duminică, 26 aprilie 2015

Iubirea de ieri...iubirea de astăzi

Pe 23 aprilie cică a fost Ziua Internaţională a Cărţii.  Eu ştiam că a fost Sfântul Gheorge, dar dacă lumea zice că s-a sărbătorit cartea...fie şi aşa! Măcar îmi explic dileala ce i-a apucat pe toţi fix în sfânta zi de joi, 23 aprilie 2015, să se laude cu lecturile pe care le mai parcurg - c-apoi de! Când eşti în Roma, faci ca romanii.  Şi să te ţii nenică...de sub masă, din şifonier, de pe geam, la fiecare 5 minute trebuia să îţi scoată ochii câte un cult în cap ce citea cine ştie ce cărţi de adânc substrat filosofic! 

Absolut întâmplător şi fără pic de legătură cu Noaptea Cărţilor Deschise, de vreo câteva zile eu mă preocup tot cu terminarea (spun "terminare" pentru că am început-o acum vreun an, dar am reuşit să parcurg numai vreo 30 de pagini) unei cărţi: "Dragostea nu moare" de Maitreyi Devi, oglinda romanului "Maitreyi" a lui Mircea Eliade. 
Nu-s hămesit după chestii romantice şi apatie drăgăstoasă, dar povestea mi se pare foarte interesantă pentru că destul de rar ai ocazia să vezi aceeaşi întâmplare prin ochii a doi protagonişti diferiţi. Puţini oameni au norocul să facă asta în viaţa de zi cu zi... De fapt, cred că preoţii duhovnici sunt cam singurii de pe planetă care pot judeca o problemă din poziţia terţilor, cunoscând cel puţin 2 puncte de vedere complet sincere. Şi serios de nu îi invidiez pentru asta!

Toată lumea cunoaşte şi sper că a citit "Maitreyi"-ul lui Eliade..intens, exotic, intim. Iei contact cu o altă cultură, o lume plină de simboluri şi o dragoste înflăcărată, dar interzisă din raţionamente tradiţionale. Dramatic, simplu, frumos, aplauze!
Însă în cartea răspuns a lui Maitreyi, cunoşti lumea din spatele lumii, în care exoticul devine la fel de natural ca respiraţia, iar familiarul se metamorfozează în străin. Nu vezi doar ce se întâmplă, înţelegi şi de ce se întâmplă. Aici e miezul din Fanta! Cunoaşterea motivelor care declanşează acţiunea şi nu doar observarea efectului!



Şi-atunci realizez modul în care a decăzut societatea actuală...odată cu trecerea timpului, omul nu s-a înţelepţit, nu s-a civilizat ci a involuat, s-a ticăloşit şi s-a înrăit. Gândirea pe care o avea generaţia de acum 85 de ani este aceeaşi cu gândirea celei de acum...aceleaşi întrebări, aceleaşi angoase, acelaşi avânt, aceeaşi luptă cu tradiţia şi aceeaşi dorinţă de a iubi după pofta inimii, liber de prejudecăţi şi orice fel de constrângeri; dorinţa de a simţi iubirea ca pe o stare de spirit, nu neapărat ca pe o transpunere în realitate. Astăzi este cam la fel...aceleaşi idealuri şi vise de libertate; dar comportamentul generaţiei moderne este mai scârbavnic, mai promiscuu şi mai nemernic, pentru că oamenii de acum spun ceva, jură ceva, dar de fapt vor altceva. Discursul este al unui om gâlgâind se spirit, fapta este a unei persoane avide de valori mai lumeşti şi mai papabile.
Iar treaba cu iubirea este exemplul suprem al mizeriei scârboase în care ne scăldăm viaţa.

