Acum sunt șaisprezece dragobeți

"Poţi mai mult".

Aşa mi-a spus un prieten, după ce a citit postarea de data trecută. Şi are drepate: pot mai mult, iar culmea e că ştiu şi eu asta. O simt în adâncul sufletului, ca pe o boare care trebuie, doar, materializată. 

Pot scrie, liniştit, despre trivialităţi şi multe idioţenii. Pot râde şi pot glumi oricând şi despre orice, chiar şi atunci când nu este cazul. Dar pot scrie şi despre lucruri profunde şi sensibile. Despre iubirea ca ideal desprins din versurile poeţilor  sau despre iubirea cotidiană şi trecătoare. Pot scrie despre bucurie şi sentimente înălţătoare, dar şi despre traume şi suferinţă - mai ales despre suferinţa din iubire, autoamăgire, speranţe deşarte şi aşteptare. Din câte am observat de-a lungul timpului, postările din această categorie sunt cele mai citite...pentru că toţi am suferit, cândva. Sau... poate suferim chiar acum, în prezent?

Da, presupun că ar fi o idee bună să abordez asemenea subiecte. Dar nu o fac, de teamă să nu cad în sentimentalisme fără substrat. Şi până la urmă, nici nu vreau să încarc cititorul, oricine ar fi el, cu emoţii negative. Pentru asta, este suficientă viaţa, cu ale ei meandre ale concretului. De ce să mai pun şi eu umărul la tristeţea lumii?

Şi-apoi, mai este un motiv pentru care mă autocenzurez:

În marea ei majoritate, lumea este condusă de capriciu şi egoism, iar ceea ce declară astăzi nu e musai să fie valabil şi mâine. 

Am învăţat asta greu şi târziu, pe când eram îndrăgostit şi-mi declaram, cu ardoare, sentimentele. Iar domniţa se uita la mine cu milă şi-mi zicea: "Da, mă iubeşti azi. Dar mâine"? - nebăgând de seamă că pentru mine, fiecare "mâine" era un "azi". Până la urmă, i-a trecut ei. Iar eu nu am mai udat floarea iubirii şi am aşteptat să se ofilească şi să moară - ceea ce s-a şi întâmplat. 

Aia e. C-apoi, dragostea e făcută să fie dăruită - iar dacă pe destinatar nu îl interesează aspectul, ce rămâne de făcut? "Return to sender"... vorba lu' nea' Elvis. Şi-apoi o doseşti prin şifonier, să nu te împiedici de ea  prin casă. Mai ales când orbecăi noaptea, după o cană cu apă.   

Deci, ce rost ar avea dacă aş aborda subiecte care vibrează în inimile multora dintre noi, dar sunt doar atât: o clipă de empatie nostalgică, ce va trece la fel ce repede cum a sosit. Obţin vizualizări mai multe? :)) 

Da, bine. Scriu de ani de zile şi nu am câştigat din blog nici măcar o scamă de ban. Iniţial, iluzia câştigului m-a împins aici... dar când am înţeles cum stă treaba, am renunţat la acest gând. Iar acum scriu, pentru că aşa simt nevoia.  

Apoi, nu caut laude - deşi mă simt bine să mă ştiu apreciat. E uman aşa ceva. Când eşti undeva unde pari inexistent, începi să te întrebi ce rol mai ai în acel context - mai ales dacă şi cu tine şi fără tine lucrurile sunt la fel.

Şi...până la urmă, nu sunt nici fanul teoriei atracţiei, care spune că îţi va fi viaţa ca o floare, dacă te apuci să vizualizezi, în propriul cap, câmpuri întregi cu flori. Nu cred că atragi ceea ce gândeşti, ci dimpotrivă: "de ce ţi-e frică, de aia nu scapi" - ceea ce seamănă, e adevărat. Dar nu prea răsare... pentru că lumea e cum e şi ca dânsa suntem noi. Iar eu nu-mi propun nici să fiu căinat, nici judecat şi nici măcar trecut ca exemplu în vreun ghid de bune practici. 

De fapt, asta e una dintre problemele mele: nu prea mai vreau nimic cu ardoare, după ce am realizat că obiectele nu au însemnătate, iar mulţi oameni sunt schimbători ca frunza în vânt. 

