Pe 5 august 2025, a murit Ion Iliescu. Fostul preşedinte al României avea 95 de ani.
Ieri, 7 august 2025, a fost înmormântat cu onoruri militare şi a fost declarat doliul naţional.
Ieri, 7 august 2025, a fost înmormântat cu onoruri militare şi a fost declarat doliul naţional.
Şi-apoi să te ţii mare fierbere şi rumoare-n ţărişoara noastră dragă: unii că hâr, alţii că mâr! Unii cu nemulţumiri şi reproşuri, alţii cu văicăreli şi ăuăleli!
Ce mai la deal, la vale? Circăreală ca la uşa cortului, că aşa ne şade nouă bine!
Întrebarea este: merita Ion Iliescu funeralii de stat şi doliu naţional?
Toţi postacii şi internauţii şi-au dat cu părerea; unii au fost pro, alţii contra. Unii au invocat morala creştină, alţii au marşat pe nebunia de la mineriade. Iar alţii, mai dezinvolţi, şi-au băgat p şi c şi m şi l, până s-au plictisit.
Vorba marelui nostru scriitor: "După buget, coane Fănică"!
Eu am căutat să mă feresc de subiecte din astea, zis "controversate". La alegeri, de exemplu, am reuşit să fac asta. În jurul meu, toţi se bălăcăreau, toţi discutau, se certau, se înjurau, se acuzau şi se excomunicau reciproc, iar pe mine mă mânca limba de numa-numa să zic ceva; dar am tăcut eroic şi mi-am văzut de viaţă. Pentru ce să mă complic? Doar ca să am senzaţia că am valoare socială? :))
Problema e că-n ultima vreme, lumea ia foc de la toate banalităţile şi renunţând azi, renunţând mâine, va veni o zi în care voi constata că nu voi mai putea spune nimic... pentru că orice subiect va fi controversat.
De aceea, astăzi nu mai tac.
La revoluţie, abia împlinisem 6 ani - motiv pentru care am amintiri foarte vagi şi secvenţiale, referitoare la acele vremuri. La mineriade, nu eram mai breaz şi clocotul de atunci l-am perceput ca pe nişte simple poveşti. Pe mine mă interesau desenele animate, joaca printre oi, şotronul şi alte lucruri ale copilăriei... nu jurnalul de ştiri, care nu pricepeam de ce se difuzează de câteva ori pe zi, iar "Tom şi Jerry" se dădeau doar în weekend.
De aceea, mă întreb şi vă întreb: ce pot spune eu despre revoluţie? Păreri şi vorbe goale? Mi-e ruşine să fac asta.
Şi nici nu mă pot uita în gura tuturor influenkerilor virtuali, care cred că le ştiu pe toate, doar pentru că sunt cetăţeni europeni şi au drepturi. De fapt, singurele persoane la care aş pleca urechea când vine vorba despre ce s-a întâmplat în anii de început ai democraţiei, sunt cele care au cel puţin 50 de ani - care erau măcar (aproape) majore şi înţelegeau, oarecum, frământările şi contextul vieţii de atunci. Dar chiar şi-aşa, opiniile lor diferă foarte mult, pentru că aveai nişte experienţe ca simplu muncitor şi vedeai cu totul altfel viaţa, dacă aveai noroc să fii nabab sau fiu de nabab post-revoluţionar.
Până la urmă: unde e adevărul? Habar n-am.
Şi nici măcar nu mă hazardez să emit vreo judecată de valoare, pentru că ştim cu toţii cât sunt de mari şansele ca informaţiile care ajung la noi să fie trunchiate, modificate, răstălmăcite, interpretate după interesul de moment sau mincinoase pe de-a-ntregul.
Aşa că nu mă aventurez şi spun doar atât:
Pentru mine, personal, Ion Iliescu este un nume. Şi o grilă de radiator... dacă vă mai amintiţi Daciile cu "zâmbetul lui Iliescu". În rest, Ion Iliescu nu m-a prea afectat personal, chiar dacă a fost preşedinte al României, ales de foarte mult popor şi în mai multe rânduri.
Unii spun că a fost cel mai bun om politic al vremii. Alţii spun că a fost un simplu criminal, vinovat moral pentru morţii din revoluţie şi mineriade. Probabil că da, posibil că nu. Nu ştiu.
Cert este că a condus România în anii de după comunism şi a făcut primii paşi spre ceea ce trăim acum.
Dacă e să fiu sincer, după discuţiile ultimelor zile despre viaţa lui, eu am ajuns să îl văd cu alţi ochi pe Iliescu. Ca om. Şi ştiţi de ce?
A fost căsătorit aproape 80 de ani cu aceeaşi femeie - ceea ce este o realizare greu de imaginat, mai ales în ziua de azi... când iubirea şi viaţa de familie sunt un simplu capriciu de moment. O beţie de cuvinte fără rost şi minciuni care lasă în urmă o mahmureală ce mutilează inimi.
Apoi, a mai făcut ceva important: nu a avut copii, dar a crescut unul din străini. A avut un copil de suflet. Nu a investit timp şi energie într-un pudel, pisică, acvariu cu peşti, case, maşini, avioane sau alte mofturi, ci a crescut un om.
Chiar şi numai pentru atâta lucru, eu cred că merită măcar un dram de respect.
Dar până la urmă, merita funeralii de stat şi zi de doliu?
Ca să fim mai catolici decât papa, mă gândesc că poate ar fi trebuit să îl punem pe Iliescu într-o vitrină frigorifică şi să organizăm un referendum naţional, cu participare obligatorie, ca să întrebăm TOT poporul cu drept de vot, ce să facem. Şi spun "obligatoriu", ca să nu avem vorbe la proces - că au venit la vot doar activiştii de partid, haştagiştii, tinerii, asistaţii sociali sau bătrânii.
Iar după ce vedem ce hotătăşte poporul, acţionăm în consecinţă. Ce ziceţi?
Până una alta, răspunsul meu la întrebarea de mai sus este DA. Merită... pentru că a fost preşedintele României. Iar funeraliile de stat nu sunt un semn de respect faţa de omul Ion Iliescu (care era ateu, adică îl doare-n vârful cotului de orice formă de slujbă de îngropăciune sau doliu), ci un respect faţă de instituţia prezidenţială. Faţă de propria ţară şi de opinia locuitorilor ei.
Până la urmă, vorba bunicii mele: "Nu ai să vezi mort pe gard; cum, necum, tot te îngroapă cineva". Iar după ce mori, nu te mai interesează ce se întâmplă cu trupul. Că-i aruncat într-un şanţ, ars în sobă sau plimbat prin oraş cu mare pompă, cred că e fix egal, pentru cel care a murit.
Însă, obiceiurile acestea contează foarte mult pentru cei care rămân. Sunt o dovadă de educaţie şi respect faţă de sine, până la urmă...tot aşa cum, atunci când saluţi pe cineva, de fapt, te saluţi pe tine. Şi te preţuieşti pe tine.
Respect. Despre asta a fost vorba în ultimele zile, în opinia mea.
Un capitol pe care fostul preşedinte Klaus Iohannis nu l-a parcurs. Şi nu din vina lui, ci din vina celor care nu au fost în stare să introducă această lecţie în manualul de fizică. Problema e că nu au adăugat-o nici în manualul de matematică... altfel nu-mi explic cum preşedintele în funcţie a rămas repetent pe partea de respect.
Dar aia e, atât s-a putut.
Totuşi, sunt sigur că data viitoare va fi mai bine. C-apoi, nu degeaba Nicuşor Dan a fost olimpic la matematică! Are gândire critică şi învaţă din greşeli.
Deşi...când va muri Traian Băsescu (că va muri la un moment dat, doar n-o fi nemuritor), presupun că şi atunci îşi va găsi de treabă prin birou. Vorba aia: Băsescu a fost colaborator dovedit al Securităţii, nu mai sunt doar păreri şi simple acuzaţii. Deci... #stăcasă. Şi pe viitor, învaţă din greşeli, că nu a fost degeaba olimpic la matematică.
Apoi, mai este un aspect pe care nu îl luăm în seamă: de ce ne concentrăm atât de mult pe justiţia umană, când de judecata divină nu scapă nimeni? Iar când vom ajunge acolo, indiferent că la înmormântare s-a ţinut doliu naţional sau nu, indiferent că s-au tras salve de tun sau salve cu praştia după porumbei, că s-a cântat imnul de stat sau "Lambada", cu toţii ne primim răsplata - şi pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Pentru suferinţe şi bucurii, pentru tot ce suntem şi am fi putut să fim.
Da'...mă rog. Orele sunt destul de înaintate pentru asemenea discuţii.
În plus, până la preşedinţi, adevărurile de după cortină şi motivaţiile politice, vin peste noi provocările zilei de mâine. Că na, aşa-i viaţa: "dacă stai, îţi stă norocul".
Să bem pentru asta!
Şi-un cântec vesel să cântăm. Unul de inimă albastră, că nu se cuvine să dăm un ditamai bairam, doar pentru atâta lucru.
[Ellyn Storm - Jenny of Oldstones cover/ Game of Thrones]
