Dacă o iei aşa prin sat şi întrebi, la întâmplare, pe oricine îţi iese în cale dacă este un om de succes, prea puţine vor fi cazurile când oamenii vor răspunde afirmativ. De ce? Pentru că a fi un om de succes comportă atât de multe valenţe, încât nici nu ştii la ce să te raportezi ca să poţi răspunde.
Totuşi, ţinând cont de faptul că principala caracteristică a succesului se consideră a fi stabilitatea (financiară) sau jobul, majoritatea nu avem atât cât ne dorim şi nici măcar nu facem ce ne place. Deci, nu...nu suntem de succes.
Şi totuşi, un experiment social dovedeşte fix contrariul: EŞTI UN OM MAI DE SUCCES DECÂT CREZI.
Eu nu am job. Îmi doresc unul, dar pentru nu ştiu care motiv, nimeni nu are nevoie de abilităţile mele. Mi se impută mereu lucrurile pe care NU le fac, se accentuează întotdeauna ceea ce NU sunt - trecându-se cu vederea tot ceea ce fac şi tot ceea ce sunt. Dacă ar fi să îmi fac o autoevaluare a propriului succes din perspectiva canoanelor sociale, mai mult de 4 nu cred că mi-aş da vreodată.
Dar, cu toate acestea, oameni pe care îi admir, mă invidiază; eu răspund de viaţa mea, mi-o trăiesc exact aşa cum vreau. Nu am şefi, nu am un program impus, sunt complet liber să fac exact ceea ce cred eu că este bine pentru mine. Citesc, scriu, fac voluntariat, mă plimb - orice cred că mă va ajuta să mă dezvolt pe plan personal. Într-o lume mereu grăbită şi pururea stresată, eu trăiesc în ritmul meu, în stilul meu.
Din punctul lor de vedere, succesul meu ar fi evaluat la un +10, fără nici o problemă.
Am prieteni şi cunoscuţi cu o familie frumoasă, un job bun şi un salariu măricel. Din perspectiva mea, ei SUNT nişte oameni de succes. Eu chiar cred asta şi nu sunt singurul - pentru că din exterior se vede doar funcţia şi salariul. Notorietatea firmei, maşina şi deplasările de serviciu. "Plimbările" - pentru că toată lumea ştie că nu te duci în capătul planetei în interes de serviciu, ca să munceşti. Cine ar face aşa ceva?
Dinafară se vede doar partea frumoasă a vieţii unei persoane - poate pentru că, aşa cum spune o vorbă din popor, găina vecinului este întotdeauna mai grasă. Dar nimeni nu ştie câte ore stă la lucru acea persoană pentru acel salariu, cum o freacă toată lumea la icre oricând şi oriunde, cum trebuie să facă faţă provocărilor. Prea puţini au habar de nopţile nedormite, de durerile de gât şi de spate - de la prea mult stat la birou, de zilele în care poate abia ciuguleşte câte ceva ca să nu pice din picioare sau de câte ori alergă la toaletă numai când stă să-i explodeze vezica - pentru că nu există timpul fizic necesar pentru a-şi face nevoile ca omu'.
Iar acest gen de om nu se consideră de succes.
Cu toate acestea, eu, tu, el sau ea. cu toţii suntem nişte oameni de succes. Pentru că adevăratul succes nu stă în ceea ce ai, ci în oamenii care sunt lângă tine oricând, la bine şi la rău.
Deci, indiferent că lucrezi sau nu, că ai inteligenţa unei oi sau te numeşti savant de renume mondial, că stai într-o cutie de carton sau într-o vilă cu piscină şi o ai pe Madonna ca vecină, că mergi pe stradă cu troleul sau ai ultimul tip de Audi cu volan din piele şi climă bizonică - dacă ai avut lângă tine măcar un om care să îţi fie alături în orice împrejurare, atunci te poti numi "de succes".
În postarea originală am făcut o greşeală, pentru care doresc să o remediez cu această ocazie.
Dar să explic unde am călcat strâmb:
"
P.S.: Oricât mă gândesc, nu pot înţelege cum poţi să fii mai inert ca o cârpă când ia ceva foc lângă tine. Deşi...cred că problema reală a societăţii este fix inacţiunea.
Acum ceva timp, eram într-o autogară şi la vreo cinci metri în faţa mea şi în mijlocul unei mulţimi de omeni, un microbuz a călcat un câine. Abia după ce a început animalul să ţipe s-a învârtoşat lumea şi l-a făcut albie de porci pe şoferul neatent...deşi erau cel puţin trei persoane care puteau interveni ÎNAINTE de eveniment.
Iar în altă zi, o doamnă îmi povestea cum se chinuia să deschidă uşile unui tren pentru a se urca în el şi abia abia a reuşit...deşi în tren erau câţiva tineri care priveau pe geam şi se amuzau copios de eforturile femeii.
No, şi te mai miri că unii stau ca hipnotizaţi să se pârlească? "A izbucnit pălălaia...hehehe! Ciudat, nu face parte din spectacol..." "
Deşi eroarea în cauză se referă la o singură expresie (care, de altfel, sintetizează un mod de gândire), am preferat să redau tot citatul - pentru a putea explica în context.
Abia acum, după o săptămână şi după o analiză mai atentă (plus câteva nopţi nedormite) am realizat că am dat cu oiştea-n gard, folosind fraza "cum poţi să fi mai inert ca o cârpă când ia ceva foc lângă tine...", ( şi, cu precădere, expresia "inert ca o cârpă") - insultând, astfel, oamenii care au fost acolo şi şi-au dat viaţa pentru că UNII au fost ticăloşi.
Îmi vine acum în cap o vorbă de pe stada mea - care, între timp, a devenit laitmotiv pentru un serial de televiziune: "Bă, eşti prost? Bă, eşti nebun?" No...păi mie cred că mi se aplică ambele variante.
Sub întensitatea momentului m-am grăbit să scriu fără a analiza cu capul potrivit ceea ce s-a întâmplat. Ce să fac? Când sunt stresaţi, unii fumează; unii îşi rod unghiile, alţii dau din picioare. Eu scriu. Aşa mă relaxez, aşa mă exteriorizez. Şi deşi am observat de multe ori că nu e bine să faci lucruri sub presinea emoţională (îndiferent că vorbim despre luat decizii, chatuit cu amicii sau da, scris pentru posteritate :D ), uneori o mai comit şi sar calul.
Comentariul l-am făcut ţinând cont de:
1, fotografia de mai sus - unde se poate observa o mulţime de oameni privind în gol (spre scenă, după estimarea mea de atunci), deşi incendiul era lângă ei. Doar că ei nu priveau spre scena, ci spre ieşire! Scena se vede clar, pe fundalul imaginii! Aici a fost eroarea de judecată! Nedumerirea incipientă care m-a frapat şi care mi-a dat un avânt la judecat (şi scris, în ultimă instanţă). Deşi, dacă nu mă grăbeam să trag o concluzie, dacă aş fi avut mintea mai liniştită, poate aş fi văzut că fraparea mea a fost o simplă idioţenie.
şi...
2. relatarea unui martor ocular, care a subliniat chiar reacţia uşor glumeaţă a trupei în momentul în care s-a aprins stâlpul şi încetineala pe care a dovedit-o un bodyguard din club în încercarea de a folosi un extinctor pentru a stinge incendiul.
Din nou, asta m-a uluit. Nu am putut înţelege cum, la vederea unui posibil incendiu, poţi întâi să glumeşti, apoi să te mişti ca într-o reluare pentru al stinge. Deşi, oamenii de acolo au toate circumstanţele atenuante posibile.
La punctul 1 - e clar, nu am scuză.
La punctul 2, e de discutat...iar pentru a sublinia efectul pozitiv pe care l-ar avea un eventual curs de pregătire pentru situaţii de urgenţă, am ales să fac o antiteză grosolană între inacţiunea de atunci (deşi, repet, cu cirscumstanţe atenuante) şi cele câteva secunde în plus pe care ţi le dă un instinct pregătit. Secunde care, uneori, fac diferenţa între viaţă şi moarte.
Deşi intenţia nu a fost rea, asta nu schimbă cu nimic mitocănia antitezei - care, poate, tocmai prin forţa peiorativă a minimizat intenţia. Sau, a anulat-o de tot.
De aceea, doresc să îmi cer iertare celor care fără să îmi dau seama, i-am jignit cu afirmaţiile mele
Mă enervează foarte tare o chestie care se mestecă în mediul online continuu şi fără sens, prin diverse abordări - care variază de la revoltă pură (gen "Sunt rocker DAR nu sunt satanist")
...şi până la scrieri lacrimogene şi sensibile, pline de verb: "Sunt mama unei sataniste, o fetiţă adorabilă cu mulţi prieteni, zece pe linie la şcoală ŞI în plus, angajată conştiincioasă într-o multinaţională mişto" - de parcă ar putea fi vreo legătură între locul de muncă şi credinţa spirituală.
Căcat! Nu ştiu cine a lansat idioţenia asta "pe piaţă" şi nu înţeleg de ce este adusă constant în memoria colectivă. Este o prostie, o enormitate, o tâmpenie, o hidoşenie ieşită dintr-o minte rămasă captivă în bezna paleoliticului timpuriu! Genul de creier pe bigudiuri care gândeşte în sintagme simple, pe care să le înţeleagă şi o maimuţă retardată.
Sau, pur şi simplu o minte modernă, a unui om din vremurile noastre, care nu înţelege subtilităţile şi complexitatea vieţii, care gândeşte bivalent, în alb şi negru. Ceea ce este ok...lucrurile ori sunt bune, ori sunt rele. Nu există cale de mijloc. Nu există gri.
Poate aşa era viaţa în trecut. Pe vremea bunicilor, străbunicilor... când totul era mai simplu. Când viaţa avea un rost iar împlinirile erau aproape, la îndemâna oricui. Când o viaţă fericită însemna un cămin fericit. Intrai în zorii tinereţii, îţi găseai o drăguţă, o luai acasă şi întemeiai o familie. Creşteai copii, mergeai la câmp să ari şi să ai ce mânca..îmbătrâneai. Apoi nepoţi, măicuţă bătrână cu brâul de lână şi bunic cu plete dalbe şi ochii azurii care culege mere din copac, mureai, pa! Asta era viaţa.
Dar acum, este alb şi este negru. Şi un gri, care ne inundă viaţa de peste tot, acaparând-o pâna la cea mai simplă manifestare. Acum, deja este un dubiu să mai bei şi o cană de apă...pentru că nu o bei când ţi-e sete şi cum îţi cere propriul organism, ci când spun specialiştii. Sau nu?