Până la urmă, totul trece. Iar în economia vieţii, de exemplu, peste nişte ani, nu va mai conta o călătorie în plus sau în minus; sau o petrecere în plus - pentru că dorinţele vin cu un miraj de schimbare a vieţii, iar după ce sunt îndeplinite, se transformă în nişte banalităţi atât de ordinare, încât te şi întrebi la ce ţi-o fi fost capul de ţi-ai consumat atâta energie pentru nimic.

Este exact ca-n reclama aceea la nu ştiu ce becuri, când soţia declara, extaziată, că "soţul meu se bucură ca un copil, când vede grădina luminată"! Iar eu eram perplex: "Las-o, frate...da' ce-ţi face lumina aia? Găteşte şi cartofi prăjiţi cu şniţele de pui (crescuţi la curte)? De ce-i musai să-ţi pui în grădină becuri de firmă, care te vor costa o căruţă de bani? Alea mai ieftine fac lumină cu miros de sărăcie - sau cum"?

Dar bucuria soţului "care se bucură ca un copil", te îmbie la retrăirea emoţiilor inocente şi... faci achiziţia. Iar viaţa nu se schimbă, pentru că nu ai tigaia minune, care găteşte, în câteva minute, trei feluri de mâncare plus desertul aferent. Şi nu ai nici pantofii confecţionaţi din materiale revoluţionare, care îţi masează tălpile în timpul mersului. Iar când îi ai, tot îţi mai trebuie niscavai aragaz, şurubelniţă, farfurie, covor, unghieră sau cine ştie ce ace sau brice - care îţi vor schimba, din nou, viaţa.    

Da, pot mai mult decât să mă hlizesc cu fel şi fel de ocazii, unele mai amuzante decât altele. Şi ce dacă?

Când e să râdem, mi se aprinde beculeţul inspiraţiei din senin şi de multe ori, mă ia pe nepregătite. Aşa că scriu pe telefon, pe-un şerveţel sau pe orice apuc. Însă, când abordez subiecte serioase, mă cufund în analize şi situaţii pe care le descriu cu de-amănuntul şi apoi renunţ la ele. Ca acum, de exemplu, când se face săptămâna de când mă tot gândesc cum ar trebui să abordez acest articol; o săptămână în care am tăiat şi-am scris şi-am şters din nou, de mi-au mers fulgii. 

Iar asta nu s-a întâmplat pentru că scriam greşit, ci fiindcă alunecam pe panta sensibiloşeniei şi uneori, chiar părea că strig după vreun ajutor. Ceea ce nu fac. Oricât de tentantă ar fi povestea aceea în care ne punem sufletul pe tavă şi, din neant, se materializează minunea care ne salvează, ea nu este decât o iluzie.  

Aşa că propun să ne dăm cu reveneală şi să mergem înainte... "că înainte era mai bine", vorba unui clasic în viaţă. 

Apropo: facem un sondaj? Bun...

Atunci vă întreb ce v-ar plăcea să mai citiţi p-aici. Ne-amuzăm, ne prostim sau discutăm filosofeli, cu mâna la falcă?  Nu vom fi chiar Patapievici sau vreun Pleşu mai mic, dar... mai ştii de unde sare iepurele?  

Şi încă ceva: deranjează lungimea articolelor? Înţeleg că ar putea fi o problemă din acest punct de vedere, dar nici nu ştiu cum să mă limitez. Îmi pare rău că nu fac clipuri de câteva secunde, cum e moda acum - şi-s mai pe model vechi, cu scrisul. Totuşi, întreb şi eu... că na! Poate se rezolvă! 

Şi-apoi, astăzi e zi de cadouri; mi se împlinesc... şaisprezece? Da, că anul trecut erau cinşpe!

No, deci dragilor: lume, lume, soro lume, am onoarea de a vă anunţa că astăzi împlinesc 16 ani de blog! Şaisprezece ani, bătuţi pe muchie...în cifre, litere, caractere bolduite, subliniate şi înclinate, cu steluţe şi alte brizbrizuri de efect!

