru el aspectul exterior nu este atât important - în inima lui va fi întotdeauna cea mai frumoasă şi sexy femeie din lume".
Cât înseamnă "atât de important"? Judecând după ce văd în jur, cam 99,9999999%...altfel nu s-ar mai chinui nimeni să aibă un trup de zeu. Sau siliconul, buzele, decolteul, muşchii şi pătrăţelele, rombulenţele şi cerculeţele sunt doar pentru tentaţia reclamei şi dorinţa de a fi o persoană cea mai admirată?

Mda. M-am lămurit.
Să recapitulăm: pentru ca un bărbat să-şi dovedească dragostea, trebuie să aibă mai multe joburi, să-şi vândă casa şi maşina, să stea după coada minunatei domniţe ori de câte ori are chef de ducă, să o sprijine neţărmuit, să o susţină fără limite, să îi facă ce vrea dânsa, să nu o deranjeze nici cu o floare, să vrea copii de la ea, să îi ierte toate neajunsurile şi porcăriile pe care le face, să petreacă tot timpul liber cu ea, să o aştepte până are chef de XXX, să-i facă cadouri (mici sau mari, după buget), să nu-i impună nimic, să nu iasă din cuvântul ei, să renunţe la tot ceea ce nu-i este permis, să fie faimos, să fie de succes, să nu mai vadă nimic în jur, etc, că mă doare capul! 
Tocul de la pantof poate să i-l sugă? Întreb...că nu scria nimic de asta şi poate se naşte vreo regulă de dovedire a iubirii şi în acest sens. Mai ştii?

Problema e următoarea: se mai poate numi bărbat...sau om, ăla care face toate astea?? Şi dacă se poartă aşa, cine îl mai iubeşte? O să rămână un veşnic îndrăgostit, pentru că nimeni nu îl va vrea pe termen lung. Sau scurt. Sau foarte scurt.
Ce femeie şi-ar dori să stea în casă cu un libidinos fără voinţă, fără idei şi fără personalitate? Da, sună bine bine cu răsfăţul. Dar iubirea nu e sclavie, nici divinizare sau închinăciune ca la Dumnezeu. Nici obsesie. Plus că relaţiile adevărate nu fac purici mulţi, dacă bărbatul se poartă aşa. De aceea, îmi pun capul că mizeria asta de articol a fost scris de o domnişoară plină de fiţe, care se credea Miss Univers; ori de vreo gospodină frustrată, care a visat să ţină bărbaţii sub papuc şi nu i-a ieşit pasenţa.  

Hai, totuşi, să ne bucurăm...ca în zi de sărbătoare! 
Cele rele să se spele, ce bune - să se adune, dacă nu-s în alte relaţii...că nu vreau să stric casa nimănui!! :D



[Elena - Ela, Ela]

marți, 19 februarie 2019

20 de semne care îi arată femeii că este (prea)iubită

A venit 14 februarie,Valentine's Day. Ziua Sfântului Valentin. Ziua tuturor îndrăgostiţilor.
Bine, a şi trecut această frumoasă sărbătoare, dar nu-i nici un bai! Pe 24 februarie mai tragem o dublă şi iubim româneşte...prea neaoş, prea ca la ţară!

Oricum, zilele astea mi-am propus să sparg toate tiparele civilizaţiei, aşa că NU voi iubi doar pe 14 şi pe 24 februarie, ci pe întreaga perioadă dintre cele două sărbători ale îndrăgostiţilor! Da, aţi citit bine! Zece zile de iubire! Zece întâmplări ciudate şi-o minune, te-au adus în viaţă...zece muze se tot miră cât eşti de frumoasă!! - vorba cântecului...
Zecele este al Nadiei Comăneci! Zecele este al lui Hagi! Zecele reprezintă perfecţiunea...şi acum, doar în acest an, mi-am dăruit nici mai mult, nici mai puţin decât ZECE ZILE DE IUBIRE!!! "Cam mult", veţi spune...pentru că există un risc prea mare de monotonie, dacă facem acelaşi lucru, zi de zi, de zi, zece zile la rând. De aceea, pe undeva e mai corectă sărbătoarea de o zi, pentru că nu ai timp de plictiseală; nu intră cuplul în colaps, nu se plânge nimeni că a dispărut iubirea, că vrea ceva nou sau că relaţia a devenit fadă. Hotărât lucru, iubirea de-o zi, aşa cum ne-o prezintă canoanele, e fericire curată!
Da' dacă e să raportăm cele 10 zile la un an întreg...da, corect! Tot nu merită efortul!
...şi uite d-aia sparg tiparele civilizaţiei moderne! EU O FAC! (lată, de obicei...da' nu mai contează, prea ţinem cont de toate amănuntele)

Problema mea cea mai mare e că nu prea le mai am cu iubitul; sunt aşa...plictisit, morocănos, şters şi apatic. Mă unge pe suflet când rostesc Dragoste - cu "D" mare, că aia cu "d" cică nu se mai bagă de seamă, e prea ordinară - atât că nu prea mai ştiu la ce se referă. "Nici o problemă!" - îmi spune un prieten - "...trăim în zodia Vărsătorului şi Era informaţiei. Dai un click şi te-ai rezolvat! Afli orice"!


...şi-am dat. Şi-am aflat. 
Am găsit un cogeamite cuvânt de învăţătură întins pe mai multe cuvinte (că aşa a fost traducerea din ce limbă o fi fost copiat), care le învăţa pe femei cum să îşi dea seama dacă sunt iubite de iubiţii lor. Acuma, io nu-s femeie...dar am citit articolul din perspectiva bărbatului care nu face ce trebuie, ca să ştiu ce să fac! E cu schepsis, că mă duce capul! Vorba aia: am terminat şi-o facultate!
Pe scurt, în teorie, cam asta îmi propusesem: să fac pe dosul semnelor care arată că bărbatul nu iubeşte, ca să ies pe plus. În practică, însă, am rămas neterminat şi cu mici întrebări, pe la punctele esenţiale. Şi le fac publice, că poate s-o găsi cineva să mă deştepte şi pe mine.


1. "Dacă bărbatul iubeşte cu adevărat, el niciodată nu umileşte femeia".
...şi dacă nu iubeşte cu adevărat, o poate umili?? Hahahahaha!!!! Adică, să vină cu scuze d-alea: "Draga mea, te iubesc! Dar nu e iubire adevărată...deci am voie să te umilesc, că aşa zic specialiştii. URAAA"!!!! 

2. "Dacă bărbatul iubeşte, atunci femeia nu trebuie să-i câştige dragostea, respectul, nu trebuie să demonstreze absolut nimic - toate demonstraţiile deja trăiesc în inima lui".
Stai că asta e cu demonstraţie pe desen, că are o fractură de logică. 
Deci, reluăm: dacă bărbatul iubeşte, femeia nu trebuie să îi mai câştige dragostea. Păi ce să-i mai câştige, dacă are deja? Femeia asta este iubită şi mai vrea să câştige încă o dragoste? Vrea o supradragoste? Se crede la păcănele, să primească jackpot peste câştigul deja existent?
Apoi: "...nu trebuie să mai demonstreze absolut nimic". Aha! Aici se schimbă centrul de greutate pe femeie. Prin urmare, am stabilit că bărbatul iubeşte...bun. DAR  DACĂ FEMEIA IUBEŞTE, LA RÂNDUL EI, NU TREBUIE SĂ O ARATE, CUMVA? De ce iubirea bărbatului trebuie susţinută de fapte, dar femeia nu are nimic de demonstrat, pentru că toate demonstraţiile trăiesc în inima bărbatului?
Bă, să mori tu! Asta-i discriminare! HUO!!! Drepturile omului vă mănâncă!  

3. "Dacă bărbatul simte dragoste adevărată pentru femeia lui, dar nu se chinuie şi nici nu-şi chinuie iubita cu iluzii nevrotice, atunci niciodată, sub nici un pretext, nu-şi va lovi femeia dragă. Şi asta se referă nu numai la loviturile fizice, ci şi la cele psihologice".
Nasol moment. "Fifty shades of Grey" a fost o nebunie printre femei, şi acolo le bătea p-alea cu biciul! Şi le-a plăcut să fie supuse prin forţă şi cu forţa...chiar o cereau. Cică simţeau nu ştiu ce gâdilăciuni şi plăceri nebănuite prin zonele fierbinţi. 
Deci, cum e cu pretextul? De cine trebuie să ascult, ca să fiu bărbat iubăcios cu adevărat? De specialiştii lu' peşte, sau de "50 de umbre"?