Acum, viaţa o descrii simplu: ESTE COMPLICAT. Este complicat să faci o şcoală; este complicat să îţi găseşti de lucru; este complicat să iubeşti; este complicat să ai o familie şi da...cel mai complicat este să trăieşti. Pentru că vrei ceva, dar totuşi altceva care combinat să îţi dea ceva nou, nemaivăzut, dar tot vechi - pentru că tradiţiile contează; şi nu, pentru că evoluţia înseamnă aplecare spre nou.
Totuşi, întrebarea rămâne: dacă eşti rocker, eşti satanist? NU!!!
Şi totuşi, da...depinde cum abordezi problema.
Eu ascult rock şi nu mă simt satanist. Nu sunt şi sincer...nici nu mă prea interesează părerile lumii. Am renunţat demult să încerc să mai schimb percepţia societăţii...se spune ceva despre mine, care nu este adevărat. Vin şi explic; cine înţelge, bine; cine nu, să fie sănătos! Nu trăiesc în casa lui, nu-mi dă să mănânc din mâncarea lui. Deci, de ce să mă agit? Ştiu cel mai bine cine sunt eu, nu simt nevoia unei recunoaşteri sociale, nu simt nevoia unei imagini sociale perfecte. Şi nu lucrez la ea.
Asta am învăţat-o de la bunica. Când eram mic şi purtam ochelari, copiii mă necăjeau mereu şi din "aragaz cu patru ochiuri" nu mă scoteau; iar eu mă albăstream de furie şi frustrare...şi bunica râdea: "Da' de ce te super? Maică, poa' să-ţi zică şi cur negru, că ţi-l ling ei şi ţi-l fac alb. Mare pagubă!"
Deci, sunt rocker, dar nu şi satanist. Oameni dragi mie sunt rockeri, dar nu sunt satanişti...de la persoana care îmi înfrumuseţează viaţa în fiecare secundă deşi este departe, până la profesorii care m-au educat de-a lungul vieţii.
Cu toate astea, sunt rockeri satanişti...se declară satanişti, îi ridică osanale satenei:
În plus, sunt destui adepţi ai unor teorii care afirmă că, de fapt mesajele satanice sunt mult mai răspândite în muzică: detalii aici
Unul dintre cele mai controversate este semnul rockerului. Îl ştiţi, cel cu pumnul strâns, dar cu indexul şi degetul mic ridicate. Mda...ce să zic? Eu nu îl fac, nu îi înţeleg rostul, nu mă interesează. Când ascult rock sau sunt în preajma rockerilor nu simt nevoia să mă manifest aşa. Băi, ăsta sunt, altul mama nu mai face!
Dar nu îi condamn pe cei care îl fac. Sincer, mă uit cu puţină milă la ei, pentru că văd că nici ei nu au habar de ce adoptă acest comportament. "Aşa se face", dar nu se ştie sigur motivul. Just because.
Închei cu punctul meu de vedere asupra problemei de bază:
Î: Erau "Goodbye to gravity" satanişti?
R: Habar nu am. Din versurile melodiilor lor, nu. Dar au fost zvonuri care spun că înainte de concert au ars un crucifix. Nu ştiu cât este de real, dar dacă este aşa, acesta îl calific ca pe un gest satanist.
Şi...până la coadă, mai contează? Nu îi judec eu din punct de vedere spiritual.
Ceea ce ştiu sigur sigur este că sunt nişte tineri care au murit într-un accident stupid. Dumnezeu să-i odihnească.
Că au murit pentru că nu au avut viteză de reacţie la aprinderea focului, că s-au mişcat bodyguarzii încet, că a fost pedeapsă divină, că s-a nimerit să fie concertul în apropiere de Halloween, că erau satanişti sau că nu erau...sunt detalii, care ţin de părerile personale ale fiecăruia.
Dar o problemă nu se rezolvă dând-o în părerologie...deci întrebarea de o mie de puncte este:
Nu-s cu Halloween-ul. Nu mă interesează subiectul şi nu îi văd rostul.
De fapt, nici nu ştiu sigur când este...pe vremea mea nu exista aşa ceva. Desigur, îmi făceam felinare din dovleac încă de când eram puradel de juma' de metru, dar numai pentru că arăta fain şi lumina într-un mare fel. Nu ştiam de existenţa Halloween-ului. Nu exista aşa ceva în cultura de pe la noi.
De fapt, nici acum nu există...însă cineva s-a gândit că sună mişto şi l-a introdus în calendar - că doar pe cealaltă faţă a planetei aşa se face...undeva pe la sfârşitul lui octombrie? Dacă nu îţi propui serios să cauţi pe net informaţii în acest sens, nici nu prea ai cum să afli. Contează, doar, că discotecile şi cluburile ţin această sărbătoare. Nu când este ea în mod tradiţional - pentru că nu contează tradiţia; după cum decurg lucrurile, observ că tradiţia este chiar ultimul amănunt de luat în seamă; de aceea, sărbătoarea nu mai ţine o seară, ci un întreg weekend - înainte sau după data tradiţională. Sau şi înainte şi după. Nu contează, bani să iasă.
...pentru că, până la urmă, despre asta este vorba: bani. Nu despre distracţie, nu despre binedispunerea populaţiei şi în mod sigur, nu despre tradiţii. Doar despre bani. În acest scop, campaniile agresive de marketing creează trenduri, care apoi sunt urmate orbeşte de...păi, în principiu, oricine. Tineri, mai ales - care îşi modelează comportamentul după moda de bon ton, după imaginea pe care o reflectă un anumit comportament şi nu neapărat după voinţa proprie.
Dacă eşti trăitor în România nu se poate să nu fi auzit despre tragedia azi-noapte din clubul Colectiv. Sute de copii şi tineri răniţi, mulţi morţi - din cauza unei distracţii inofensive. Un concert, o lansare de album a unei trupe oarecare - habar nu am cine este şi ce cântă; până ieri nici nu ştiam că există pe planetă.
No, acuma...normal, comentariile curg. Se analizează, se dezbate, se acuză, se scuză, se caută vinovaţi în fel şi chip:
- unii taie răul din rădăcină şi pornesc de la părinţii inconştienţi, care şi-au lăsat copii de 14 ani să se destrăbăleze noaptea prin cluburi, cu ocazia unei tâmpenii.
Mă rog...dacă ar fi după mine eu nu aş permite intrarea în cluburi decât după vârsta majoratului. Chiar şi în condiţiile actuale nu mi-aş lăsa copilul să bată cluburile aiurea la 14 ani...Dar ăsta-s eu; iar realitatea arată că discotecile sunt pline de copii de clasa a opta şi a noua - care nu au, sau abia şi-au tras buletin.
- alţii dau vina pe tinerii doritori de distracţii, care nu se mai satură de atâtea petreceri. Dacă stăteau acasă şi nu se duceau în turmă la o porcărie, acum erau bine mersi, nu morţi, sau pe patul de moarte. Sau ologiţi, sau traumatizaţi pe viaţă. Sau dacă mergeau la biserică, nu să-l venereze pe Satan, nu se mai întâmpla nenorocirea.
Ok...ce să zic. Este un punct de vedere...care ar fi bun, dacă nu ar fi atât de prost. Desigur, se spune asta că totul s-a întâmplat cu ocazia idioţeniei de Halloween. Dar dacă nu era Halloween-ul? Dacă se întâmpla într-un weekend oarecare? Sau la o aniversare, sau la un concert Florin Salam, sau oriunde!
Nu poţi interzice complet mersul la club. Bine bine, eu nu îi văd rostul; îmi suflă senectutea în ceafă dar nu cred că am călcat de cinci ori prin club, de-a lungul întregii vieţii. Nu îmi place, nu suport concentraţia enormă de fum de ţigară, nu mă ocup prea mult cu băutul, nu mă omor cu dansatul..deci, de ce? Ultima dată am fost prin studenţie; beculeam a nou de parcă mă lustruisem cu Pronto când am plecat din căminul de reşedinţă...şi după jumătate de oră de clubăreală într-un beci întuecat, mă usturau toţi ochii, gura îmi era plină de fiere, ameţeam şi puţeam a fum de parcă stătusem o săptămâna la afumat, alături de cârnaţii de Pleşcoi. Şi mi-am zis: "Să ducă cine-o vrea, eu nu mai calc pe aici! Da' ce-s nebun, să mă îmbolnăvesc pe banii mei?? În ceapa mă-sii, o bere o pot bea şi ziua la terasă, muzică ascult când vreau...la ce să mă chinui singur? Nu mă chinuie destul viaţa?"
No, este opţiunea mea. Realitatea arată că alţii se simt bine...deci cine sunt eu să îi privez de o plăcere?
Asta cu tinerii doritori de distracţii e discutabilă. E drept că se exagerează; e drept că alt mod de a se distra nu mai ştiu. Dar e problema lor..iar incendiul nu cred că are neapărat legătură cu Halloweenul. Pur şi simplu, s-a întâmplat. La fel cum putea să se întâmple într-o biserică în noaptea de Înviere, într-un teatru, sau la filarmonică, în timpul unui concert din muzică de Bach.
- următorii pe lista de vinovaţi ar fi administratorii clubului - care au făcut o treabă de mântuială cu renovarea unei hale, avizi de un câştig cât mai rapid. Care au încălcat orice normă de siguranţă - şi până la urmă, orice normă de bun simţ, înghesuind sute de oameni într-un spaţiu cu o singură ieşire şi care avea ocazia să ardă ca un balot de paie în cazul în care se întâmpla un rahat. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Este problemă mare cu siguranţa...practic, când te duci la un concert, îţi pui viaţa în mâinile organizatorilor. Pe numele meu de persoană fizică sunt atent cu mine; dar cum ştiu eu că mergând ca omul la un concert, sunt în siguranţă?? Dacă mă duc la administratorul localului, îmi spune mie câte extinctoare are? Îmi dă unul în buzunar, just in case? Îmi arată personalul responsabil de coordonarea unor asemenea probleme? Îmi demonstrează că e pregătit în ceea ce are de făcut şi că nu dat o semnătură, aiurea-n tranvai, doar că să fie legal? Îmi arată ieşirile de incendiu? Îmi dovedeşte că are sistem automat anti-incendiu şi că este într-o stare bună de funcţionare?
Nuuuuu...în nici un caz. Cel mai probabil mă scuipă între ochi şi îmi dă un şut în cur...pentru că nu e dreptul meu să îl cercetez. Deci eu, intrând în localul lui, îmi pun viaţa în mâinile lui - şi a celor care trebuie să vegheze asupra bunului mers al treburilor.
Naşpa, aiurea, cam nasol. Realitatea arată că nu te poţi baza pe nimeni într-o situaţie de gen. Doar pe tine, doar că tu eşti complet neputincios în asemenea cazuri.
- alţii acuză B.O.R.-ul, care mănâncă banii construind zeci, sute de biserici - situaţie în care nu avem spitale.
Mă rog...uneori hai să zici că ţine placa asta; deşi nu mă pot pronunţa cu siguranţă niciodată, până nu văd clar o statistică, până nu cercetez sursa banilor din care se construieşte biserica, până nu cercetez nevoile spirituale ale acelei comunităţi unde se construieşte biserica. În fine. Per ansamblu, e un punct de vedere - nu neapărat greşit, sau corect.
Dar să îl ridici mereu la fileu, indiferent de subiect, după părerea mea denotă o mare cretinitate. Ce treabă avea Biserica/biserica cu incendiul? Dacă aveam zece spitale în plus nu mai ardea clubul? Nu mai mureau atâţia oameni? Se stingea focul mai repede, sau cum? Că nu înţeleg...
- şi nu în ulrimul rând, sunt ocultiştii...care analizează totul din perspectiva supranaturală.
HĂĂĂĂ??? Asta e ca avionul MH 17 prăbuşit de rebelii ruşi, care era predestinat morţii pentru că (1+7):2 =4, care este cifra morţii, M este a şaptesprezecea literă din alfabet, iar (1+7):2 =4 - care este iar cifra morţii; H este a opta literă în alfabet, unde 8:2= 4 - iar cifra morţii. Deci avem o triplă prevestire a morţii...ca să nu mai spunem că M+H = 17+8 - 1 pilot =24, care 24 : 3 hublouri = 8, iar 8:2 = 4 - AŢI GHICIT, CIFRA MORŢII!
Tulai, Doamne şi Văleu, muică - să ne dăm cu curu' de pământ, cum ne mai prevestesc astrele tot ce trăim!
Hăi, măi, să fim serioşi!
No, 'om vedea ce va mai fi. Responsabilul acela complet culpabil nu ştiu dacă se va găsi - mai ales că vina se poate împărţi şi are mai multe ramificaţii. Şi chiar dacă s-ar găsi, timpul nu se mai întoarce. Când va trece momentul emoţional, totul va reveni la normal...pentru că aşa se întâmplă mereu. Când au murit nou-născuţii arşi în maternitate s-a scos ţap ispăşitor o asistentă şi s-a rezolvat cazul, deşi este posibil să se repete oricând întâmplarea, cu cel puţin aceleaşi consecinţe. Când a murit copilul acela mâncat de câini iar s-a scos vinovat nu ştiu ce patron, dar per ansamblu, situaţia nu s-a schimbat cu nimic...pentru că ăştia suntem ca societate. Până acum.
Unii ne zbatem, solidarizăm, punem umărul şi centrele de donat sânge sunt arhipline. Alţii dau likeuri pe facebook la imagini horror.
Alţii mimează că se preocupă iar timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim.
Aoleu, apropo...generaţia facebook e dusă cu capul! Cum să dai likeuri la aşa ceva? Stau unii ca oile, fară să schiţeze un gest, vâlvătaie în jurul lor - like, like, like! Mişto, mai vreau! Nu are nimeni o poză cu trupuri carbonizate? Presimt că se face virală! Strânge mai multe likeuri ca un poster cu Antonia în cadă!
Da, ce vă uitaţi aşa? La noi e posibil orice...
P.S.: Oricât mă gândesc, nu pot înţelege cum poţi să fii mai inert ca o cârpă când ia ceva foc lângă tine. Deşi...cred că problema reală a societăţii este fix inacţiunea.
Acum ceva timp, eram într-o autogară şi la vreo cinci metri în faţa mea şi în mijlocul unei mulţimi de omeni, un microbuz a călcat un câine. Abia după ce a început animalul să ţipe s-a învârtoşat lumea şi l-a făcut albie de porci pe şoferul neatent...deşi erau cel puţin trei persoane care puteau interveni ÎNAINTE de eveniment.
Iar în altă zi, o doamnă îmi povestea cum se chinuia să deschidă uşile unui tren pentru a se urca în el şi abia abia a reuşit...deşi în tren erau câţiva tineri care priveau pe geam şi se amuzau copios de eforturile femeii.
No, şi te mai miri că unii stau ca hipnotizaţi să se pârlească? "A izbucnit pălălaia...hehehe! Ciudat, nu face parte din spectacol..."
P.S. 2: Mai înainte de orice altceva, cred că în şcoli ar trebui introduse cursuri de prim ajutor şi de exerciţii pentru a şti cum să te comporţi în caz de incendiu, cutremur şi alte asemenea pericole. Pentru că, în cazul unei calamităţi majore, singura reacţie este instinctivă. Iar la noi, instinctul este plat, cel mult de turmă.
Fără educarea instinctului, suntem pa. Toţi.
Ia, gata cu fotosinteza! La culcare toată lumea, ce atâta hlizeală??
Înţeleg eu că în ţara noastră dragă singurul lucru deştept pe care îl poţi face este să te amuzi...adică ai două posibilităţi: ori o iei cu capul de la atâta stres, ori te retragi câţiva metri mai în spate şi te crăcănezi de râs. Nu ştiu despre altcineva, dar eu prefer ultima variantă...oricând, oriunde, oricum!
Doar că nu-i bine nici să fiu tot timpul cu gura pâna la urechi, că-mi trag ăştia dungă roşie pe buletin! Deci: poziţia flower power...hmmmmm...lăsăm seriozitatea să mă cuprindă. Ca să parafrazez pe cineva şi să inventez o rugăciune de invocare pentru a mă da înţelept: "O, voi Sfere din cosmos, rog entităţile spirituale bune să îmi trimită energie din profunzimile Matricei Universale...gravitate de la Mama Geea şi ursuzeală de la ciulinii din vârful muntelui, colţ cu pădurea de brazi!". Hmmmmmmm......
...Şi deodată, simt cum mă ia de la călcâie energia de om posac. Perfect! Dar într-o asemenea stare, ce pot să mai scriu? Logic, despre tristeţea societăţii actuale...despre griul din viaţa noastră, despre continua şi înverşunata luptă pentru siguranţa zilei de mâine şi despre accentuarea formei în detrimentul fondului. Despre lipsa de valori, lipsa de iubire, lipsa de viitor...despre lipsuri, în principiu! Na, chestii d-astea pe care le simte omul care s-a trezit cu faţa la cearşaf (adică eu) şi deşi îşi propune să zâmbească cu toţi dinţii la soare, constată că e ditamai norul. Şi zâmbetul este de fapt un rictus.
Dar...se poate aşa ceva? NU! Nu se poate...Când zic că ador ţara asta, păi sunt prost la cap? Chiar de-aş vrea să fiu acel personaj încruntat şi pururea cu un băţ îndesat în trei litere (nas), tot nu-mi iese! Pentru că trebuie să se întâmple ceva atât de stânjenitor, atât de ridicol, atât de scandaos, încât singura reacţie posibilă e asta:
Iar eu sunt aşa:
Petre petrecerea! Aaaa...iaaaa...iaaaa...ieeee...avem verde la pe-tre-ce-re! Gata, palancă la pământ! S-a terminat cu şemecheria!
De exemplu, ieri...Taman când eram eu mai pe culmile sobrietăţii, mi se înnecaseră toate corăbiile, copiii-mi mureau de foame, animalele schelălăiau funebru, vântul şuiera printre sălcii şi cerul era mai plumburiu decât plumbul bacovian, numai ce văd ditamai breaking newsul la tv: TEST DE CULTURĂ GENERALĂ PENTRU A PRIMI POMANĂ. Ce face? Pomană cu test de inteligenţă?? Băi, să-mi trag palme...cum vine asta? După capul meu, pomana înseamnă să dai ceva fără să ceri nimic înapoi; nu este un schimb, un troc...este o ofertă. Dar dacă tu ceri (fie şi nişte cunoştinţe de departajare), se mai poate numi pomană? E ca şi cum ţi-ai lua medicamete gratuit, cu numai 10 lei!
Ce să mai zic...În faţa unei asemenea cantităţi de prostie cruntă, mă bufneşte râsul instantaneu. Dar mustăcesc de câteva ori şi mă menţin cu brio în limitele solemnităţii din dotare. Exact cum mi-am propus! Nu-i vorbă, că am primit şi ajutor extern pentru a fi aşa, dar no...mai contează?? Important e rezultatul!
Încerc eu să mă abţin, să rămân posac; mustăcesc (iar), muşc din limbă...dar până când?? Aaaaaa....deci cum aşa ceva?? A mai zis un prost, odată, că şcoala scoate tâmpiţi...ăstalalt şi-a propus acum să desăvârşească rezultatul! Ce aveţi, măi oameni buni? Aţi băut gaz cu toţii?? Băăăă...ăla se dă pe cap, în caz de păduchi! Nu se dă pe gât!!
Deşi...Adevărul e că dacă stau strâmb şi judec drept, e corect. Gândim practic...
Avem gagici mişto. Dacă le mai şi şcolim oleacă - ca să nu fie tute chiar atât de rău - când ies astea pe stradă şi le vede turistul străin, buf! Linge asfaltul! Se trezeşte, dă fuga în ţara lui şi se întoarce cu toţi prietenii, să mai admire minunea. Buf, leşin în grup...se trezesc...iar fuga la Patagonia lor, iar la gagici...şi uite aşa se dezvoltă turismul! Creşte bugetul...everybody happy!
Ce poate fi mai frumos de atât?
C-apoi ce atâta carte?? Dac-o iei pe una s-o ....ăăăă...scoţi în oraş :D contează că are aia trei facultăţi sau că umblă musca prin capul ei cu lanterna? În puii mei!! Ţâţe mari şi cur bombat, să bălească duşmanii!! Restul e tăcere (admirativă).
Păi spune şi vorba populară: "Femeia trebuie să fie doamnă în societate şi curvă în pat!". Astea sunt elementele de bază. Nicăieri nu spune că femeia trebuie să fie doctor cu master la Bologna, CEO la Microsoft şi nici masterand în Istoria civilizaţiilor antice. Păi şi atunci? Pierzi cel puţin doisprezece ani din viaţă tocind băncile şcolii şi învăţând bălării fără sens, pentru nişte hârtii care oricum nu au nici o valoare - când uite! Poţi să faci ceva folositor cu viaţa ta!
Bravo, domn secretar de stat! Puneţi, domle, punctul pe i! Îndoiţi banana! Stoarceţi mandarina! Sunt perfect în asentimentul dvs: propun să învăţăm femeia să fie o doamnă. De restul se ocupă ea, nu-i problemă...face practică între sesiunile de domneală!
CEEEE?? Domn secretar şi-a dat demisia?? Nenorociţilor care sunteţi şi nu recunoaşteţi un bun român care luptă pentru reîntoarcerea la tradiţii! Păi cum să înlături pita lu' Dunmnezeu din minister?? Aveţi un om mai bun să puneţi în loc? Nie, nie, nie, că ăla nu-i bun, că ăla-i pe dincolo, că hâr. că mâr...vă bateţi joc de-un biet patriot!