Mă enervează ipocrizia dragostei. Cred cu tărie că ea domneşte în voie peste tot conceptul...se lăfăie ca purceaua la saună - dacă vreţi o imagine mai plastică. Pute ca sconcsul! 
După capul meu, chestia cu iubirea este simplă: s-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut? Casă, masă, familie - celula societăţii, pa! Doar nu diseci atomul, în puii mei! 
Dar ca şi în lumea lui Maitreyi, lucrurile sunt infinit mai complicate...o fi dragostea rămăşiţă din nectarul zeilor, însă nu o guşti cum te taie capul. Atunci era cu regulile de tradiţie, caste, religie, familie. Acum e cam la fel...când îţi tragi gagică, în primul rând tre' să vă stea bine împreună! Clar! Altfel, degeaba ne-am mai apucat! Fata, femeia (spun aşa pentru că mi-e mai uşor să vorbesc din punctul de vedere al bărbatului; reciproca este identică) nu trebuie să fie nici prea grasă, nici prea slabă, nici prea scundă, nici prea înaltă, nici prea tânără, nici prea bătrână, nici prea frumoasă dar nici prea urâtă, nici naivă şi nici prea deşteaptă, nici aşa şi nici pe dincolo. De parcă o persoană înaltă nu merită iubită! Sau o persoană mai în vârstă, sau cineva mai fără mii de diplome, sau cineva cu un ciorchine de boli.  Ie-te na! Şi sufletul care bate fizicul pe unde se mai integrează? Jegoşilor!  
Şi uite aşa. nu contează ce simţi tu, ca om implicat în relaţie...contează ce spune lumea, ce vede lumea, ce cere lumea şi ce aspiraţii are lumea. Pentru că dacă lumea nu este de acord cu alegerea ta, la un momentdat, povestea se destramă. Astea cu "singur împotriva tuturor" sunt tâmpenii...presiunea din exterior este atât de mare că macină încet, cu o răbdare mişelească, orice sâmbure de frumos. Dacă mai apare şi vreo curvă de om  bine intenţionat, care îşi arogă dreptul de a pune lucrurile la punctul lui de vedere...pupăza zbbbrrrrr! Pe-o creangă! 
Apoi stai şi te întrebi ca dobitocul: "Băi, dar oare a fost real ce am trăit atâta timp, sau m-o pălit nebunia şi nu mai fac diferenţa între vis şi realitate?"
Asta se întâmpla acum 85 de ani, fix asta se întâmplă şi acum. Milimetric!
Şi atunci, întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?

Mă enervează făţărnicia dragostei. 
În lumea lui Maitreyi se punea foarte mult accent pe curăţenie sufletească şi trupească. Pe inocenţă. Pe eleganţă. Pe respect, pe răbdare, pe politeţe. În mama mă-sii, din tot ce am citit până acum, majoritatea culturilor cereau lucrurile astea!
Acum, în mileniul al treilea, prin cuvinte EA e o zână lovită, un suflet frumos în căutarea frumosului, o entitate spirituală care strâmbă din năsuc la orice element fizic;  o floricică emanând candoare, tot un suflet şi-un suspin. Şi-apoi când iese la întâlnire se enervează că nu şi-a pus-o pe toate părţile după primele 5 minute de conversaţie, că nu primeşte cadourile scumpe mult-prea-visate-şi-sperate sau că nu-şi poate îndeplini toate mofturile din banii prostului. C-apoi vine ea, şi iubirea, dă-o-n mă-sa! Întâi astea trebuie bifate pe agenda de zi!
Şi iarăşi rămâi ca lovit cu leuca după ceafă...
Sau reversul: EL e cavalerul rătăcitor în armură strălucitoare, acel boem cu fire sensibilă şi neînţeleasă, intelectual altoit cu filosof de marcă, bărbat rebel şi plin de zvâc, spiritual, amuzant, mereu atent...iar la întâlnire găseşti un gras cu trei rânduri de bărbii, care râgâie la două îmbucături, beţiv, golan de cartier ce înjură ca birjaru' şi-ar călări tot ce n-are ouă!
Şi atunci, întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?
Că se-nneacă netul de înţelepciune şi poezie! De ce relaţia de cuplu porneşte din portofel şi nu din suflet? Şi de ce nu se recunoaşte evidenţa asta?

Mă enervează ticăloşia dragostei.
...seninătatea cu care porneşti la drum alături de cineva şi aceeaşi seninătate cu care se şterge totul cu un burete nevăzut, doar pentru că d-aia. "Te iubesc...eşti o minune, ţi-aş face un globuleţ de sticlă,  să te bag acolo şi să nu te mai atingă nici un rău. O veşnicie aş sta în braţele tale". Şi după o vreme: "Ieşi din viaţa mea, gutute-n tag, să nu te mai văd, hai pa!".
Ce se întâmplă cu toate vorbele şi stările astea? Evidenţa arată că nimic. Nu contează nici sentimente, nici promisiuni, nici declaraţii şi nici cuvinte. Din momentul în care au fost rostite, existenţa lor depinde doar de voinţa conştiinţei; dacă spui pe dos în secunda imediat următoare, nu se crapă pământul. Pur şi simplu nu mai există nimic. Şi atunci care este sensul iubirii? Nici unul.
Cică în timpurile moderne, orice femeie care se respectă, orice bărbat care se respectă, trebuie să acumuleze experienţe. Vine o persoană "Te iubesc, hai pa!"; vine a doua, "Te iubesc, hai pa!"; vine a treia, vine a patra...acumulezi experienţă, n-am ce zice! Dar unde e iubirea? Dacă iubirea e veşnică şi unică - aşa cum se spune, pe care dintre persoane le minţi? Pe prima, pe a doua, pe a treia? Pe toate?