4. "Bărbatul care iubeşte - întotdeauna vrea copii cu femeia iubită".
Şi dacă ea nu vrea? Sau...dacă partea feminină este, de fapt, bărbat? Cum o scoţi la capăt?
Ca să citez un clasic modern: De ce să îngrădim relaţia în chingile Evului Mediu? De ce există presiunea asta socială pe tinerii îndrăgostiţi, de a avea copii? De ce? De ce? Astăzi trăim liber şi iubirea poate avea mai multe forme şi culori. Orfelinatele sunt pline de copii! De ce să mai facem alţii şi să supra-populăm planeta? IUBIREA NU SE VOTEAZĂ! Haştag!

5. "Când bărbatul iubeşte, atunci el îi face femeii cadouri mici sau mari - în funcţie de nivelul venitului său material şi statutul social".
Mai pe înţelesul meu: dacă nu ai bani, faci cadouri mici; dacă ai bani, faci cadouri mari. It's a must! Dar dacă ai bani, nu poţi face şi cadouri mici? Dacă eşti patron de bişniţari, îţi ţii drăguţa numai pe cadouri de la mia de euro în sus? C-apoi eşti şmecher, nu te dedai la un rahat de trandafir, de 5 lei - ca toţi săracii! Aşa? 
Şi dacă fata vrea flori, i-o retezi de la rădăcină şi o trimiţi la specialişti, să o lămurească! Muahahahaha!!!

6. În orice situaţie complicată sau îndoielnică, un bărbat care iubeşte cu adevărat, întotdeauna va lua partea femeii iubite, chiar dacă ea nu are dreptate".
GREŞIT!! COMPLET ŞI TOTAL GREŞIT! Adică bărbatul care iubeşte femeia o susţine p-asta şi când ştie că spune o năzbâtie? Adică bărbatul trebuie să spună ceva ce nu e adevărat? Să fie mincinos şi ipocrit? Şi atunci bărbatul ăsta ce mai e pe lângă femeie? Stâlpul casei, demn şi inamovobil sau un simplu căţel de poşetă, care umblă cât îi permite lesa? 

7. "Dacă în inima bărbatului trăieşte adevărata dragoste, atunci el îi va ierta iubitei sale toate neajunsurile, indiferent de numărul şi semnificaţia lor".
Aha! Deci iubita bărbatului care îşi iubeşte iubita e cal...ăăăă...iapă despiedicată. Întrebare: regula asta se aplică şi pentru femeie? Adică e o relaţie deschisă, sau cum? Dacă femeia face un menage a trois...câte unu' pe zi, fără ştirea iubitului se pune că are un neajuns ce trebuie iertat. Dar dacă şi el face d-astea, fără ştirea iubitei, merge? Întreb pentru un prieten...ca să nu mă pun contra Legii.

8. "Dacă bărbatul iubeşte femeia - el o cere de soţie, el va legaliza relaţia".   
Bun, o cere. Şi dacă nu acceptă? Dacă dragostea ei "nu stă într-o hârtie"? Sau, dacă nu există deloc? Sau mergem pe ideea că femeia e zână iubăreaţă, iar bărbatul e şturlubatic?
Perfect, aşa să fie! Dar dacă iubita e amanta bărbatului care o iubeşte, pentru că ăsta-i deja cu remorca acasă? Ce face, bărbatul? Bigamia nu-i legală, iar divorţ, poate nu vrea. Există cazuri. Deci: CE FA-CEM?

9. "Dacă bărbatul iubeşte, el tinde să petreacă tot timpul cu ea".
Care EA??? Nu există nici un "ea" în această frază...
AAAA...stai că-s prost! EA e FEMEIA. OK...şi cum e teoria aia modernă a spaţiului personal? Eu am făcut d-astea, pe vremuri şi mi-am luat nenumărate scandaluri, că sufocam domniţa. Voia şi ea, spaţiul ei, dom'le! Că dacă-i iubită, nu-i siameză! 
Ăştia care au scris articolul sunt tradiţionalişti încuiaţi? ALOOOO??!! Trăim în epoca modernă, s-au schimbat obiceiurile!! Azi facem ce vrem, când vrem şi cu cine vrem, dacă intră sub cupola spaţiului personal! Am zis!

10. "Dacă bărbatul iubeşte, el este gata să aştepte intimitatea chiar şi un an, doar ca ea să-i fie alături, să fie în viaţa lui, să nu-i respingă curtarea".
Mda. Şi EA şteaptă, sau are dezlegare la antrenamente prin vecini - ca să fie gata? 
Şi să zicem că bărbatul care iubeşte aşteaptă "chiar şi un an". Un an e termenul limită? Adică..."fată, bălesc la tine un an. 12 luni; 52 de săptămâni; 365 de zile. Dar atât, că am şi eu nevoi şi avem faianţă prin toată casa! Dacă după un an şi o zi tot nu vrei, te-am pupat pe portofel! Are balta peşte şi eu nevoile mele"!
Încă o întrebare: cineva spunea că dacă nu există intimitate după 2 săptămâni de relaţie, aia se duce în gard. Ce zic specialiştii, aşa este??? Că de...e corect! Ochii văd, inima cere! Nici măcar adolescenţii nu se mai dau după vişin şi intră direct în problemă...d-apoi noi, oameni maturi!

11. "Dacă bărbatul iubeşte cu adevărat - el va vinde maşina preferată, va munci la 3 joburi din zori până-n seară, dar va face totul ca iubita lui să fie fericită şi să nu ducă lipsă de nimic".
Băi... cine a scris porcăriile astea?? O fătucă de 5 ani, care visează să stea în 3 palate deodată şi să fie plimbată de prinţ pe un cal alb?
Cine zice că dacă bărbatul iubeşte, trebuie să fie bancomatul femeii - ca să fie ea mulţumită?  Asta e pe sistem "fac orice pentru casă...ca să fii tu fericită"?!
Vă spun eu sigur sigur: NU VA FI FERICITĂ, pentru că va fi singură cuc - dacă bărbatul munceşte nonstop. Şi oricum nu va fi fericită, chiar dacă se va-mbăia-n diamante! 
Bărbatul care se comportă aşa, este doar un prost! Un preş, bun cât are portofel! Niciodată nu va fi respectat...pentru că altfel, bărbaţii bogaţi ar fi cei mai fericiţi în relaţie; şi realitatea arată că NU SUNT.
Şi mai e ceva: femeia vrea independenţă. Cum e independentă iubita bărbatului care iubeşte? Ăla o ţine pe palme, să nu-i lipsească nimic şi ea ce face? Cheltuie? Păi e o simplă sclavă, în cazul ăsta... 
Şi dacă e independentă şi are viaţa ei, atunci bărbatul ce este? Prost? Ce e al lui, e al ei şi ce-i al ei, e al ei - pentru că e independentă? Hai mă, să fim serioşi!

Şi gata, simt nevoia de o pauză...că nu mai pot cu creierii capului.
Pur şi simplu, mintea mea nu mai poate acumula atâta informaţie, de o asemenea (ine)stimabilă valoare! Sunt eu deştept, dar nu am capul prea mare şi nici măcar lecitina cea de toate zilele nu-şi mai face efectul.

Aşa că, facem o mică pauză publicitară.
Mâncăm, bem, dormim, mai un film, mai o muzică...şi revenim cu forţe proaspete.

Deocamdată...SĂ VINĂ MUZICAAA!!!



[Elena - Lună albă]


(VA URMA)

joi, 31 ianuarie 2019

Drumeţind pe cărările istoriei

Nu ştiu ce-am visat acum câteva săptămâni, că m-am trezit într-o dimineaţă cu un ditamai dorul de ducă. Nu ştiam precis unde, dar parcă aveam mâncărici în tălpi şi nu stăteam într-un loc, nici cât ai fierbe un ou!
Azi aşa, mâine aşa...am tot sperat că depăşesc pornirea asta de a umbla teleleu prin ţară, că-i ditamai iarna afară! Da' de unde?! În loc să scadă, pofta-mi creştea într-o zi cât altele-n zece...de ziceai că-i odraslă de împărat, nu un nemernic de capricipiu! Văzând că nu-i chip să scap basma curată, m-am băgat în şedinţă şi am decis: "Bine, fie! Mâine-s turist! E bine"?