Păcat, io-l votam! Cu toată inima! Ce Ponta, ce Iohannis? Vasile Salaru preşedeinte!! Ui' la el ce nume de predestinat are! Vasile - cel mai neaoş nume românesc; SALARU - salar, bani! Ce mai vreţi? "Când Salaru' apare, soarele răsare! Ţineţi mintre trei cuvinte: Vasile Salaru preşedinte!"
...şi susţin şcoala de salon; pension. Puii mei, ce-o fi ea?? Vrea să leşin pe stradă când ies să-mi iau o şaormă cu de toate! Dau de minunata creatură, leşin; mai fac un pas, doi, trei...iar trece superbitatea, iar îi sug tocul. Bag cinci-şase leşinuri d-astea - până mă enervez şi mă întorc în siguranţa locuinţei...nemâncat. DAR fericit. Mănânc mai puţin, cheltui mai puţin, scade burtoaca...DAAAA!!!! VREAU!!!
P.S.: Şcoală de salon d-ăsta pentru bărbaţi nu aveţi? Că-s primu' pe listele de înscriere...vreau să învăţ şi eu bune maniere, să ştiu a dansa tango, să servesc ceaiul şi alte chilipiruri, să merg ca o doamnă pe stradă...ăăă...Nu, nu, asta nu vreau. Las că merg cu mersul meu de-mpiedicat, că cică e la modă. Serios, nu mint! S-a lansat şi melodie: "Împiedicatul meu...oh oh oh...". Pâna la coadă, ideea e să leşine fetili! C-apoi le revergorez eu, nu-i problemă...
Odată cu senectutea vine şi înţelepciunea - aşa se spune, adică.
Perfect! În această situaţie, pot să declar cu mâna la inimă că m-am înţelepţit. Hip hip uraaaaaa!!!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmi aduc aminte ce mă mai agitam când eram mai tânăr...pfuai de mine! Dacă-mi puneai o cana, deja mă confundai cu o sticlă de sifon! Aveam, n-aveam probleme...frate, îmi făceam!
Uite, şi pe blogul aista...mă luam de toţi, de orice şi de oricine! Şi mai ales de ţara mea, patria mea, mama mea...că-i aşa, că-i pe dincolo, că nu are, că nu face, că nu drege. Ceea ce nu avea, e drept...dar no! Găseam mai multe bube negre decât nisip pe o plajă - ceea ce nu prea era corect; şi mă umfla râsul când mai vedeam pe câte unul cum se scremea să verse o lacrimă la ridicarea drapelului, sau cum ducea mâna tremurândă la inimă palpitândă, atunci când se intona imnul.
Eu nu aşa înţeleg patriotismul. Puteam să spun că mi se rupe de naţionalismul apărut din pământ, din iarbă verde, cum bătea ceasul de 1 decembrie. Băi tăticule...eşti patriot; am înţeles, aplauze! Dar fii, în ceapa mă-tii, tot anul...nu câteva ore într-o zi. Că altfel, mă apucă aşa o greaţă, când te văd...
No, dar cum spuneam, la un moment dat m-am luat de ureche şi m-am băgat în comisie disciplinară; păi cum aşa ceva? După ce că-i viaţa grea, îmi mai dau şi singur la gioale? De ce să fiu tot timpul acel răzvrătit, mereu nemulţumit? Nu e mai bine să fiu zen, happy şi mai calm ca unul care este mereu pe diazepam? Eu zic că da.
Urmarea? M-am hotărât să fiu fericit...să râd şi să mă bucur de orice idioţenie sau tâmpenie peste care mai dau. Merg pe stradă, ciripit de păsărici, manele pe după garduri, fluturaşi...şi fleoşc! Calc într-un ditamai baleg ! Odinioară ce mă mai enervam, că nu-s în stare ăştia să cureţe şi ei, în coada calului, trotuarele alea nenorocite! Dar acum, mă bucur! He heeeee...viţica...muuu, muuuu, giugu giucu, hai la tata să te mângâie...
Şi da...mi-am reevaluat şi ţara :)
Unde mai ieri aş fi tulit-o peste graniţă oriunde vedeam cu ochii, acum mă mai strămut de pe plaiurile natale doar în limita a 60 - 70 de km, pe unde mă duce dorul; sau piciorul. În rest, ca pensionarii! Stau şi admir natura...mai dezleg un rebus, mai beau un ceai şi mai ales, mă râd de tot ce e pe dos! Iar aici...slavă Domnului, chiar am material! Deci nu mă plictisesc deloc!
Da, da, da...îmi place ţara asta şi nu mă mai văd locuind în altă parte, decât aici. De ce? Ete-te na! Monica de ce l-a iubit pe Irinel? A zis ea cu guriţa ei..."Uitaţi-vă la el cum arată! Cum să nu-l iubeşti??"
...pentru că, nu-i aşa, cea mai adevărată iubire nu se explică; ea se simte!
Şi chiar dacă nu aş simţi-o, dacă mă gândesc oleacă, tot pot oricând să mă aşez la o masă şi să compun inginereşte, curat şi fain frumos, o listă cu motive pentru care ţara asta mă face fericit şi merită iubită. De exemplu:
- în primul rând, suntem un neam iubitor. Ne gâlgâie sânjele latin în vintre, suntem virili şi plini de pasiune. Nu e o vorbă goală...se vede asta pe toate gardurile!
- ador ţara noastră pentru că e plină de probleme! Prin urmare, noi, ca nişte cetăţeni activi cetăţeneşte, avem mai multe posibilităţi de a ne afirma...mai ales că toţi suntem cel puţin nişte Einsteini, depozitarii valorilor absolute şi a înţelepciunii perpetue.
Pe vremuri, ţara ardea şi babele se pieptănau...
Nu-i vorbă, că şi acum arde. Dar babele au murit, pentru a lăsa loc gloatei, celor culţi şi mulţi. Astfel că, deşi fiecare fibră a ţării geme de neputinţe, toţi cunoaştem rezolvarea. Fiecare avem o soluţie "secretă" pe care ne-o facem cunoscută prin diverse medii de socializare; doar că nimeni nu ne-o aplică! Curat ghinion, ce să mai!
Spre exemplu: Cunoaşteţi problema predării religiei în şcoli. Deşi punctul culminant a trecut, cum (bine) observa cineva, subiectul este încă în dezbatere - opţiunea părinţilor nefiind validă, pentru că a fost făcută sub diverse presiuni. Naşpa...noroc că autorul opiniei deţine şi rezolvarea! Păi ce papuci de oameni am fi să ne crăcănăm de probleme fără soluţii?? Deci, ea ştie..."Părinților și copiilor trebuie să li se ofere alternative constructive, veritabile la ora de religie, în fiecare școală. Școlile trebuie să fie obligate să prezinte o ofertă de cel puțin patru discipline opționale în fiecare an școlar."
Să-mi trag palme...cum de nu m-am gândit şi eu la asta? Pe hârtie sună bine, chiar foarte minunat! Sunt curios, numa, cum se poate aplica aşa ceva - mai ales ţinând seama de realităţile mioritice - unde abia reuşeşti să studiezi materiile de bază; ce să mai ai şi jdemii de opţiuni?
C-apoi eu una ştiu: dacă vrei să dai o lege, până să obligi lumea să o respecte, creezi cadrul legal pentru respectarea ei. Altfel, ce am făcut? Pe nisipul de pe plajă eu ţi-am scris că te iubesc; a venit valul cel mare şi cuvintele s-a şters. Asta e!
Şi...de unde i-a venit limita asta, de "cel puţin patru"? De ce nu a zis "cel puţin două"? Sau "cel puţin zece" - ca să aibă omul de unde alege?
Eeeee...mai contează? Lasă aşa! De detalii se ocupă ăia care aplică ideea...important e că avem neuroni!
- îmi place de mor să mă uit la ştiri. Dar nu orice fel de ştiri...ci cele naţionale! Îmi iau hotărârea de a simţi fericirea în foarte serios şi nu vreau să mă privez de nici o ocazie de a mă amuza!
Astfel că, fix pe vremea asta, dar ieri, mă uitam la ştiri...şi o duduiţă anunţa cu aplomb cum în Cluj Napoca autorităţile locale au votat o lege care permite iubitorilor de animale să ia cu ei în mijlocul de transport în comun "maxim un câine", doar dacă proprietarul achită şi compostează un bilet de călătorie şi pentru acesta. MAXIM, am spus!
Oucheiiii...dar dacă ai voie maximum un câine, câţi câini poţi să iei minimum?
- şi...din nou, mă plec în faţa potpuriului de iubire, peste care dai supt cele mai diverse forme: de la simplu, la complex; de la inferior, la superior - ca să-l citez pe nenea Darwin!
Prima dată am luat contact cu mafioţii acum vreo lună şi oleacă, când, din plictiseală, m-am apucat să zapez aiurea pe facebook. O ştire, o atenţie, o măslină, ici niţel, colo un pic şi BUFFF!! Numa ce mă păleşte cogeamite scenetă amuzantă (cred), în care unu' îşi lua omor la greu - dar se ridică de jos de fiecare dată, zâmbind tâmp şi glăsuind satisfăcut: "Asta înseamnă să fii mafiot".
"Hmmm...ce idioţenie!" - îmi zic eu, vorbind singur în capul meu. Dar, de la o vreme am început să mă tem că-s dus cu satelitul şi nu pricep miezul de snoavă...că episodul cu pricina a prins la populaţie, ba s-a şi dezvoltat - descoperindu-se noi şi noi moduri de a epata, de a ieşi în faţă, de a fi şmeker, şukar, uns cu toate alifiile, şiret (nu de pantofi, trăi-ţi-ar!) şi cel puţin cu o secundă mai deştept decât restul bolânzilor care sunt cu o secundă mai încuiaţi.
...şi uite aşa s-a născut o nouă stea pe panoplia de expresii de duh ale neamului mioritic: ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ FII MAFIOT - o cugetare adâncă, pe care mintea mea a asociat-o cu prostia în stare pură, împănată din loc în loc cu urme de şmecherie. C-apoi, vorba 'ceea: "Prostul până nu e şi fudul, nu e prost destul".
Ce a urmat, este logic: ţara s-a umplut de mafioţi. Care mai chel, care mai gras, care mai scund, care mai lat - geme plaiul de mafioţi! Practic, calci pe ei, în ei - că pe lângă ei nu mai ai cum! Aşa e de mare densitatea pe milimetru pătrat.
Cum vrei şi şi vrei, tre' să dai de unu'...la piaţă, în parc, la film, la colţ de stradă, la şcoală, la şaormerie, la tutungerie, la terasă, în mijloace de transport...haoleu...mai ales în mijloacele de transport în comun! Eram mai ieri, mă dădeam şi eu cu vagonetul prin oraş. Şi pe lângă un liceu, se urcă la bord puhoi de lume, printre care şi un grup de tineri rebeli - sau ceva..băieţi cu creastă şi pampers în pantaloni - c-apoi cum ceapa mă-sii să ai turul până la genunchi altfel? Fete cochete cu paiete şi freză d-aia de bichon cu tot părul în ochi...ce mai! O încântare pentru priviri!
No, şi începe unu', râzând cu sughiţuri: "Frăţică, hai să vă zic ce a făcut un tovarăş de-al meu: a ieşit cu maşina lu' tacsu' prin centru şi a văzut un indicator de drum alunecos..deci s-a pus să facă drifturi, nebunu'! Păi ce, frate, nu respecta semnul? ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ FII MAFIOT! Hahahahahaha hihihihihi!!!"
Vai, ce-am mai râs! Ha Ha!
Şi totuşi...băi copii, luaţi un creion şi notaţi după dictare ce vă spune fratili vostru:
Toată lumea a auzit zicala aceea cu turcul şi pistolul...aşa-i??
Heiii, AŞA-I??? Bă, tu de colo! Nu se aude în partea aia? Dă şi tu din cap, mişcă o mână, trage o idee, ceva, să vadă omu' că vorbeşte un prost cu tine şi tu recepţionezi! Nu te mai uita cu ochii aşa umezi la mine...că nu-s icoană să te las fără cuvinte şi nici tu nu eşti un butuc!
No, deci...reiau! "Cum e turcul, şi pistolul". Ştie toată lumea zicala aista...e ceva gen Bianca (lu' cine vrea ea): nu mai are nevoie de nici o prezentare! Perfect!
Dar ce-ar fi, dac-ar fi ca şi visele oamenilor să fie fix ca oamenii? Vă daţi seama cu ar dormi cetăţenii? Pfuaiii de mine...un deliciu! Pe cuvânt de nu aş da viaţa de zi, pe viaţa de noapte fără să am nici o străbatere de regret!! Ce papuci de agitaţie, aglomeraţie, malluri, gagici, trafic intens şi alte asemenea? Nu-i mai bine cu linişte...lună...stele...Chiar îmi zicea cineva la un moment dat: "Eu nu te înţeleg pe tine de ce îţi doreşti atâta linişte! Nu ai o veşnicie de linişte sfântă pe Lumea Ailaltă? Acu' agită-te, frate, nu mai sta ca bleanda la umbră! Tu şi balega...unde vă depuneţi, acolo rămâneţi!"
În fine...să revenim! Nu ar fi mişto? Să stai aşa la un balcon...linişte, lună, stele, susur de apă, cântec de greieri...şi din când în când, să mai pot intra noaptea prin camera cuiva şi să "văd" ce visează - interpretând inteligent poziţia corpului, respiraţia şi expresia feţei! Nu ar fi mişto? Fericire maximă!
Dar să revin la vise.
Cam câte tipuri de vise ar putea exista în asemenea condiţii?
Păi, la o privire mai atentă, cam astea ar fi principalele tipuri:
1. visul creţ - pentru oameni mereu ocupaţi.
Exact ca în bancul acela cu badea Gheorghe care, având insomnii, i se recomandă să numere oi până adoarme...şi după o săptămână se întoarce la medic tot amărât şi tras la faţă, neras şi cu ochii bulbucaţi: "Domn' doctor, eu nu mai rezist! Nu pot dormi şi mă apuc să număr oi...până observ că-mi lipseşte una şi plec să o caut!"
2. visul pufos - pentru oamenii dragălaşi.
Este o feerie inocentă, care musteşte de vioiciunea copilăriei; vis d-ăla super-cute, cu mâţoşenii, pufoşenii, ghimizdroci creţulii, prinţesici, miresici(.ro), fluturei, zulufei şi păsărici. Eu am zece degeţele, ce-am voie să fac cu ele? Să le bag în nas?? NUU!!!! Să le bag în cu...NUUUUU!! Să mângâi pisica? Daaaa....
3. visul molcom - pentru oameni liniştiţi.
Barca pe valuri pluteşte uşor şi-mi cântă-n ureche un cântec de dor. Ceva aşa. Sau...ca în bancul cu ciobanii flatulaţi:
Doi ciobani ardeleni moţăie în colibă. Unu din ei se întoarce încet pe o parte şi zice:
- Măi Vasile, măi, tu te-oi beşit măi!
Trece aşa vreo juma de oră, şi Vasile răspunde:
- Apăi, nu io, măi, câinele s-o beşit, mă...
Mai trece o oră, şi acu primul cioban iar zice:
- Apăi măi Vasile măi: câinele nu-i aicea!
Iar trece o oră. Si Vasile răspunde:
- Apăi, las' că vine el...
4. visul zbanghiu - pentru că prietenii ştiu de ce...
Adică, în principiu ei să mai ştie, că tu nu mai ştii. Nimic.Opreşte, Nae, vaporul...Pâr! Pâr! Opreşte, să mă scobor...
5. coşmarul - pentru...hai, ce s-o mai dăm atâta după vişin? Coşmarul este pentru omul curvă.
Dar nu coşmar d-ăla cu dihănii şi carcalaci care aşteaptă în întuneric ca să-ţi facă felul. Nu nu...ceva mult mai subtil. Un visuleţ drăguţel şi miaunel, care începe pufos...fulgi şi flori! Prăjituri, siropuri, bâzdâgănii bâz bâz, parfum de liliac, turtă dulce, frişcă...ce mai?! O casă...o vilă...palatul Versailles din turtă dulce şi glazură de ciocolată! Şi-apoi apare vrăjitoarea...HAARŞŞ!! Ţi-am luat capul şi-l prăjesc la foc mic! Muahahahahaha!!!
Şi-apoi din nou...floricele, drăguţele, palatul Versailles, vrăjitoarea...HARŞŞŞ!
Şi-apoi iar...şi iar...şi iar...
Adică, no! Coşmar adevărat. C-apoi eu nu zic cum zic alţii: "Nu blestem; dar să dea Dumnezeu şi Maica Precista praful şi pulberea să se aleagă... ". Nu, nu...stai aşa că nu-i aşa! Sunt cazuri în care moartea vine ca o alinare. Doare niţel şi gata...Ce? Ori mori de zece ori? Nu.
Dar adevăratul coşmar, ăla care te sfâşie cu adevărat, este picătura chinezească. Pic...pic...pic...iar şi iar. Sisif. Prometeu pe stâncă. Aia e suferinţa supremă. Şi acela e coşmarul adevărat. Întotdeauna siropos, dar în cele din urmă o tortură. O durere profundă, care se repetă.
Exact ca omul....libidinos, dar găunos.
6. visul baban - pentru oamenii cu greutate.
Vaaaaiiii...apropo de haine XXXXXXXXXXL!
Nu ştiu cum se face, dar lenjeria intimă a căpătat proporţii gigantisime în ultima vreme...şi nu înţeleg de ce! Băi, deci sunt şi oameni cu un metru în talie! Perfect! Nu contează greutatea, atâta timp cât te simţi bine în pielea ta.
Dar mă mai uit şi eu prin magazine. Aşa...zapez rafturile, din plictiseală. Dau de o pereche de chiloţi...no, oleacă mai mari decât palma mea. Mă uit pe etichetă: XL! HAOLEU, frate! Dau peste alta, cam cât latura mare a unei pagini A5 - în puii mei, nu ştiu alte modalităţi de descriere! Mă uit iar pe etichetă: XXL!
Băi, să-mi trag pălmi! Dar dacă ai chiloţii cât perna, ce Mama Ciorilor de mărime mai e aia? XXXXXXXXXXXXXXXXXXXL???
Şi cum o pronunţi? Parcă şi văd... "Aveţi chiloţi XXXXXXXXXXXXXXXXXXXL?"
Moment la care, vânzătoare ce face? Îţi numără X-urile? Şi-apoi dacă răspunde.."Avem doar chiloţi XXXXXXXXXXXXXXXXXXL" şi tu numeri greşit X-urile şi crezi că-i bine? Dai banii degeaba pe nişte chiloţi inadecvaţi? Păi dai. Pierzi bani? Păi da. Şi atunci??
7. visul călător - pentru cei care nu stau locului nici cât ai coace un ou.
..."Petrom, energie vie" - scrie pe ei. Sunt ca Duracell-ul, tot timpul pe drumuri! Chiar şi-n somn...când ba-s pe pernă, ba-ntr-o rână, ba răstigniţi prin tot patul, ba pe burtă, ba pe spate, ba de-a curmezişul patului! Pe sistem:
Poate vor mai fi şi altele, c-apoi oameni tot să fie, câtă frunză, câtă iarbă!
Băi frate, nu ştiu cum se face, dar s-a umplut lumea de zâne! Unde te bagi, unde te întorci, tre' să apară câte una şi să emite vreo judecată de valoare, plină de ipocrizie şi nonsens!
Ştie careva despre ce vorbesc p-aicea? Hai că n-aveţi cum să le rataţi, că doar şi-n budă le găsiţi!! Zânele sunt acele creaturi abstracte care s-au procopsit cu un trup de carne dintr-o pură întâmplare. Tocmai de aceea, ele posedă o înălţime spirituală egalată doar de fiinţele angelice, o gingăşie perpetuă şi vizibil contrafăcută, gâlgâie de candoarea copilăriei şi le chinuie inocenţa puiului de prepeliţă cu aripa frântă. Sunt veşnic tânguitoare, mereu profunde; întotdeauna cu gura plină de vorbe (de duh), zânele ne atrag atenţia asupra dimensiunii imateriale a vieţii. Preţuiesc esenţa, nu forma. Luptă pentru zvâcnirea sufletului şi dezavuează concretul palpabil. Visează, speră, se roagă în gura mare şi încearcă să schimbe lumea doar cu duhul blândeţii, printr-un discurs care se vrea ager şi plin de sevă, dar nu reuşeşte să fie decât un sirop ieftin de melasă expirată.
O zână este ca un maimuţel de pluş: rozaliu, încântător, jucăuş şi moale. Dar pe dinauntru, plin de vată.
Este un trend internaţional sau ceva...toţi trebuie să vorbim depre fluturi multicolori şi oameni cu aripi, neapărat frumoşi. Despre nimicnicii ridicate la rang de artă doar prin jovialitate, despre sensibilitate. Şi mai ales, din nou despre aripi. Zâna îşi întinde ciorapii pe sârmă şi aplaudă frenetic; poveşteşte tuturor isprava, în culori vii şi nuanţe mereu noi! Cum să nu te bucuri în faţa unei asemenea capodopere? Cum era una la un moment dat pe net (că doar unde altundeva să îţi mai verşi sacul de înţelepciune ancestrală) care ne informa că a visat fluturi. Ete na! Şi io am visat o balegă!! Te interesează? Exact! Nici pe mine!