D-aia erau bune căsătoriile mai pe la 20 de ani...cum simţeai dragostea, cum o înhăţai şi te ţineai de ea! Mai de gura părinţilor, mai de gura lumii...dar lucrurile mergeau. 
Acum, în societatea modernă, cum mai stau lucrurile? Femeile acumulează experienţă până trec de 30 apoi intră în fibrilaţie că nu şi-au îndeplinit menirea de soţie + mamă eroină şi se aciuează lângă primul bărbat care se mai uită la ele - apoi îşi plâng amarul şi nedreptatea vieţii. Sau stau domnişoare până mor, că au fost proaste şi au ales până nu au mai avut ce să culeagă.
Iar bărbaţii se luptă ca dobitocii să strângă bani şi iar bani, că la ei natura e mai darnică şi toarnă copii pe la orice vârstă. Şi-apoi după ce îi au, ori aleargă după toate japiţele pline de sclipici ca să le vrăjească, ori se mulţumesc să alerge din floare-n floare că-i mai lejer să duci o viaţă liberă de orice responsabilitate, ori mor din cauza stresului.
Şi atunci întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?  

Mă enervează slăbiciunea dragostei.
În lumea lui Maitreyi nici nu se concepea divorţul, cei doi soţi luptând practic pentru nepătarea conceptului de căsătorie. Pe undeva, totul se subordona ideii de respect pentru un ideal...chiar şi sentimentele. Până la urmă, iubirea este o întâmplare ce porneşte din obişnuinţă, nu e mare şmecherie. Nu trebuie să se alinieze nici o stea...doar să elimini din sistem orice prejudecăţi şi să laşi 2 oameni să convieţuiască împreună o vreme.
Astăzi, însă, cică domnesc sentimentele...iubirea e pe toate gardurile. Vezi siliconata, mână-n mână, mână-n lână, lână-n lână, gata căsătoria. Vezi altă bunăciune, iar se scoală dragostea...Divorţ, şi-apoi mână-n mână, mână-n lână, lână-n lână, gata iar căsătoria! După câteva luni când şi a doua gagică se-afundă în monotonie, apare a treia...divorţ şi ciclul se reia. 
După părerea mea, orice om căsătorit trebuie să judece cam aşa: "Bine, bine...după ce trece perioada aia de zvăpăiere şi babardeală asiduă...ce fac? Mi-am tras jumătatea pe cap, am rostit nişte jurăminte, promisiuni, alinturi...zic să mă lupt să le îndeplinesc! C-apoi ispite sunt gârlă...dacă aş pune botu' la fiecare fâţă oacheşă, mai fac casă la Paştele cailor!
...pentru că nu e greu să te îndrăgosteşti...asta o face tot prostu'! Dificil este să păstrezi ceea ce ai...iar dragostea nu este o vestă antiglonţ pentru toate căcaturile societăţii. Ca o relaţie să meargă, este nevoie de o îngemănare în voinţă, sentiment şi raţiune! Că inima e lucru slab de capul ei, schimbătoare ca pendula de la ceas! Raţiunea  singură este rece, iar voinţa este goală fără un motor afectiv. Deşi, uneori, fiecare este de ajuns pentru a merge înainte şi a depăşi o etapă mai proastă...pentru că iubirea, viaţa nu e roz întotdeauna.
Şi atunci iar întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu? Unde este Stăpânirea Iubirii? Ne dopăm cu poveşti şi vise, aşteptăm să primim totul pe tavă, ca-n filme. Cu toată dragostea. Şi lupta cui rămâne? 
Noi doi gândim la fel, simţim la fel...da, dar după nişte ani, poate chiar zeci de ani de cunoaştere reciprocă. Asta nu pică din cer şi nu se întâmplă din senin! Gradul acesta de empanie se naşte din luptă şi prin luptă! 
Şi dacă lupta nu mai există, despre ce mai vorbim? 

De fapt, despre ce mai vorbim când preamărim IUBIREA?  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu