Azi aşa, mâine aşa...am tot sperat că depăşesc pornirea asta de a umbla teleleu prin ţară, că-i ditamai iarna afară! Da' de unde?! În loc să scadă, pofta-mi creştea într-o zi cât altele-n zece...de ziceai că-i odraslă de împărat, nu un nemernic de capricipiu! Văzând că nu-i chip să scap basma curată, m-am băgat în şedinţă şi am decis: "Bine, fie! Mâine-s turist! E bine"?
Am hotărât să vizitez Buşteniul, că nu am mai ajuns pe acolo de când eram a V-a - când am fost în excursie cu clasa, să vedem pârtia de schi. No, acum nu mă mai tenta acest preaminunat obiectiv turistic, că am ditamai derdeluşul în faţa porţii...prin urmare, am zis să mă urc cu telecabina pân' la Babe, că nu le-am văzut şi e păcat de dânsele - că nu-s peste pământ.
Problema e că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg: când, în sfârşit, am ajuns la destinaţie, am aflat, cu stupoare, că telecabina nu merge de vreo câteva luni! Nasol moment...
Stăteam singur în ploaie, la 9 dimineaţa, pe-o uliţă din Buşteni, întrebându-mă cu ce-o să-mi ocup toată ziua. Nu de alta, dar Buşteni e un oraş urât. Dărăpănat, decrepit şi mizerabil. Deci, ce să fac, unde să mă plimb şi ce să vizitez?
Tot umblând, aşa, muncit de gânduri, nu ştiu cum am făcut, că tot la pârtie am ajuns! Aia e, voia Domnului! Beau un ceai fierbinte la o terasă, fac un selfie şi bifez că m-am dat şi eu cu schiurile şi gata!. Păi nu? Ăsta era planul...care s-a dus de râpă, din nou: zona era pustie! Nu era weekend, că nu-mi place aglomeraţia deloc. Dar nici măcar o ţipenie de om, pe nicăieri? Tot umblând de colo-colo, am găsit nişte patroni de terasă, care bârfeau ceva, la o ţigară; doar că nu îi interesa prezenţa mea - şi-am plecat! Dacă nu aveau nevoie de banii mei, ce era să le fac? Să le cânt ode de închinare? Să le spun o poezie? I-am lăsat în treaba lor...
Şi m-am îndreptat spre ultima destinaţie din program: Castelul Cantacuzinilor. Era pe la prânz, deja, dar mă şi vedeam acasă până la sfârşitul după-amiezii, bând o cană de ceai, cocoţat în vârful patului.
Serios, nu mă aşteptam la nimic fenomenal. Eram deja aproape fleaşcă de la atâta ploaie, bătusem oraşul prin toate părţile în ultimele 4 ore, deci ce minuăţii se mai puteau întâmpla?
Din depărtare, nici măcar castelul ăsta nu părea mare lucru...o construcţie gri, de a cărei existenţă nici măcar nu aflasem, până nu a menţionat-o o prietenă, într-o discuţie.
Aşa că iar am luat-o la pas, asteptând să fiu uimit. Şi nu am regretat: vizita asta m-a bucurat atât de mult, că nu a mai contat nimic din ce s-a întâmplat până la acel moment!
Ca să fiu cinstit, castelul, în sine, nu e mare lucru. Pe dinafară arată impunător; curtea înconjurătoare e destul de oacheşă iar priveliştea de pe terasă cică îţi taie respiraţia. Mie nu mi-a tăiat nimic, că era un nor şi-o ceaţă, de-ţi băgai deştele-n ochi, dacă nu erai atent ce faci cu ele.
Iar interiorul...ce să zic? Minuant! La vremea lui, adică... Pentru că acum erau doar nişte camere goale, cu pereţii văruiţi într-un verde spitalicesc. Practic, de admirat erau vitraliile de la ferestre, parchetul, câteva picturi originale din sala cea mare şi modelul bizantin pictat pe grinzi. Neinteresant!
...şi totuşi, fenomenal! Datorită ghizilor, care, prin cuvinte, au reuşit să readucă la viaţă istoria acelor locuri. Fără ei, terminam turul în 5 minute - cu tot cu vizita la toaletă...dar aşa, am zăbovit pe acolo vreo 3 ore. M-au prins în poveste, ce să zic? Ascultam şi dacă închideam ochii, parcă eram transpus în timp: construcţia castelui...bogăţia prinţului...chefurile vremii...venirea comuniştilor la putere...confiscarea averilor, intrarea cu forţa în castel, furăciunea care a urmat şi ura cu care s-au acoperit picturile de pe pereţi cu nenumărate straturi de vopsea.
Locul mustea a ură! A fost prădat şi jupuit de orice valoare, n-am pomenit aşa ceva!
De fapt, pe undeva înţeleg nevoia asta umană de a lua o amintire, când ajungi într-un loc deosebit. Şi eu fac d-astea: cum mă duc la vreo pădure, cum scrijelesc cu cuţitul pe copaci "G + R, U, G, O, A, S, M, N, P, C şi iarăşi R = LOVE" (da, da, ştiu că-s multe iniţiale, dar dacă am o inimă mare, iubesc şi mult - ca să o umplu); mă duc la Sfinx...pac! Smulg o pietricică d-acolo...cred că şi la Notre Dames de aş ajunge, nu mă las până nu răzui într-o sticluţă niţică vopsea de pe pereţi, ca să am amintire pentru camera trofeelor de acasă!
...dar comuniştii au făcut-o în bătaie de joc! Au distrus şi au călcat în picioare trecutul, mânaţi de orgoliu şi de pretenţia că aduc ceva nou, mai bun şi mai echitabil. Problema e că nu tot ce e nou, e şi bun; şi nu tot ce e vechi, e prost.
Oricum, nu este nimic nou sub soare...până la urmă, cam la atât se reduce şi politica de azi: luptă, bătălie şi dezastru, pentru a înlocui vechiul cu noul.
Oricum, nu este nimic nou sub soare...până la urmă, cam la atât se reduce şi politica de azi: luptă, bătălie şi dezastru, pentru a înlocui vechiul cu noul.
Etajul castelului găzduieşte o galerie de artă. Pictură, grafică...eu am prin sculptură simbolistă. Pietre, bolovani, blocuri de lemn, rădăcini şi fiare. Atât vedeam, dacă nu era domniţa ghid. Ghiguşa, mai pe scurt.
Ascultând povestea fiecărei sculpturi, treceam din diverse emoţii: imitam zâmbetul perfect al statuetelor greceşti, visam, îmi dădeau lacrimile... apoi deschideam ochii şi iar ascultam. La final am constatat că am păţit ca baba aceea care vine bucuroasă de la slujbă şi când este întrebată ce a spus preotul de este aşa încântată, răspunde simplu: "Nu mai ştiu, maică...dar a vorbit tare frumos"!
Ascultând povestea fiecărei sculpturi, treceam din diverse emoţii: imitam zâmbetul perfect al statuetelor greceşti, visam, îmi dădeau lacrimile... apoi deschideam ochii şi iar ascultam. La final am constatat că am păţit ca baba aceea care vine bucuroasă de la slujbă şi când este întrebată ce a spus preotul de este aşa încântată, răspunde simplu: "Nu mai ştiu, maică...dar a vorbit tare frumos"!
Aşa şi eu: nu îmi mai amintesc prea multe de la galerie, dar ghiduşa vorbea aşa de frumos, că nici nu mă mai interesau cuvintele! Şi-aşa uit de la mână, pân' la gură...iar arta simbolistă are mereu nevoie de o traducere. Adică poţi să faci un turn de hîrtie igienică folosită şi să-i spui că este o metaforă pentru prăbuşirea Turnurilor Gemene - murdăria reprezentând odioşenia acelor zile - că nu te poate contrazice nimeni. Iar cine nu ştie despre ce e vorba, tot hârtie folosită va vedea - că asta e, până la urmă! Asta visez, asta pictez! - vorba artistului!
Una peste alta, am înţeles că istoria, ca şi arta, nu este o sumă de date ce trebuie reţinute mecanic - ci o trăire pe care trebuie să o simţi, dacă vrei să o înţelegi şi să nu îi repeţi greşelile.
Aşa că fiecare cruce dintr-un cimitir este o părticică de istorie. Fiecare nume, fiecare fotografie a trăit, a iubit, a suferit, a învăţat, a luptat şi a transformat. Fiecare mormânt este o poveste, un roman. Sau un film de Oscar.
Spre ruşinea mea, m-am obişnuit atât de mult cu împrejurimile, încât nici nu mai realizez că prezentul se sprijină pe numele celor ce au fost. Numele de pe monumente, numele de pe cruci sau numele pe care fiecare le poartă în propria inimă.
În timp, am uitat şi istoria noastră. Noroc cu un prieten care mi-a arătat un filmuleţ aniversar, fix despre acest subiect. Are 50 de minute şi iniţial m-am codit...parcă nu aveam chef să pierd o oră din viaţă, degeaba. Aşa suntem noi: în epoca vitezei, vrem totul de-a gata - d-aia au apărut şi articolele clickbait, cu 3 sferturi de ştire în titlu. E importantă hăhăiala, nu informaţia.
Totuşi, m-am ambiţionat şi l-am urmărit până la capăt...
...iar acum ştiu cum s-a născut poporul nostru: romanii şi-au pus mustaţă de dac şi s-au transformat în români!
Să bem pentru asta!
Fac cinste! Am un vin dulce şi bun... Cabaret Şovinion original - producţie proprie, de la crâşma de peste drum!
[Fleurie - Turns you into stone]