Dar după toată această imagine divină, zâna devine profundă şi se întrebă, cu emoţie, de ce oamenii nu au aripi. Uite...d-aia! Că dacă aveai aripi nu mai aveai mâini să scrii şi ne văduveai de asemenea mărturisiri preţioase!
Sau, mă rog...de erai liliac, aveai şi gheare şi aripi. Deci, alege! Om cu mâini, fluture cu aripi sau liliac cu ambele? Împaci capra cu varza! Muahahahahaaaaa
Dar STAI! Asta nu e totul! Zâna va vorbi întotdeauna şi despre IUBIRE..va umbla cu ea în gură din sculare şi până-n culcare. Pentru că, nu-i aşa, ce am fi noi fără IUBIRE? Dust in the wind, să-mi moară calul! Sau...capra!
Fără EA nu suntem compleţi...iar alături de foamea după sentiment, foamea de iubire întregeşte profilul interior al zânei.
Adică da...e mişto cu telenovele, facebook, malluri şi chestii în vogă...dar dacă nu zicem ceva profund despre oamenii frumoşi, despre esenţa spiritului şi nu medităm pe tema iubirii, suntem seci. Goi şi plini de găuri, ca un fluier ciobănesc. Frunze veştede în vântul creaţiei, să-mi trag pălmi!
Deci, hai cu dragostea!
Ştiţi jocul acela de cuvinte cu "mă uit în prun, sunt prune, mă uit sub prun, nu sunt prune?" Cam aşa-i cu iubirea...mă uit în realitate, e penurie de dragoste! Stepa mongolă scrie pe noi...ici, colo, mai vezi câte un ciuline care se aprinde brusc, arde ce arde şi spuf! Gata iubirea! Păi de ce? Uite d-aia! Probleme, Gogule?
Ziceam că nu îmi place facebookul. Dar acum îmi place...intimitatea unui om este la un click distanţă. Dacă întreb vreo tânără pe stradă: "Fată dragă, ce culoare au chiloţii tăi?" risc să-mi iau două după cap şi mă mai trezesc şi cu vreo plângere de hărţuire. Dar dacă intru pe facebook...veselie, tăticule! Nu numai că aflu cu ce se îmbracă gagica, dar îmi spune singurică singurică unde se duce în fiecare moment al zilei, ce face, ce-şi cumpără, când, cu cine şi cum doarme, ce gândeşte...mai ales ce gândeşte! În viaţa de zi cu zi mai degrabă vezi extratereştri decât iubire d-aia ca la carte...dar pe facebook, e party! Cel mai mult şi cel mai mult îmi place când se distribuie linkul unui blog despre iubire...de vorbă cu tine, sau ceva. Ce-i acolo, nebunie! Poptămaş cu fustă şi pantofi cu toc! De cele mai multe ori râd să mă sparg...deşi, ce-i drept, mă mai şi enervez. Nu că aia de scrie scrie tâmpenii...e dreptul ei, până la urmă. Dar ele sunt crezute! Asta e cu adevărat dramatic. Stilul de abordare e de fetiţă de unsprezece ani aflată în zorii adolescenţei, care îşi descoperă cu uimire simţămintele iminii. Adică d-alea cu zumzăitul de iubire când apare sufletul pereche pe cal alb, cum e femeia infantilă doar când iubeşte cu adevărat, ce trebuie să cauți la un bărbat ca să se nască iubirea şi mai ales, cum să iubeşti. Chiar acum, de curând, preda o lecţie: să nu iubeşti pe cineva care a suferit din dragoste. Haoleu! Muicăăăă, ce-mi făcuşi? Da' de ce să nu mai iubeşti un om care a suferit? Are trânci pe el? Îl mâncă ciuma de subţiori?
Eeeeee...nuuu...dar cică ăla în subconştient va căua să se răzbune pentru toate rahaturile înghiţite. În principiu se va supăra ca văcarul pe sat şi îl va arde. Faci parte din sat? Ghinion, mori nevinovat!
No, uite...şi aici nu sunt eu de acord!
Poate că, pe undeva, un om ce a suferit va avea o tendinţă de a da cu piatra..doar aşa, ca să fie sigur că nu şi-o mai ia pe după ceafă, din senin. Dar, în acelaşi timp, poate că acelaşi om care a suferit din dragoste să aibă o empatie mai dezvoltată şi să caute să evite provocarea situaţiilor care l-au făcut pe el să sufere. Deci, cum facem? De unde ştim ce are de gând să facă o asemenea persoană? Hai să fim idioţi, să ne gândim că paza bună trece primejdia rea şi când te frigi cu ciorbă, sufli și în iaurt, deci LA SPÂNZURĂTOARE CU ELE! Netrebnicilor care sunteţi prea proşti şi aţi suferit din dragoste! Marş la colţ, în genunchi pe coji de nucă!
No, bun! Perfect! Atunci hai să-l văd p-ăla care nu și-a luat nici o smetie peste corazon! Există? Hai, cu curaj...numa' nu vă înghesuiţi aşa!
Acuma serios...să îţi arogi dreptul de a fi lumina răspânditoare de iubire şi să vii cu teorii d-astea e ca şi cum ai chema o prostituată să militeze pentru fecioria!
Păi nu era iubirea cu iertare, vindecare, renaştere, alea-alea? Dacă scoţi astea din sistem, cu ce mai rămâi? Ghid de poziţii şi discuţii pe forumuri? Rahat cu perle, în puii mei!
Iar în tot acest tablou, geme lumea de zâne! Un concept monstruos, o simplă imagine de budoar; o spoială hidoasă, o imagine contrafăcută menită să dea naştere unei false adoraţii. Un fel de selfie în baie, care deşi se vrea sexy, nu reuşeşte decât să stârnească un hohot de râs.
Şi cred că, în cele din urmă, râsul este cea mai bună atitudine...desigur, instinctul oricărui om normal este să se inflameze. Deşi...
Cred că încep să pierd definiţia normalităţii - care se transformă din ce în ce mai des într-o simplă imagine.
Totul a început când m-o scăpat barza pe meleagurile mioritice:
...şi de atunci, tot scăpat pe la fundătoare am rămas!
La un moment dat, însă, am realizat că nu sunt singur:
Concluzie: De ce să te indignezi, când poţi să te distrezi?
C-apoi viaţa nu trebuie luată chiar atât de mult în serios...oricum nu scapă nimeni viu din ea!
"Dă-i unuia să păzească o barieră şi se va crede stăpânul universului"
Prima dată când am auzit vorba asta cu valoare de dicton din gura unui prieten era cât pe ce să mă împrăştii de râs - noroc că discutam într-un spaţiu închis şi expansiunea mi-a fost limitată de pereţii încăperii din dotare. Cum, frate, aşa ceva? Cât de lovit cu leuca în moalele capului să fii, încât să se umfle tărâţa-n tine din cele mai banale chestii?? Nu, nu...aşa ceva nu e posibil! Deşi merită verificat...ceea ce am şi făcut.
Eram într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară (vorba cântecului cu acelaşi nume) printr-un mall. Buluceală, lume, lume, magazine magazine, reclame de toate felurile şi culorile, eu cu ochii ca girofarul, în toate părţile...toate bune şi frumoase! Şi deodată...BANG!!!! Cât pe ce să mă prospesc într-un panou publicitar: "JUMĂTATE din PRŢ". HĂĂĂĂĂ??? M-a buşit un râs cu sughiţuri, de să uitau oamenii la mine ca la urs! Sărea cămaşa de pe mine, nu alta! Mă rog...ar fi sărit, săraca...doar că atunci purtam tricou - care cred că era mai pudic, sau ceva, pentru că rămăsese la locul lui (adică pe mine).
Deja nu mai puteam să stau in picioare de la atâtea convulsii...mă uit disperat în toate părţile, nici o bancă! Dă-o-n mă-sa! Culcat pe jos, că-i măturat! Şi minteni am luat poziţia găinii când cloceşte şi dă-i cu râsul...iar şi iar! Mă opream niţel să-mi revin şi nu ştiu cum...că ridicam privirea, dădeam cu ochii de Jumătatea din PRŢ şi iar cădeam palancă a pământ, în hohote! Clătită, nenicule! Io şi cu Răduleasca...ea se tăvălea prin făină, eu mă rostogoleam pe gresie!
După vreo zece minute, zic...no, trebuie să marchez momentul! Pac! telefonul...ţac-ţac două fotografii...fericire mai maximă ca Minodora la Maxim! Maxim, am spus!! Sala e-n delir, tribuna în urale!
Într-un târziu reuşesc să plec...şi numa' ce intram în viteză, că parcă aud hăulind dn depărtări: "Domnu', domnu!!" Şi mă întorc, că na! Oi fi eu zăbăuc - că de obicei merg cu capul în nori şi nu mă interesează ce e-n jurul meu. Trece tancul peste mine şi nu-l observ - dar aşa e instinctul: auzi ceva suspect, te întorci să vezi sursa zgomotului, ca să ştii de ce să te fereşti.
No, dar cum îmi arunc pleata pe spate, de pe un culoar mai dubios văd un gardian venind spre mine cu burtălăul în pas alergător şi agitând frenetic din mâini..."Domnu', domnu'...staţi, domnu'!". După câteva minute ajunge lângă mine tot fierbinte şi năduşit:
"Bună ziua, mă numesc agent Oancea..."...aşa, şi ce vrei, aplauze?? Zi ce vrei că închide la non-stop şi iar rămân fără bere şi seara asta!
"Păi...v-am văzut că faceaţi fotografii...şi...pot să le văd şi eu?"
Vrei să te râzi şi tu? Ia şi bucură-te cu toată familia! Vrei una şi pentru rude? - zic eu, şmecher.
"Aham...deci astea erau. Vă rog frumos să le ştrergeţi, nu este voie."
Într-o secundă mi-au trecut o duzină de scenarii prin căpău, cu o viteză demnă de supersonicul lui Obama...Puteam să îi cer explicaţii sau să mă iau cu el la contre. Băi...tiriplici! Ultima dată când am verificat, mall-ul era spaţiu public - deci pot să fac ce vreau în el, atâta timp cât nu deranjez pe alţii. În afară de asta: în fotografia mea nu apare faţa nici unui om, deci marş d-aici cu mofturile! Nu-s nici măcar nume de branduri prin proximitate, ca să zici că le fac reclamă negativă că dau prţuri la reducere. Păi şi atunci ce te ffff...Freacă grija de mine?? Nu ai vreo gogoaşă de mâncat, vreun scaun de ocupat, vreun câine să-l împungi în cur, nimic?
Sau, varianta soft: puteam să mă întorc şi să plec liniştit în treaba mea, după ce îl îndemnam să-şi vadă de treaba lui. Sau, puteam să îl ignor pur şi simplu...
În schimb, am decis să nu mai fiu acel rebel fără cauză şi i-am spus printre hohote de râs:
"Ce nu e voie? Să râd? Asta-i bună! Da' hai...na...uite...le-am şters! Happy?"
Sincer, după mersul legănatu' şi datul din cap în ritm de hip-hop, aşa părea. Fericit de ziceai că-i pe pastile de specialitate!
Dar acum, rememorând întâmplarea, realizez că cine a scornit vorba cu bariera a fost o minte luminată. Toată stima şi respectul, jos pălăria şi plecăciuni! Pentru că aşa este...dă-i unui ghiorlan o barieră să o păzească şi se crede zeu. Sau dă-i o uniformă şi devine un rege printre oameni, împărţitorul justiţiei divine!
Ce te recomandă? "Vocea şi talentul meu"...pe tine ce te recomandă? "O cămasă galben cu negru!"
Uite cârpa asta îmi dă dreptul să am bocanci şi să-ţi scuip seminţe-n freză, dacă asta vreau eu.
Pentru că îmi pun capul că nu exista o regulă internă care să interzică fotografiatul panourilor de reducere. Iar dacă exista asemenea hidoşenie reglementată, zic că trebuia să fiu înştiinţat în prealabil. Nu e logic?
Şi...mă fraţilor! Dacă tot vă daţi ţapi în staulul de capre, mai beliţi ochii şi la ce se întâmplă prin magazin! Desigur că PRŢul era un fel de iluzie optică cauzată de îndoirea respectivului panou...Dacă te uitai atent şi dădeai rotocoale incintei, vedeai că, de fapt, acolo scria PREŢ. Dar dacă sunteţi bătuţi în cap, eu ce să vă fac? În loc să mă hăituiţi pe mine că făcui nasoale-n păpuşoi şi v-am împroşcat firma de respect, nu-i mai normal să eliminaţi eroarea care a produs toată întâmplarea?
Da' ce să-i faci...asta-i ţara, cu asta defilăm. Şi de curând, eu cu mine am intrat în şedinţă şi am decis să ne bucurăm, că-i mai profitabilă decât indignarea. Şi mai amuzantă...
P.S.: După toată tevatura, am rămas cu o amintire: tot zgâlţâindu-mă de râs şi încercând să manevrez telefonul (care îmi tot scăpa printre degete), am păţit ca ăla: Am vrut să fac o poză dar am apăsat din greşeală pe filmare. Na, ce să mai zic? Stă inteligenţa pe mine mai ceva ca muştele pe rahat!
Dar, ce să vezi? Filmarea nu am şers-o (hai că a ieşit ok până la urmă..uf!), pentru că nici măcar eu nu am ştiut de ea! Am descoperit-o numai acasă...şi după un print screen rapid, cam asta a ieşit:
Hai că am zis să nu scriu despre subiectul violului arhi-maga-cunoscut...atât că parcă nu mă rabdă inima să stau cu mâinile în sân în faţa subiectului. Oricum s-a spus tot ce se putea spune, iar tema este dezbătută şi-n dungă de toată lumea. Cum se simte vreunu' mai înţelept, cum îşi dă cu părerea...de aceea nu vreau să mă bag şi eu în seamă. Vorba unui clasic: "Te bagi în tărâţe, te mănâncă porcii".
DAR, uneori trebuie să iei atitudine. Prin urmare, vreau să comentez puţintel un post de pe net...acesta. Pentru că mi se pare jignitor la adresa mea şi a tuturor oamenilor trăitori pe planetă...şi pentru că este o aberaţie atât de mare, încât nu înţeleg ce poate fi în capul ăluia care a lansat-o. Cel mai probabil, nimic...un haos de primitivism crunt şi grobianism de cea mai joasă speţă. Ca să poţi să scrii aşa ceva, să îţi motivezi o gândire cu obiceiurile Evului Mediu Timpuriu în anul 2015, nu poate însemna decât că faci parte din acea perioadă. Că existenţa ta, că mintea şi moralitatea ta au rămas captive într-un hău de întuneric, o peşteră slinoasă şi împuţită.
Prin urmare, băi dobitocule care te numeşti Liviu Andrei (sau orice persoană care se ascunde sub pseudonimul ăsta), uite de ce greşeşti când încerci să gândeşti, dar o faci cu capul greşit:
1. Trebuie să fie foarte naşpa să ştii că o fată umblă cu tot satul şi pe tine te sare (conform propriilor declaraţii). Ai vrea şi tu, ai face, săracul; ţi-ai dori, dar...ce să vezi? Nu capeţi şi nici nu eşti în stare să obţii! Aşa că faci ca vulpea care nu ajunge la struguri. Frustratule care eşti!
2. Ideea că femeile-s curve, e un argument imbecil, mai ales în cazul de faţă. Dar, fie! Să zicem, prin absurd, că ai dreptate. Prin urmare, dacă mama ta, sora ta, bunica ta, oricine este violat de o turmă de trepanaţi, tu stai ca brânza-n galantar şi te consolezi cu ideea că-s curve, deci au meritat-o?
3. Faptul că fata aia şi-a luat kilometri şi şi-a pus-o cu tot poporul chinez în acelaşi timp, nu e treaba ta. Putea să ia la rând tot universul, tot nu e treba ta. A fost fix alegerea ei, dorinţa ei şi plăcerea ei. Şi-a dat consinţământul pentru asta. Ceea ce s-a întâmplat în cazul de faţă a fost viol tocmai pentru că ea nu a vrut. Poţi pricepe subtilitatea asta? Sau hai să o iau aşa, mai ca în Evul Mediu Timpuriu, care îţi este atât de drag: dacă mergi la cârciumă şi te iei la bătaie, asta înseamnă să a doua zi, a treia zi, peste o lună, este în regulă ca o ceată de golani să te usuce cu bătaia până te bagă în comă? Conform logicii tale, cam da...ţi-ai mai luat-o, te baţi în fiecare seară. deci unde-i baiul?
4. Nu tre' să fii arondat politic ca să condamni o ticăloşie. Trebuie, doar, să fii om şi să fii în stare să discerni între bine şi rău. Dacă mai şi apuci să îţi spui punctul de vedere, norocul tău! Avantajul mass-mediei, al internetului, tocmai acesta este: fiecare îşi poate spune părerea, bună sau proastă - pentru că părerile sunt ca găurile în fund: fiecare are câte una. Chiar şi tu.
Este o viziune fundamental greşită după mintea mea, însă...asta te face un arondat politic? Asta te face o curvă? Sau cineva care ia bani ca un lăutar, ca să cânte ce doreşte clientul? "Şi să fie de la cuscru pentru naş: Cine-a îm-puşcat-mai-mu-ţa? Şi lăutarul: Bagă băeatu...Cine-a îm-puşcat mai-mu-ţa?"
Aşa? Păi şi atunci, pe tine cine te plăteşte? Că tot nu realizez cum poate ieşi o fiinţă într-un spaţiu public cu nişte argumente pe care le poţi demonta chiar şi numai dacă ai o umbră de neuron - şi aia în stare de fosilă. Că eu aşa sunt: mă bag în discuţie când ştiu că am dreptate...iar pentru a demonstra, îmi construiesc un eşafodaj de argumente de nu-l dărâmi nici cu bomba atomică!
Revin: pe tine cine te plăteşte? Ca să susţii cu atâta aplomb o nemernicie care se vede de pe Marte, trebuie să ai un motiv extraordinar de bun...deci CINE TE PLĂTESTE SĂ FII MIZERABIL? Sau eşti doar masochist? Te pomeneşti că ţi-o plăcea să fii înjurat şi condamnat? Uuuuuuu...kimky! Dă, mamă, cu biciu-n mine, că n-am ascultat de tine! Spank me mommy!! Yes! Yes! oooooo...YESSSSS!!!!!
Pfuuuuu...greu la deal, cu boii mici! ...dar nu imposibil.
Însă, când într-o societate eşti nevoit să explici de ce e apa udă şi de ce estul e la est şi nu la sud...e iremediabil. Deci mai du-te-n iarbă deasă, că eşti prea prost să trăieşti! Consumi oxigenul planetei degeaba!
Chiar aşa?
Ui, mă, că am descoperit şi noi Ghemotronu! Păi se putea? Cum aşa ceva? Face ravagii peste tot pe planetă şi la noi nimic, nimic? Ete na! No, lasă tu, că şurubărim situaţia şi numa' să vezi ce fainoşag iasă!
Zis şi făcut! Printr-o împletire inteligentă între sacru și profan, o contopire cu talent între hot dogul american şi slana ardeleanească, se născu struţo-cămila de succes internaut: ciobanul Ghiță cu trei surorile lui în Westerosul din fundu' grădinii!
Foarte tare, frate!! Atunci zic un cântec vesel să cântâm, să râdem şi să ne simtem bine!!
Teoretic, reclama ar fi amuzantă. Ghiţă se încadrează perfect în peisajul de stână, oiţa bârsană behăie pe deal, ciobănescul e la post...dar să-mi trag pălmi, rezultatul final e complet nenatural! Un fel de Guţă pozând în Mona Lisa! Un Titanic scufundat în piscina gonflabilă a puradelului din dotare!
Mă uit şi singura reacţie este "Ha! Ce idee le-o trăsnit şi la ăştia în cap!"
Dar atât.
Nu-i vorbă, că Ghemotronu îşi face treaba minunat, chiar dacă numai cu două-trei secvenţe. Tot serialul e genial, dacă e s-o iei p-a dreaptă! Construit cu cap şi cu suficientă fantezie încât să reflecte fidel fix societatea actuală: o lume a pornirilor instinctive şi într-o continuă goană după o pleaşcă de avere picată din cer.
Bravo, de trei ori bravo! Sunt fan! Mai rar aşa ceva...chiar mă plictisisem de inflaţia asta de telenovele siropoase, pentru gospodine plictisite; filme cu oamenii frumoşi la suflet, care în inocenţa iubirii lor nemărginite rezolvă cele mai odioase rahaturi - pentru că, nu-i aşa, binele întotdeauna învinge şi adevărul iese la suprafaţă ca untelemnul!
Ei, bine, nu-i deloc aşa! Binele nu învinge întotdeauna! Cu binele în braţe, te duci ca mielul la junghiere, în timp ce oameni pe care i-ai crezut prieteni ţi-o trag pe la spate, că ai fund mişto. Mori ca prostul, martir pe altarul eroului necunoscut! Iar iubirea nu rezolvă totul...de fapt, nu mai rezolvă nimic! E un foc de paie. Doar o un cuvânt, un capriciu, o nevoie pe care o faci; şi-apoi îţi trece. Pe nisipul de pe plajă eu ţi-am scris că te iubesc, a venit valul cel mare şi cuvintele s-a şters. Gata, asta a fost tot. Tot, tot? Da. Ce mai vrei în plus?
În Game of Thrones nu sunt oameni buni. Nu sunt oameni răi. Nu sunt nici măcar oameni aşa şi aşa. Sunt doar oameni care fac orice ca să supravieţuiască. Fără toping de vorbe, fără făţărnicii şi fără minciuni. Cum arată un om gol, dezbrăcat de toate ideile preconcepute şi ipocrizie?? Uite aşa! Taie capul unuia, îşi pupă nevasta, dă iama la cârciumă să se-mbete ca porcu' şi-apoi sparge bordelu-n două!
Unu' îşi părăseşte veghea, să anunţe ţăranii că sunt invadaţi. Se întâlneşte cu şeful de trib:
"Băi copile, ce-i cu tine pe-aici?" "
Păi ştiţi, că vin cotropitorii...ne omoară"
"Da, da, mulţumim de anunţ, dar tu nu trebuia să-ţi părăseşti postul. Ştii ce se întâmplă...unde stau picioarele, se mută şi capul". Scurt pe doi. Nu e loc de milă, de iertare. Ierţi, pierzi respectul, ţi se urcă toţi în cap şi mori cu zile.
Altul îi zice lu' fiu'su:
"Copilaşul meu drag, nu te-ai întrebat niciodată ce s-a întâmplat cu maică-ta?"
"A murit, ce mai e de ştiut?"
"Ei, mai e, mai e...s-a îndrăgostit de unu' din satul ei şi s-a măritat fără ştirea mea. P-ăla l-am spânzurat de-un copac şi pe ea am siluit-o chiar acolo, lângă cadavrul lu' bărba-su." Păi nu am înţeles...ori sunt stăpân pe tarlaua mea, ori nu mai sunt!
"...şi peste nouă luni m-am trezit cu bucuria în pragul uşii - tu - iar ea s-a sinucis câteva zile mai târziu."
Altu' e prototip de vitejie şi onoare. Luptă ca un leu, este mereu corect şi sare în ajutorul domniţelor în distress. Ajunge şerif şi dă un ordin...dar se ridică unu' mai şmecher:
"Ia-ţi ordinul şi bagă-ţi-l în fund, mie nu-mi spune un mucos ce trebuie să fac!"
"Stai să reluăm...nu vrei să execuţi ordinul pe linie de comandă?"
"Nu"
"Foarte bine. Să ţi se taie capul. Ţineţi-l!"
Că hâr, că mâr, că iertare...ce iertare? Fugi d-aci, că te iert şi mi te urci în cap! Iertarea e slăbiciune! Sau cum mai zic unii "iert, dar nu uit". Haida de! Dar nu mai bine mă laşi cu iertarea ta şi te ard când te prind, ca să fiu sigur că nu-ţi aduci aminte când mi-o fi şi mie lumea mai dragă? Decât să plângă mama, mai bine plânge mă-ta!
Da, e şocant. Intrigi, sânge, sudoare şi sex. E uman, e normal.
Din punct de vedere vizual, este un spectacol...dar dincolo de asta, sunt oamenii şi lupta pentru putere. Trădări oribile, de cea mai joasă speţă. D-alea, gen "Ce eşti tu? Prieten! Atunci mai adă-ncoa' o platoşă, că mai ştii când te suceşti?"
"Tu ce eşti? Păi sunt nevastă-ta! Ia meri tu la castelul tău şi ne iubim de la distanţă! Când am chef de iubire mai intimă, îţi fac semn."
Apare copilul, rodul dragostei. "Zece inşi la mine, să-mi verifice mâncarea! Mai ştii cum mor otrăvit brusc şi dintr-o dată?"
Prin popor se spune că cei mai golani ever sunt bătrânii. De ce? Pentru că au gura slobodă. Ce e-n guşă, şi-n căpuşă. Pe vremea lor încă nu se dezlănţuise nebunia iubirii, supremaţia spiritului înalt şi dragostea care care ne gâlgâie în vine.
Ei aveau o vorbă: "Bărbatul nu rămâne singur. Scoate ştiuletele şi-apoi are de unde alege!" De ce? Păi se mergea pe logică: Ce vrea femeia? Să fie mamă, că asta e menirea ei! Bărbatul ce vrea? Să perpetueze specia! Minunat, păi aşa să facem! Şi se înjghebau căsătorii din zorii tinereţii, ca să te înveţi cu stilul de viaţă şi responsabilităţile.
Acum? Pfuai de mine...ori că lansezi rachete în spaţiu, ori că vrei să-ţi faci o familie, tot o pisică! Este cu experienţe zeci-sute-mii, cu poziţii şi performanţe care nu au absolut nici cea mai mică treabă cu iubirea aia pe care o molfăie toţi între dinţi; cu pretenţii. Ipocrizii, seducţie, situaţii financiare, medii geometrice, planuri; şi joc de-a şoarecele şi pisica: dă-mi pălăria - nu ţi-o dau, dar dacă mă rogi, poate mă mai gândesc şi mai vedem cum decurg lucrurile...ce oferi între timp...că dacă ţi-o dau direct zici că-s prost. Şi-apoi tu, ca să nu zic că te laşi uşor, o mai tărăgănezi...nu vrei, dar ţi-ar surâde ideea...poate te împiedici...şi vedem ce va mai fi... dar eu mă ţin de fundul tău, tu mă vrei dar te prefaci că nu şi nu...dar poate totuşi da, după ce aşteptăm şi se mai aşează lucrurile...
Dar GoT nu este aşa. Acolo e despre lumea aceea simplă, redusă la esenţa umană; mâncare, sex, vulgaritate crudă, inocenţă pierdută, violenţă şi supravieţuire. Asta este omul. Lăsat de capul lui şi fără să suporte nici o consecinţă, aşa face oricine. Pentru că altfel, a pui de mămăligă. Te trezeşti să fii Zâna Măseluţă, ai două posibilităţi: îţi cobori capul din nori sau dispari.
Vrei să trăieşti? Te schimbi, nenică...nu mai merge cu prinţi şi prinţese. La patru ani, da, e ok. La cincisprezece...las-o jos, că măcăne! Viaţa nu e cu zâne şi prinţese.
În film este o scenă la un momentdat: două familii se urăsc de moarte, se căsăpesc pe unde se prind. Şi ca un făcut, copii lor se îndrăgostesc...Romeo şi Julieta. Hai că se-mpacă şi socrii; de dragul copiilor, să le fie bine şi să nu fie rău. The end, happy end, şi a trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi....Frână! Ghemotronu' nu e cu poveşti, ci cu oameni! Deci...taman când era emoţia mai mare iar lucrurile mergeau spre bine, îi dă sângele pe nas Julietei şi dă ochii peste cap. Otrăvită de socrii mari...o plânge fiu-su, dar îi trece, găseşte alta. Bă, dar plâng nenorociţii ăia, rivalii, mânca-i-ar câinii! Huu-haaa!! Decât să murim de mâna lor, mai bine invers!
Asta e realitatea. Luptă. Răzbunare şi dorinţa unei vieţi mai bune. Ceea ce e normal să fie aşa...ticăloşia noastră de astăzi stă doar în negarea naturalului şi promovarea asiduă a supranaturalului. Perpetuarea unei minciuni crâncene, care să acopere jegul existenţei zilnice şi să înalţe statura spirituală.
Game of Thrones este o poveste despre viaţă, despre luptă pentru supravieţuire; o junglă în care dacă nu eşti puternic, mori. Dacă ai încredere în cineva, mori. Dacă nu eşti atent, mori. Nu contează că povestea se învârte în jurul tău...dacă ai căzut de pe castel, nu se nimeresc taman sub tine zece căpiţe de fân, ca să scapi cu bine! Dacă trage unu' cu tunu-n tine, nu-ţi face doar o julitură sexy deasupra sprâncenei! În principiu, mori. Că eşti om bun sau rău...irelevant. Nu primeşti ce ţi se cuvine, nu lucrează nimeni în ascuns să te răsplătească sau să te pedepsească...pur şi simplu, printr-un concurs de factori bazaţi exclusiv pe hotărârile altor oameni, mori. Nu ştii sau nu vrei să te hotărăşti, hotărăsc alţii pentru tine - şi mori.
Sau, dacă profiţi de pe urma prostimii şi ştii să tragi de sfori, câştigi. Bingo! Parciiii!!! Băutură şi femei, pentru toţi băieţii mei!
Totul e în mâinile tale. Viaţa îţi aparţine. Şi alegi. Lupţi, sau mori.
No, şi în tot acest sistem cu valenţe filosofice se-nfige Ghiţă ciobanul, miezul din Fanta...exact ca un cocalar precoce în vizită la Luvru. Vede minunea, apoi s-aprinde la cuget: " Da' ce, dacă nu-s Regele Soare, nu pot să am Luvrul meu în curtea căşii??" Şi pac! Palat cu turnuleţe aurite...kich pursânge!
Au ei săbii? Am şi eu ciomag, na! Au cojoace? Da' al meu ce Mama Ciorilor e, milieu de macrame? Unde pui, că intră şi două femei! He he, ce tare mi-s!
Au dragoni? Pfuai de mine...dar aicea zburdă guşterii prin pajişte ca fluturii! Ghemotron pe felie, frăţică!
...şi perfect românesc; ce s-o mai dăm cotită?
Dar, dincolo de asta, ideea de ansamblu este cel puţin apoteorică...
De obicei, ca să prosteşti societatea să-ţi cumpere produsul, îi alipeşti o figură uşor recognoscibilă pentru cât mai multă lume, din cât mai multe categorii sociale sau de vârstă. Bote, Cruduţa, Piticu' Porno - vedete d-astea de gloată. Pentru că, dacă nu știi despre ce se vorbește în propoziție, dacă nu ești (cât de cât) la curent cu ideea serviciului, te nimerește îndemnul în moalele capului, de trei ori şi-o dată! Ceea ce este logic, pentru că altfel, ar fi ca și cum te-ai duce să-ţi iei pită de la chioşcul de ziare! E ca şi cum te-ai duce la un copil de doi ani să îi explici cine-i Alina Gheorgiu!
Cine????? :)))))
Băi, dar Ghemotronu nu prea e urmărit la noi decât de populaţia tânără. Mă întreabă un vecin: "Ce-i cu reclama nouă de la Vodafone? Ce zice ciobanul ăla?" Eeee...păi stai, că e cu Game of Thrones...dar el zice Ghemotron, mai pe româneşte. "Aşa, şi ce-i aia. E ceva de mâncare?"