Am hotărât să vizitez Buşteniul, că nu am mai ajuns pe acolo de când eram a V-a - când am fost în excursie cu clasa, să vedem pârtia de schi. No, acum nu mă mai tenta acest preaminunat obiectiv turistic, că am ditamai derdeluşul în faţa porţii...prin urmare, am zis să mă urc cu telecabina pân' la Babe, că nu le-am văzut şi e păcat de dânsele - că nu-s peste pământ.  
Problema e că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg: când, în sfârşit, am ajuns la destinaţie, am aflat, cu stupoare, că telecabina nu merge de vreo câteva luni! Nasol moment... 
Stăteam singur în ploaie, la 9 dimineaţa, pe-o uliţă din Buşteni, întrebându-mă cu ce-o să-mi ocup toată ziua. Nu de alta, dar Buşteni e un oraş urât. Dărăpănat, decrepit şi mizerabil. Deci, ce să fac, unde să mă plimb şi ce să vizitez?

Tot umblând, aşa, muncit de gânduri, nu ştiu cum am făcut, că tot la pârtie am ajuns! Aia e, voia Domnului! Beau un ceai fierbinte la o terasă, fac un selfie şi bifez că m-am dat şi eu cu schiurile şi gata!. Păi nu? Ăsta era planul...care s-a dus de râpă, din nou: zona era pustie! Nu era weekend, că nu-mi place aglomeraţia deloc. Dar nici măcar o ţipenie de om, pe nicăieri? Tot umblând de colo-colo, am găsit nişte patroni de terasă, care bârfeau ceva, la o ţigară; doar că nu îi interesa prezenţa mea - şi-am plecat! Dacă nu aveau nevoie de banii mei, ce era să le fac? Să le cânt ode de închinare? Să le spun o poezie? I-am lăsat în treaba lor...

Şi m-am îndreptat spre ultima destinaţie din program: Castelul Cantacuzinilor. Era pe la prânz, deja, dar mă şi vedeam acasă până la sfârşitul după-amiezii, bând o cană de ceai, cocoţat în vârful patului.
Serios, nu mă aşteptam la nimic fenomenal. Eram deja aproape fleaşcă de la atâta ploaie, bătusem oraşul prin toate părţile în ultimele 4 ore, deci ce minuăţii se mai puteau întâmpla? 
Din depărtare, nici măcar castelul ăsta nu părea mare lucru...o construcţie gri, de a cărei existenţă nici măcar nu aflasem, până nu a menţionat-o o prietenă, într-o discuţie.
Aşa că iar am luat-o la pas, asteptând să fiu uimit.  Şi nu am regretat: vizita asta m-a bucurat atât de mult, că nu a mai contat nimic din ce s-a întâmplat până la acel moment! 

Ca să fiu cinstit, castelul, în sine, nu e mare lucru. Pe dinafară arată impunător; curtea înconjurătoare e destul de oacheşă iar priveliştea de pe terasă cică îţi taie respiraţia. Mie nu mi-a tăiat nimic, că era un nor şi-o ceaţă, de-ţi băgai deştele-n ochi, dacă nu erai atent ce faci cu ele.
Iar interiorul...ce să zic? Minuant! La vremea lui, adică... Pentru că acum erau doar nişte camere goale, cu pereţii văruiţi într-un verde spitalicesc. Practic, de admirat erau vitraliile de la ferestre, parchetul, câteva picturi originale din sala cea mare şi modelul bizantin pictat pe grinzi. Neinteresant!

...şi totuşi, fenomenal! Datorită ghizilor, care, prin cuvinte,  au reuşit să readucă la viaţă istoria acelor locuri. Fără ei, terminam turul în 5 minute - cu tot cu vizita la toaletă...dar aşa, am zăbovit pe acolo vreo 3 ore. M-au prins în poveste, ce să zic? Ascultam şi dacă închideam ochii, parcă eram transpus în timp: construcţia castelui...bogăţia prinţului...chefurile vremii...venirea comuniştilor la putere...confiscarea averilor, intrarea cu forţa în castel, furăciunea care a urmat şi ura cu care s-au acoperit picturile de pe pereţi cu nenumărate straturi de vopsea.
Locul mustea a ură! A fost prădat şi jupuit de orice valoare, n-am pomenit aşa ceva! 
De fapt, pe undeva înţeleg nevoia asta umană de a lua o amintire, când ajungi într-un loc deosebit. Şi eu fac d-astea: cum mă duc la vreo pădure, cum scrijelesc cu cuţitul pe copaci "G + R, U, G, O, A, S, M, N, P, C şi iarăşi R = LOVE" (da, da, ştiu că-s multe iniţiale, dar dacă am o inimă mare, iubesc şi mult - ca să o umplu); mă duc la Sfinx...pac! Smulg o pietricică d-acolo...cred că şi la Notre Dames de aş ajunge, nu mă las până nu răzui într-o sticluţă  niţică vopsea de pe pereţi, ca să am amintire pentru camera trofeelor de acasă!

...dar comuniştii au făcut-o în bătaie de joc! Au distrus şi au călcat în picioare trecutul, mânaţi de orgoliu şi de pretenţia că aduc ceva nou, mai bun şi mai echitabil. Problema e că nu tot ce e nou, e şi bun; şi nu tot ce e vechi, e prost.
Oricum, nu este nimic nou sub soare...până la urmă, cam la atât se reduce şi politica de azi: luptă, bătălie şi dezastru, pentru a înlocui vechiul cu noul.


Etajul castelului găzduieşte o galerie de artă. Pictură, grafică...eu am prin sculptură simbolistă.  Pietre, bolovani, blocuri de lemn, rădăcini şi fiare. Atât vedeam, dacă nu era domniţa ghid. Ghiguşa, mai pe scurt.
Ascultând povestea fiecărei sculpturi, treceam din diverse emoţii: imitam zâmbetul perfect al statuetelor greceşti, visam, îmi dădeau lacrimile... apoi deschideam ochii şi iar ascultam. La final am constatat că am păţit ca baba aceea care vine bucuroasă de la slujbă şi când este întrebată ce a spus preotul de este aşa încântată, răspunde simplu: "Nu mai ştiu, maică...dar a vorbit tare frumos"!
Aşa şi eu: nu îmi mai amintesc prea multe de la galerie, dar ghiduşa vorbea aşa de frumos, că nici nu mă mai interesau cuvintele! Şi-aşa uit de la mână, pân' la gură...iar arta simbolistă are mereu nevoie de o traducere. Adică poţi să faci un turn de hîrtie igienică folosită şi să-i spui că este o metaforă pentru prăbuşirea Turnurilor Gemene - murdăria reprezentând odioşenia acelor zile - că nu te poate contrazice nimeni. Iar cine nu ştie despre ce e vorba, tot hârtie folosită va vedea -  că asta e, până la urmă! Asta visez, asta pictez! - vorba artistului!

Una peste alta, am înţeles că istoria, ca şi arta, nu este o sumă de date ce trebuie reţinute mecanic - ci o trăire pe care trebuie să o simţi, dacă vrei să o înţelegi şi să nu îi repeţi greşelile. 
Aşa că fiecare cruce dintr-un cimitir este o părticică de istorie. Fiecare nume, fiecare fotografie a trăit, a iubit, a suferit, a învăţat,  a luptat şi a transformat. Fiecare mormânt este o poveste, un roman. Sau un film de Oscar. 
Spre ruşinea mea, m-am obişnuit atât de mult cu împrejurimile, încât nici nu mai realizez că prezentul se sprijină pe numele celor ce au fost. Numele de pe monumente, numele de pe cruci sau numele pe care fiecare le poartă în propria inimă.

În timp, am uitat şi istoria noastră. Noroc cu un prieten care mi-a arătat un filmuleţ aniversar, fix despre acest subiect. Are 50 de minute şi iniţial m-am codit...parcă nu aveam chef să pierd o oră din viaţă, degeaba. Aşa suntem noi: în epoca vitezei, vrem totul de-a gata - d-aia au apărut şi articolele clickbait, cu 3 sferturi de ştire în titlu. E importantă hăhăiala, nu informaţia.
Totuşi, m-am ambiţionat şi l-am urmărit până la capăt...     



...iar acum ştiu cum s-a născut poporul nostru: romanii şi-au pus mustaţă de dac şi s-au transformat în români!

Să bem pentru asta! 
Fac cinste! Am un vin dulce şi bun... Cabaret Şovinion original -  producţie proprie, de la crâşma  de peste drum!



[Fleurie - Turns you into stone]

joi, 24 ianuarie 2019

...şi să dăm mână cu mână!

Mai ieri am serbat Ziua Internaţională a scrisului de mână.
"Perfect!" - îmi zic...şi imediat m-am gândit să o marchez şi eu, scriind o nouă postare. La tastatura, că doar nu-s nebun să o scriu de mână! Nu mai trăim în comunism, când toceam creioane şi tocam caiete întregi, scriind în oracol după dictarea gândurilor!
Acum ne-am modernizat şi suntem mult mai green; mâncăm sănătos, uniţi salvăm şi apărăm copacii, totul este eco şi scriem la tastatură - că d-aia suntem deştepţi şi am inventat-o! Ba, de la o vreme, este chiar şi virtuală - ceea ce înseamnă că nu mai suntem nevoiţi să apăsăm  butoane ca ghiolbanii, ci le pipăim. 

No, şi cum spuneam, m-am apucat de scris. Nu de alta, dar oricum nu am altceva ce face, pe viforniţa de afară - unde ninge...ninge ca-n poveşti! Bine...ajungând în acest punct, întrebarea logică ar fi: "În care poveşti ninge, dom'le, că eu nu am citit pe nicăieri despre aşa ceva"...dar, în fine! Important e că ninge şi sunt foarte fericit!
Nu-mi place iarna şi gerul, dar ador ninsoarea. Scurt! Mă inundă o fericire de neimaginat când ies afară şi am încălţările curate PE TALPĂ, după o jumătate de oră de umblat aiurea! De obicei, oricât mi-aş cremui pantofii şi oricât ar sclipi, la 5 secunde după ce am trecut pragul casei arată de parcă vin de la săpat şanţuri. Dar nu şi pe zăpadă...când nu mai există praf, bălţi, nămol sau târmoceală, ci doar o întindere fără margini de cer şi pământ, mai albă ca laptele - ceea ce mă trimite în al nouălea cer!

Păi na, ce să facem? Mă bucur şi eu cum pot; măcar la bocanci să fiu curat, că la inimă...Dumnezeu cu mila...Sunt mai negru ca un negru-n întuneric! Serios, atâta răutate n-am mai văzut la nimeni - deşi, dacă mă uit în jur, se vede din avion că se fac eforturi clare să fiu detronat de la conducere.
Mă gândeam la asta şi azi: tot poporul era cu unirea-n gură, aplaudând diverşi guvernaţi ce rosteau discursuri sforăitor de înălţătoare, despre strămoşii care au luptat cu abnegaţie, viziune şi spirit de jertfă pentru realizarea năzuinţelor populare - nu ca penalii de astăzi, care fac, dreg şi răstoarnă abuz.
Ceea ce, pe undeva cam aşa este...în trecut, oamenii erau mai uniţi. Uniţi în foame, în necazuri, sau la cozi...dar se respectau unii pe alţii. Inamici dacă erau, tot aveau o onoare şi o demnitate.
Prin urmare, despre ce unire mai vorbim, când fiecare vrea să fie mai buricul pieţii decât celălalt? Chiar şi conducătorii ţării, care cică-s socotiţi ca exemplu pentru naţiune, s-au dus unii hăis, la Iaşi, alţii cea - pe la Focşani - sau oriunde au nimerit mai mulţi adepţi, ca să evite huiduielile. Nu s-au putut uni nici măcar de ochii lumii, să dea bine la poză - oricât de falsă ar fi fost ea.

Concluzia: 
În plan general, etapa cu "iubeşte-ţi apropele" e o iluzie, iar  îndemnul "Ce ţie nu îţi place, altuia nu face" s-a transformat într-o simplă înşiruire de cuvinte. Păi când ieşi pe stradă şi dai cu scuipat în cine crezi tu că merită, cam ce părere-ţi faci? Cineva care se voia şugubăţ a sugerat că o fi fost vorba despre un scuipat anti-deochi...da' mă gândesc şi eu, ca prostu': acum e cu politica şi toată lumea se pricepe la ea, deci o poate comenta - inclusiv eu :D. Dar dacă vreun contribuabil se simte nedreptăţit de  totalul de plată pentru factura de lumină şi după ce decide în cap la el cine e vinovat, trage nişte scuipaţi în capul fătucii de la ghişeul de plată şi-i mai spoieşte cu noroi şi maşina proprietate personală?
Se poate întâmpla? Normal! Nu aşa se susţine justiţia şi se luptă cu nedreptatea?

Când vandalizezi sedii de instituţii, hărţuieşti oamenii pe stradă sau îndemni la genocid şi călcat în picioare - cum au făcut berleuzii ăia de deputat PSD şi protestatari rezistenţi, cam la ce armonie te mai aştepţi? La ce sărbătoare? Condamnăm crimele odioase ale trecutului, care de obicei au fost justificate prin voia Domnului, civilizare sau eliberare, în timp ce noi ne lovim cu pumnii în piept că suntem şmecheri, democraţi sau umanişti şi de-am fi trăit atunci, nu am fi luat parte la vărsarea de sânge nevinovat.  Doar că şi acum avem aceleaşi instincte şi facem fix la fel, sau mai rău.
Şi-apoi sărbătorim unire? Mică sau mare...pentru ce?

M-am detaşat de foarte multe lucruri în ultima vreme şi refuz să mă mai implic în acţiuni cu caracter general, pentru că ţin la liniştea mea şi am o incapacitate nativa de a dezvolta partizanate d-astea prea înfocate. Aşa că stau, privesc şi mă mir cât de mult decădem ca societate, luptând în slujba unor idealuri care nici măcar nu ne aparţin, ci doar le preluăm schematic, de pe unde apucăm.

Uite aşa a trecut Centenarul, a trecut şi Mica Unire şi iar nu am realizat nimic. Manifestăm, aplaudăm, dansăm, huiduim, lăcrimăm şi cinstim cu gura, înjurând cu inima -  apoi ne întoarcem exact unde eram şi înainte.
Dar cu ce ne-am ales după toate aceste momente festive? Cu mai nimic...

Pe plan personal, însă, eu am realizat că sunt patriot şi am decis să-mi servesc patria.
Iniţial mă gândeam să o invit la masă şi să o servesc cu o conservă de fasole de la Scandia, asezonată cu niscavai cârnaţi de Pleşcoi, garnisiţi cu cartofi prăjiţi de la Mac - cumpăraţi cu mâna mea. Atât că mi-e teamă de refuz, că nu ştiu să mă descurc nici cu o domniţă, d-apoi cu o patrie întreagă! 
Aşa că m-am hotărât să ţintesc oleacă mai sus...



...şi să-mi surprind prietenii: Îmi voi alege o carieră militară! BAM!!

Oricum, de mic voiam să mă fac puşcaş marin! Dar nu chiar puşcaş, că-mi plăcea mitraliera...şi nu chiar marin, că nu mă cheamă aşa!
Mamă, ce mişto...parcă mă şi văd echipat în uniformă, cum ies , mândru, la salut:
"Mitralior Zgăbearţă Iftode, să trăiţi"!



No, ia spuneţi: V-am surprins? V-am dat pe spate?

Eu chiar am planuri mari! Vreau să fiu cel mai bun! Cel mai bun dintre cei mai buni, chiar...şi dacă-s serios, poate 'oi umbla şi prin lume, cu diverse delegaţii. Mai ştii? Pe cuvânt de nu fac cerere la direcţiune să apăr şi ţărmurile Japonie, să-mi trăiesc şi eu fantezia. Mai trag o salvă, mă mai dau şi cu câte o geisha...viaţă, frate! Dacă-mi surâde norocul, poate mă întorc acasă şi cu o japoneză mică, brunetă şi drăguţă, să o prezint părinţilor. Ce-ar fi?

Nu-i vorbă, că japoneze am găsit şi pe la noi. Şi mici şi mari, după gusturi:



Doar că-s cam ieftine şi mi-e să nu fie piratate, sau făcute în China. Dacă nu-s de calitate, te pomeneşti că alea mă lasă cu ochii-n soare, când mi-o fi lumea mai dragă!
Aşa că, dacă tot o să am ocazia, nu-i mai bine să le iau direct d-acolo, de la mama lor? Eu aşa zic...

În cinstea momentelor de fericire care mă aşteaptă în viitorul lucrului bine făcut şi special pentru ziua din această zi, propun un toast din suflet: Să trăim BINE!!
...şi să sărbătorim, apoi să înfăptuim! Doar că cu flegme, mui (bien) şi sticle incendiare, ca golanii de pe marginea şanţului, ci cu onoare şi o neclintire mai durabilă decât cea a războinicilor de teracotă.



[Drum Bun - din Filmul "Pentru Patrie"]

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

Să ne urnim!

Mulţi ani trăiacă, mulţi ani trăiască, la mulţi ani! La mulţi ani ziua de azi şi bine ne-am găsit în 2019. 

...prilej de mare bucurie şi fericire, desigur! C-apoi, de ce nu ar fi? Avem şansa de a da startul unui nou capitol al vieţii, de la capăt de rând şi cu aliniat.  Aşa că, dacă tot suntem la început de an, propun să ne facem planuri de mărire-ntru viitorime.

Eu, spre exemplu, am decis să mă schimb. De şosete, mai ales...că s-au găurit, săracele, de la atâta purtare. Mă doare inima şi-mi pare rău de dânsele, că mi-erau tare dragi! Unde mai pui că, de la o vreme, ţineau loc şi de bocanci...aşa erau de ţepene! Tablă zincată, nene! Mergeam prin zăpadă şi prin zloată, fluierând! Ziceai că-s încălţat cu amfibii, aşa erau de etanşe! 
E-he! Amintiri...

Dar nu contează...viaţa e frumoasă, în continuare! Încep un nou drum şi mi-oi găsi eu, din nou, perechea potrivită! Mă tot gândesc să-mi înnoiesc ciorapii cu Star Wars, că îi am de vreun an la vitrină şi n-am îndrăznit să-mi bag picioarele-n ei. Toate ca toate, dar nu-mi pot bate joc de un simbol mondial, când am eu chef... Mai întâi trebuie să apară o ocazie foarte specială pentru a-i purta - şi-am uitat să-i iau la revelion. Poate la Paşte?

În fine, vedem! Momentan, însă, cred că este mai important să mă ţin de nişte principii morale mai sănătoase, că nu-i în regulă. Un prieten mi-a şi dat secretul pe tavă:  adevăr, compasiune şi toleranţă. 



[Fă-te om - B.D. în alertă]

Încerc să le urmez, ce să zic? Serios, altfel nu mai merge treaba...pe zi ce trece, observ că lumea e din ce în ce mai rea şi mi-e să nu se ia şi la mine, dacă nu am nişte idei fixe-n cap. 
Uite, spre exemplu dăunăzi: umblam şi eu, frumos-elegant prin oraş şi ce-mi văd ochii: ditamai afişul A3, într-o vitrină:



Mi-a stat inima-n loc! Aşa de tare ne-am înnegrit la suflet, că lichidăm bluze şi cămăşi, acum? Trist, foarte trist! Asasinilor de bumbace şi fibre nenaturale, ce suntem!
Lichidezi un câine...am înţeles; poate te-a muşcat. Lichidezi o muscă...te bâzâie. Ok. Lichidezi un om...nu-i frumos, normal! Hai să zic, mai treacă, meargă...poate a fost o autoapărare. Da' cămaşa ce ţi-a mai făcut? Că nici măcar nu are gură, săraca, să te înjure când nu o speli! 
În aşa hal am ajuns de haini, că lichidăm şi necuvântătoarele? Păi în ritmul ăsta vom distruge tot ce ne înconjoară: azi lichidăm o cămaşă, mâine un costum, poimâine o garderobă întreagă...de-o să ajungem să umblăm goi pe stradă, că nu vom mai avea cu ce ne îmbrăca. 
Tulai, vai!!! Şi o să dispară şi moda! Aoleu!!! Păi moare de foame Botezatu, că nu mai are pentru cine să creeze chiloţi! Dispare CaMaiou-ul, Puta Madre, Zarea, Calvin Kelvin, LaCoaste...toate îmbrăcăturile astea nobile, care ne populează mintea! Apoi, fără cumpărători, intră economia-n colaps şi pac! După câţiva ani de criză, dispărem ca specie! 

Da, aţi citit bine. Apocalipsa poate începe de la o cămaşă. 
Aşa că d-aia zic: compasiunea e secretul! Compasiune pentru tot aproapele, indiferent dacă mişcă sau nu. În definitiv, ce rău faci, dacă eşti mai milos decat prevede legea? Mai catolic decât papa?

Oricum, asta e utopie, deja...un vis frumos! Noi nu ne mai înţelegem om cu persoană şi visez să compătimim necuvântătoarele?! Ha!
Păi uite, colea, cine suntem:


Eu vreau, în principiu. Trăiesc pe picior mare şi nu mă mai ajung cu banii, deci un job ar fi mană cerească. Adevărul e că nu ştiu să coafez sau să frizerez, da' învăţ, că-s băiat deştept! Vorba aia, am terminat o facultate întreagă...cât de greu poate fi să tai nişte păr nedorit?  
Problema e alta: cum mă angajez în procent de 40%? Eu vreau să lucrez întreg, nu pe bucăţi! Altfel...îmi trimit la lucru mâinile şi capul, na! După socoteala mea, cam atât ar reprezenta 40% din frizerul ce voi fi. Bun... şi cu restul ce fac, mai ales când restul ăsta-i ataşat de partea care lucrează, nu un bagaj pentru remorcă! Că nu-s de lego, să mă demontez, nici pizza - să mă porţionez. Şi până la urmă, de ce nu sunt tolerat într-o singură bucată de 100%? De ce? 
Vreau să mi se dea o explicaţie şi aştept ca vinovatul să îşi dea demisia! Sunt cetăţean european şi am drepturi! Am zis!!  

Gata, închei aici...că nu vreau să mă enervez chiar aşa, de la prima scriere! Plus că e sărbătoare!!!
Deci: închin un pahar, în sănătatea noastră! În cinstea ta. 
Şi mai beau un pahar, pentru că trebuie să fim, nu să avem! Să trăim, nu să vieţuim! 
Hip hip, URA!! 



[Lindsey Stirling ft. Andrew McMahon - Something Wild]

luni, 31 decembrie 2018

Bilanţ pe final de an

Ia uite cum a trecut şi anul ăsta! Ptiu, bătu-l-ar norocul, că iute a mai fost de picior şi iar nu am avut timp să-mi rezolv planul meu pentru la anu'!



D-aia nu-mi mai fac nici un plan şi nici un "to do list"!
De obicei, până mă trezesc eu din beţi... EUFORIA! petrecerii de revelion, se face final de aprilie şi dacă plouă, nu ies din casă. Vara stau la umbră, ca să mă bucur de soare...şi până apuc să mă desmeticesc bine, s-a făcut de jumătatea lu' septembrie. Nasol moment, că se începe şcoala şi să te ţii îmbulzeală şi frecuş pe străzi. Tocmai când mă apucă şi pe mine cheful să-mi caut de treabă, Mama Natură mi se pune de-a curmezişul! Ştie că nu suport agitaţia şi mă ia cu ameţeală când văd aglomeraţia, dar îşi râde de zilele şi de necazul meu, de-mi dă oportunităţi să mă dezvolt, fix când nu-mi convine mie! 
Să-mi trag pălmi, că numai de neajunsuri mă lovesc în viaţa asta! 

Bine, asta nu ar fi ceva nou...
De când mă ştiu am avut probleme existenţiale. Aristotel zicea că cine se îndoieşte, caută; şi cel care caută, află Adevărul. În principiu, eu nu mă prea îndoi...că mi-s mai credul. Dar, plin de întrebări, sunt. 
Spre exemplu, în toţi anii mei de şcoală, am avut o mare dilemă: CE DATĂ SĂ PUN LA TEMĂ?
Am făcut sondaj de opinie prin şcoală tot nu m-am dumirit: unii profi ziceau că indiferent când îţi scrii, trebuie să pui data zilei PENTRU CARE SCRII. Şi mă tâmpea chestia asta, zău aşa! Scriam sâmbăta, la mate, pentru ora de joi; prin urmare, un ochi îl aveam pe orar şi unul pe calendar, să văd unde se intersectează data cu ziua. Dar nu aveam calendar şi pierdeam la vreme până găseam, de mă plictiseam încă dinainte de-a începe să scriu...aşa că o lăsam baltă  de temă şi  plecam la ore, fluierând. Ce-o da târgul, aia să fie! Eu am vrut, mi-am făcut partea!
Alţi profi, mai omenoşi, îmi ziceau direct: "Scrie o dată, acolo, că nu contează"! Ceea ce-mi plăcea...atât că aveau alte păsărele la cap: tema o voiau cu stiloul, iar la clasă trebuia să scriu cu creionul. De obicei aveam caiete separate, în funcţie de destinaţie... şi o mai scoteam la liman. Dar uneori mi se mai cerea un singur caiet şi când vedeam atâta tărcătură de culori - când stilou, când pix, când creion, iar îmi băgam toate picioarele şi iar renunţam!
(Nu ştiu dacă se observă, dar eu sunt foarte ordonat! D-aia nu suport nici zarva.)

O altă mare problemă a tinereţii mele au fost culorile televizorului alb-negru. Băi frate, mi-a mâncat zilele chestia asta...mai aveam niţel şi umblam şi eu seara pe străzi, mormăind silabisit "...vi-ce-versa, vi-ce-ver-sa...", ca-n opera cu acelaşi nume, a lui Caragiale. Aşa de rău îmi sărise axul!
Problema era simplă: când mă mai pălea inspiraţia, desenam ce vedeam şi eu pe la desene: roboţii din "Transformers", apărătorii dreptăţii din "Şerifii galactici", leii spaţiali din "Voltron"...d-astea. De desenat, desenam eu...problema era la colorat, că aveam un televizor alb-negru, pe care l-am şi răsturnat, când eram mai mic - de-a trebuit să-l repare mama şi a făcut-o atât de bine, că i-a mai rămas şi un pumn de piese nefolosite! Vor fi fost de rezervă, ceva... şi, oricum nu contează! Ideea e că mergea, dar culori, tot nu dădea! 
Aşa că îmi făcusem eu, cu propriul cap, un sistem de conversie: negrul era negru, negrul mai deschis era roşu, negru mai închis puţin decât cel deschis era albastru, albul mai închis era galben...şi tot aşa. De obicei, le gineam şi ieşea treaba. Dar când l-am desenat pe Zorro din "Kaiketsu Zorro", am pus-o...jumătate de an m-am chinuit să-i nimeresc paleta de culori! Îmi înnebunisem cu întrebările toţi colegii care aveau tv color şi tot nu o scosesem la capăt; cert e că toată clasa se uita la desenelea alea, numai să scape de gura mea! 
Una peste alta, după multe zbateri m-am hotărât să aplic schema cromatică furnizată de o vecină...şi a ieşit o mândreţe de Zorro, mov din cap până-n picioare, de ziceai că-i "Zorro - The Gay Blade", o brânduşă încinsă c-un brâu mai roşu ca focul!


În apărarea mea, ţin să menţionez că era prima dată în viaţă când am auzit de Zorro...de unde puii mei era să ştiu că-i negru ca smoala? 

No, revenind în prezent:
Lovindu-mă de mic, problemele m-au călit. Şi acum trec prin ele, ca gâsca prin apă...nu le mai pun suflet. Aşa că-mi pare rău că nu mi-am realizat planurile pe anul acesta, să am şi eu o postare laudativă, în care să mă mângâi singur şi să mă pup pe creştet, de deştept ce-am fost. Voiam să aud şi eu, ca tot omul: "Bine, slugă bună şi credincioasă; peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune". Pe mine, însă, nu mă pune nimeni niciunde, că nu am fost slugă bună; deci...dezavantaj eu, c-aşa-i în tenis. 

Dar, la anul, dăm milităria jos din pod şi schimb placa! Pe cuvânt de cercetaş! 
Vreau să am X şi să fiu Y+Z - ca să recuperez! Mai ales că astrele-mi sunt favorabile şi la chinezi e anul porcului - anul meu! Na, mai zi ceva! Am succes garantat, e scris în stele! Hu-iu-iu-iu-iu, să vină gagicile şi să rupă mesili! Băutură şi femei, pentru toţi băieţii mei! Mintenaş se-ntâmplă!

Până-una, alta, lista cu cele de făcut! 
Of, of, of...păi, zic că nu ar trebui să mă arunc prea departe cu planurile şi să o iau pas cu pas, ca Iohannis. Gândind din această perspectivă, esenţial pentru mine, cred că ar fi să fac pace cu limba noastră...că nu o mai înţeleg deloc şi e păcat, că-i an centenar! Dacă nu acum, atunci când?
Prin urmare, îmi lansez public, întrebările:

1. Ce înseamnă cuvântul "corect"? 
Nu mai vreau să plec urechea la nimeni, că am şi eu cap să judec şi suntem în era informaţiei...deci, o iau logic: "co" are înţeles de "alături", ca în "co-proprietar". Iar "rect"...mă rog, mi-e ruşine să-i zic, că-i o prostie. Da' o pieptăn niţel: e "fund", dom'le! Rectul este fundul!!
Prin urmare "corect" înseamnă "alături de fund", sau "împreună cu fundul"? Că mie aşa-mi dă...şi nu este nimeni în stare să mă contrazică!!

2. De ce "profund" şi "procur" nu sunt sinonime? 
Legea bunului simţ asta spune: "fund" şi "cur" sunt fix acelaşi lucru, iar "pro-ul" este identic! Aşadar, ambele înseamnă "pentru fund" - că iar mi-e ruşine să zic cuvântul cu C.

3. Ar trebui să nu mai folosim cuvântul "Lichior", pentru că e o discriminare de cea mai joasă speţă! Da' ce, mai suntem în Evul Întunecat, să arătăm cu degetul pe cei diferiţi? Sărmanul Li este şi el un chinez cu o problemă de vedere. Cine n-are aşa ceva? Cine nu are, să-şi cumpere...na! Dar să nu mai persifleze bietul om, că-i nepoliticos! Ca să nu mai zic că o dăm şi în sadisme ieftine! Auzi, auzi: "Vreau un Li chior"! Dar un Li ştirb nu vrei? Sau un Li ciung...şi dacă vrei, de ce vrei? Ce ţi-a făcut Li, de-l vrei chior? 
Ia să aplicăm, noi, Legea Talionului: Ochi - pentru ochi! 
Hai, cine mai vrea un Li chior? 

4. Cum a apărut numele ăsta de "Daniel"?
Raţiunea mea pură îmi dă două teorii, la fel de valabile: ori Daniel e frate cu Kal-El şi fiul lui Jor-El, deci se scrie Dani-El şi e frate cu Superman. Ori...într-o familie au existat mai mulţi Dani şi ca să-i deosebească, au luat-o băbeşte: Dani-eu, Dani-tu, Dani-el...şi tot aşa. Păi nu?
Atâta că un singur răspuns trebuie să fie cel bun şi mă întreb care-i ăla. Sper să aflu până la revelionul următor.

5. Rămânem în departamentul de nomenclaturi şi întreb direct: "Bianca" nu-i acelaşi lucru cu "Anca Anca"?
Eu mi-am făcut un film în cap la mine: într-o familie se naşte o fetiţă şi părinţii o denumesc Anca. Când să o înmatriculeze cu certificatul aferent, tatăl, răpus de emoţie, se bâlbâie. "Cum se cheamă copilul"? "Anca, Anca"! Şi întregistratorul s-a gândit oleacă şi a strigat: "BIANCA să fie, dacă aşa vreţi"!
Ceea ce este perfect! În cazul în care tatăl respectiv ar fi fost prea emoţionat şi ar fi spus "Anca" din nou, ieşea TRIANCA...ceea ce suna ca o figură geometrică şi era urât.
No, ce ziceţi...merge explicaţia?
Merge, merge, dacă-i pun roţi. Că picioare, sigur nu-i cresc!

Una peste alta, cam aşa arată lista mea cu planuri pentru 2019: cinci întrebări, mari şi late. 
În rest, ce va fi să vină...aici mă găseste, chiar dacă n-are progamare. 

Hai, să fie un an nou mai bun pentru toţi, să trăim şi să-nflorim, sănătoşi să ne găsim! La mulţi ani...cu cântec, voie bună şi putere să o găsim, dacă o rătăcim!



[Lumină lină - Plecat-or, plecat-or] 

miercuri, 12 decembrie 2018

Solidaritate totală

Marţi seară a avut loc un atentat terorist la Strasbourg, soldat cu 3 morţi şi 13 răniţi.
Miercuri dimineaţă, Crin Antonescu (fost preşedinte PNL) comentează subiectul: Bla...bla...bla..."deja aceste atentate devin obişnuite"...bla...bla. Scuze, dar nu mă interesa ce spunea -  televizorul mergea în fundal pe ştiri, iar eu îmi vedeam de treaba mea; şi cu toate aceste, mi-a sărit în urechi preaminunata bucăţică de discurs...

...care, la început, mi s-a părut ciudată. Dar...Hei! Omul are dreptate! Deşi aceste acte de nebunie sunt tragice, devin atât de dese încât, în curând, vor intra într-o altă normalitate şi nu ne vom mai întreba "Tu ce faci de Crăciunul acesta"? ci "Tu ce faci de atentatul acesta"? Va fi ca porcu', e adevărat...dar trebuie să ne adaptăm vremurilor în care trăim.
Aşa că stau şi mă întreb: pe când apare rama foto by Facebook, care să ne arate solidaritatea pentru Strasbourg? Păi de ce să fim cu toţi, doar Charlie? Ţineţi minte ce s-a întâmplat atunci: una, două, era un must să spui "Je suis Charlie". Mâncai sau nu, umblai rupt în fund sau cu cele mai scumpe blănuri pe tine - nu avea importanţă, dacă erai Charlie. Şi totuşi, ce au făcut ei de meritau atâta mărire?
Dacă tot vrem să fim noi ăia sensibilii, păi atunci...hai să fim pentru toată lumea, fără discriminare! Nu pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă! Aşa mi s-ar părea frumos şi corect!
Eu, spre exemplu abia aştept să-mi arăt susţinerea pentru victimele atentatului de marţi, printr-un mesaj simplu, dar profund: ""JE SUIS STRASBOURG"! Serios, chiar mi se rupe inima de grija lor! Azi-noapte abia am dormit, frământându-mă cum să le arăt bieţilor oameni că îmi pasă de ei... Pentru că rama foto de profil se tot lasă aşteptată!

Aşa că m-am decis, după câteva ore de chin spiritual şi zbatere emoţională, să iau problema în propriile mâini şi să o rezolv....Aşa că, sunt mândru să strig în faţa lumii: "JE SUIS STRASBOURG!!!!"



Şi...cum am o inimă mare, plină de iubire nedăruită, mai fac un pas înainte! Păi de ce să se aleagă praful de ea? Ia să fiu eu tatăl şi mamăl alinătorilor de necazuri, Marian Terezu' al suferinţelor omeneşti! Nu de alta, dar...ştie cineva câţi oameni nevinovaţi au murit de-a lungul istoriei şi nu şi-i aminteşte nimeni? Nu i-a sprijinit nimeni? Bieţii de ei...iar mi se rupe sufletul! Cum s-or fi descurcat printre atâtea amărăciuni neostoite??
De ce doar generaţia actuală este susţinută şi plânsă de milă? Doar pentru că acum avem internet? Nu, nu, nu...nu se poate aşa ceva! În spiritul celor mai pure idealuri comunitare, trebuie să subliniez că vii sau răposaţi, cu toţii suntem egali şi avem aceleaşi drepturi! Cu toţii suntem de-o mamă, de-o făptură şi de-o seamă! Aşa mi se pare etic...

Prin urmare, mi-am propus să fiu alături de toate victimele diverselor dezastre din istorie, prin intermediul unor rame foto "made by me" - pentru că am înţeles că aceasta este dovada supremă de empatie şi pentru că trebuie să luăm atitudine în faţa atâtor nedreptăţi! Uniţi, schimbăm - chiar dacă, momentan, m-am unit doar eu cu mine!

Da. Aşa este.
Fără alte comentarii, să lăsăm fotografiile să vorbească în locul meu şi să ascultăm strigătul unui suflet către univers:

- "Eu sunt Berlin" - pentru că deşi atentatul de anul trecut, de la Berlin, a avut loc în era modernă, nimănui nu i-a trecut prin cap să îi dedice o ramă specială, care să denote coeziunea mondială în faţa terorii teroriştilor terorizatori.



- "Eu sunt World Trade Center" - în memoria atentatului din 9 septembrie 2001, de la World Trade Center.



- "Eu sunt Hiroshima" - pentru că nimeni nu i-a făcut un live pe Facebook exploziei atomice de la Hiroshima, din 6 august 1945. Aşadar, nu am avut ocazia să vărsăm lacrimi în direct, pentru cei dispăruţi. Trist, foarte trist.



- "Eu sunt Titanic" - pentru că toţi am umezit mii de şerveţele când Leo Di Caprio se sacrifica pentru a-şi salva preaiubita Rose, dar nimeni nu a împărţit buchete virtuale de flori pentru cele 1514 persoane care au murit de-adevăratelea în cumplitul naufragiu.



- "Eu sunt Pompeii" - pentru că erupţia Vezuviului din anul 79, care a distrus complet oraşul Pompeii, a fost surprinsă în zeci de filme de Oscar, dar oamenii de atunci nu au putut lăsa mesaje de adio pe mobil, pentru familie şi prieteni.
Dacă nu i-a dus capul să-şi inventeze (mobil, nu familii sau mesaje)...ghinion! Aţi văzut în familia Flintstone: oamenii s-au adaptat şi şi-au confecţionat maşină de scris dintr-un pterodactil dresat!
Totuşi, revenind: moartea este moarte...deci: R.I.P., R.I.P., R.I.P. Pompeii.



- Şi, desigur,  "Eu sunt întreaga planetă" - pentru că nu pot să trec cu vederea cea mai mare catastrofă a umanităţii, potopul lui Noe...care s-a soldat cu dispariţia aproape în totalitate a întregii omeniri. Ce de selfiuri şi-ar fi făcut ăia de atunci, dacă era deştepţi o secundă şi inventau smartfonu'?! Aveau ocazia să trăiască în eternitate, nu să moară ca proştii, neştiuţi de nimeni! Întocmai ca iarba câmpului: azi o vezi şi mâine dispare ca şi cum n-ar fi existat!
Uite, tocmai de aceea îi susţin! R.I.P. din nou! Up! (nu ştiu ce mai înseamnă şi "Up", sau care-i rostul lui, dar am văzut eu, cu ochii mei, că aşa se spune/scrie)



...şi pe lângă asta, dacă îmi permiteţi încă o confidenţă: aş vrea să fiu DJ de muzică religioasă. Am auzit că se câştigă bine şi nu pot să mint: mi-ar fi de ajutor nişte căruţe de bani, mai ales că suntem în prag de sărbători.
Ce-i drept, nu am experienţă în DJ-ială din asta...dar cât de greu poate fi? Uite...practică! Pun un colind, că tot e de sezon! Se pune?



[Potirul - Legănelul lui Iisus]

marți, 4 decembrie 2018

Centenar

A trecut şi centenarul Marii Uniri de la 1918...prilej de mare sărbătoare şi multă bucurie!



...iar eu am realizat cât de mult mi-ar fi plăcut să mă fac jandarm. Poate, nu neapărat să-mi aleg această meserie, ci, măcar să am spiritul unui asemenea om. Mi-aş fi dorit, enorm, să am tăria de caracter necesară pentru a zâmbi în faţa vicistitudinilor şi de a merge mai departe, concentrat pe ceea ce trebuie să fac eu - nu pe ceea ce spun alţii despre mine. 
De fapt, mi-am dat seama că asta trebuie să faci când întorci şi celălalt obraz: #rezişti. Pur şi simplu, refuzi de ripostezi şi zâmbeşti... chiar dacă eşti înjurat. Sau scuipat. Sau fluierat. Sau ameninţat.

Am fost prezent la parada militară de la Bucureşti. Iniţial, îmi propusesem să ajung la Alba Iulia - doar că urăsc aglomeraţia şi ştiam că acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Era şi mai complicat, cu drumul şi cazarea...aşa că, m-am decis pentru Bucureşti. Oricum, este primul an în care am reuşit să mă urnesc la un asemenea eveniment, deci am aplicat politica paşilor mărunţi: aici, loco, e mai bine. Şi mai simplu.
Ca să fiu sincer, nici nu mă interesa prea mult demonstraţia în sine...sunt destul de trecut prin viaţă ca să nu mă mai încânte nişte uniforme sau tehnica militară - care este scoasă din depozite, lustruită şi dusă la paradă, apoi băgată înapoi, la garaj...că de! Se deschiolează de la (prea multă) folosire şi nu mai avem ce vedea la anul!
Nu mă dau în vânt nici după selfiuri cu diverse celebrităţi politice, sau fotografiile alături de soldaţi călare pe tancuri. Deşi nu pot să nu menţionez că mi-au plăcut steagurile pe care şi le-au desenat pe obraz studentele de la Academia Militară...şi nu m-aş fi dat îndărăt de la o amintire cu dânsele, în timp ce sărutam drapelul.

Doar că nu mă dusesem pentru asta, ci pentru atmosferă.
De ceva timp, au început să mă fascineze oamenii - şi m-am săturat să iau parte la viaţă prin intermediul televizorului. Nu pot nega că este mult mai comod aşa (cel puţin, în acest caz), ca să nu mai zic că aş fi văzut şi mai bine ce se întâmpla pe acolo. În schimb, la faţa locului, am cam tremurat oleacă. Nu am avut ochi de vultur, să le dau zoom când era ceva interesant în depărtare şi nici nu ocupam un loc central, ca să văd totul perfect. De aceea nici nu m-am omorât cu fotografiatul...mi-aş fi bătut joc de timpul meu şi ca să încadrez o fotografie cât de cât decentă, trebuia să fac slalom printre mâini, căciuli, fulare, steaguri şi alte zeci de aparate, ridicate de tot atâtea mâini înmănuşate.
Îmi iau de pe net instantanee, dacă voi avea nevoie, vreodată - prin urmare, am decis să privesc. Şi să ascult vocea mulţimii. Reacţiile ei. Aplauzele, glumele, micile certuri pe locurile mai bune şi vocile rugătoare ale copiilor care se plângeau că sunt prea în spate şi nu văd nimic.
Pot spune că am avut norocsă fiu înconjurat de "colegi" de treabă...pentru că, imediat ce deschideau gura, ăia mici primeau loc la gard. La vreo doi metri în stânga mea, însă, o mămică se porcăia cu o "duamnă", care nu ceda nici un milimetru de trotuar, deşi plângeau vreo 2 puradei pe lângă ea, că trec tancurile şi nu văd nimic. "Haideţi, doamnă...chiar şi de Ziua Unirii suntem nesimţiţi"?

Ceea ce suntem...de ce nu am fi? Suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi...care se exercită atunci când ne trece nevoia, nu când (nu) vor alţii!
Aşa s-a îmtâmplat când au trecut jandarmii. De la loja anunţătoare şi până la mine era un decalaj de câteva minute şi nu am fost la curent cu ordinea de defilare a trupelor. Dar am ştiut că se apropie contingentul de jandarmi, pentru că mulţimea a început să fluiere. Şi să huiduie.
Am zis "mulţimea"? Mă scuzaţi...voiam să spun, de fapt, câţiva maimuţoi cocoţaţi prin copacii de pe marginea drumului, care îşi agitau pumnii şi urlau din toţi bojocii, ce le venea la gură. Altul, de prin spatele meu, ţipa cu obidă: "Unde vă sunt gazele, bă nenorociţilor? Huo, Jandarmeria, trădători de ţară şi de neam"! 
Am pufnit în râs. Ce s-ar fi întâmplat dacă jandarmii îi dădeau omului ce a cerut? Chiar dacă erau nişte gaze de fasole, tot ar fi ieşit ditamai tărăboiul...dar e bine să fii belicos, când ştii că eşti în siguranţă. Ăsta-i omul.

...mulţimea, însă, aplauda. Cu cât strigau aceia mai tare, cu atât aplaudau ceilalţi, mai frenetic. Pentru că aşa era firesc să se întâmple. Era o zi de sărbătoare... Sau, poate, doar cele 12 zile de răgaz ale războiului troian, în care ne conncentram şi pe dimensiunea spirituală a luptelor, nu doar pe datul la gioale.



Mă rog...asta cred că ar fi trebuit să se întâmple. Realitatea a fost alta.

Ieri am văzut pe facebook un filmuleţ "triumfător", cu alţi "luptători pentru libertate" - care, cu mâinile ridicate, s-au întors cu spatele şi huiduiau/înjurau defilarea jandarmilor, în semn de dispreţ. Sau ură. Sau...mama lor, că nu am înţeles ce doreau. Probabil...să protesteze?
Mda...terfelind în noroi un eveniment festiv şi acuzând, probabil, nişte oameni nevinovaţi... Pentru că există şansa ca nu ei să fi fost prezenţi în Piaţa Victoriei, pe 10 august - caz în care, nu meritau umiliţi.
Protestatarii s-au supărat ca văcarul pe sat...şi conform normelor europene de toleranţă, au etichetat, generalizat şi jignit nişte oameni care au muncit până la epuizare să avem şi noi cu ce ne mândri, în zi de centenar. HUO!!! Gazele, gazele, unde sunt gazelele?!
Este ca şi când ai detona o bombă în şcoală pentru că un profesor ţi-a pus un 2...sau ai mitralia o redacţie de ziar, pentru că unu' a fost atât de inteligent încât a aprobat publicarea unor caricaturi idioate. Totul, în numele luptei pentru dreptate! Scopul scuză mijloacele...şi dacă nici acesta nu mai e patriotism, atunci despre ce mai vorbim? 

Apropo: ce mai este patriotismul, în ziua de astăzi? Cum se mai traduce el în fapte? Este de ajuns să te numeşti patriot dacă, o dată într-un an, compui vorbe înăltătoare pentru patria mamă şi scremi o lacrimă din colţul ochilor, când se cântă imnul??
În 1961, Kennedy tuna în microfoane: "Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face TU pentru ea". Pe atunci, aceste cuvinte poate erau o mare şpârlă, pentru că erau alte vremuri, alte meleaguri şi, mai ales,  alte mentalităţi. Totuşi, cum am răspunde noi, cei din România anului 2018, la această întrebare? 
Placa luptei anticorupţie e veche, stricată şi ştirbă. Iar cetăţeanul de rând...scuze, dar nu răstoarnă nici un imperiu - cel mult luptă cu apropele. În rest, protestele şi manifestaţiile sunt doar piese de teatru menite să ne mai dezbine niţel...jocurile adevărate se fac la un nivel inaccesibil nouă. Şi dacă nu e ordin "de sus", nu pică nimeni. Indiferent că inamicul public se numeşte Dragnea, Băsescu, Iliescu sau Ceauşeşcu - personaje odiose născute din iad, fără de care ţara asta ar străluci pe culmile gloriei mondiale. Da, da, aşa e...nu râdeţi!

În fine. Revin: cum suntem patrioţi? Sau, mai corect spus: mai suntem patrioţi? 
Sincer, eu habar nu am dacă mă pot numi aşa. Până la urmă, nici măcar nu-s mândru că m-am născut în România. E naşpa ţara asta...deşi, dacă mă uit prin lume, nu cred că mai există vreun loc ne-naşpa, ci doar zone cu diferite grade de nasoleală. Până la urmă, încep să fiu recunoscător şi cu ţărişoara asta, aşa dificilă, cum e ea. Cel puţin m-am obişnuit aici şi nu mă mai trage aţa să mă afund în mizeriile altora.
E ca la urinoterapie: când foloseşti materialul din dotare, e ok - cu posibilitatea de a fi benefic. Dar dacă mai iei şi de pe la alţii, în principiu, există riscul să dea boala-n tine.



Nu mai contează...e bine şi aşa!
Plus că, Centenarul de abia acum începe! 
Să bem pentru asta! C-apoi, vorba 'ceea: decât să ronţăim seminţe şi să ne scuipăm, mai bine bem ţuică şi ne pupăm!

Votez "Pentru"!



[Petrică Mîţu Stoian - Mi-o lăsat mosu cănuţa]