La mulţi ani, ce să-mi zic? Mă bat pe umăr cu încurajări, mă pup pe frunte şi pornim, din nou, la drum. Pas cu pas, pe model prezidenţial. Un pas mic pentru om... dar un pas mare pentru acelaşi om, dacă alături de mic, sosesc muştarul şi berea aferentă. 

O să scriu mai rar, mai des, vom vedea! Credeţi-mă că nu-mi mai face plăcere să îmi mai ocup vremea cu toate porcărioarele astea care ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi şi caut să evadez cât mai mult, pe oriunde. Cel mai adesea în filme, jocuri şi cărţi... sau orice fel de poveşti care filtrează agitaţia din jur.

Să bem pentru asta! 

Mai ales că fac cinste; am o Lacrimă de Ovidiu, de te lingi pe deşte! Ciocolata s-o gătat, să nu-mi mai cereţi; deşi... pot lua alta! M-anunţaţi ce preferinţe aveţi, că dacă nu, tot cu nuci şi alune iau!

Apropo: nu am glumit cu subiectele de scris. Aştept idei, dacă aveţi doleanţe; numai să luaţi în calcul că nu ştiu să scriu elogii. Vorba aia: sunt la teatru de cinci ani, dar cred că am scris o singură dată despre asta... şi nu ca reclamă, ci mai mult ca experienţă personală. 

Gata, haideţi la cinsteală! 

Şi un cântec vesel să cântăm, cu iubire şi toate cele, ca la zi de sărbătoare. Dublă sărbătoare, că-i şi Dragobete's Day. 

Doamne, bine că trece, c-apoi iubirea după fapte se cunoaşte, nu după vorbe. Iar la fapte... a fost Valentine's Day şi acum e Dragobete's Day! Ce ne putem dori mai mult? 

Răspuns: o poezie, că muzică tot ascultăm! 

Ştiţi "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu? Poate voi vorbi, vreodată, despre ea... şi vă voi povesti cum am ajuns să o iubesc. Dar, deocamdată, haideţi să o recitim:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată

imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,

pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,

unul spre celălalt, şi-atât de iute,

că timpul se turti-ntre piepturile noastre,

şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,

cu morţile-i nerepetate.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

[Nichita Stănescu - Îmbrăţişarea]

Cadouri cu îndrăgosteală

Stau, câteodată, şi mă întreb de ce nu m-oi fi făcut marinal; ăăă...marinel? Mariiiiii...NER? Pfffff!, ce mă enervează!!!! Dar o scot eu la capăt...

Aşadar şi prin urmare: mă întreb de ce nu m-oi fi făcut navigator. Că... vorba aia: îmi place să călătoresc. Şi mai ales, îmi place marea. Şi soarele. Şi apa, în general.

Bine, un motiv ar putea fi acela că habar nu am să înot, nici măcar într-o cană cu apă - d-apoi în ditamai marea! 

Şi cu toatea astea, duc o viaţă de navigator, cum rar ai să mai vezi...

Spre exemplu: uneori, mă mai întâlnesc cu câte-o domniţă. Cineva mai special, care îmi agită agitaţia moleculară şi îmi înfrumuseţează, oleacă, ziua. Dar, ca-n toate  poveştile care trebuie să aibă final fericit, clipa de magie se topeşte în neant şi ea-şi vede de treburile ei, iar eu de ale mele. C-apoi, de ce să ne amărâm unul pe altul şi să ne stricăm vieţile? Puţin şi bun; e mai vine să rămânem, fiecare, cu o amintire plăcută.

Aşa că... zâmbind tâmp, aştept să-mi treacă momentul de beatitudine; apoi plec mai departe, cu bărcuţa din dotare, spre zări mai albastre.

No, ce să mai zic? Sunt marinaru' vieţii mele, ca într-un film cu Shah Rukh Khan. Şi cu Priyanka Chopra, ca să fie cu echitate de gen. 

De fapt, stai! Ăştia doi chiar au jucat împreună într-un film; cum ii zicea, zi-mi să-i zic!  Gata, mi-am adus de-aminte: "Don: The Chase Begins Again", din 2006; el este un cap mafiot ce-i cade cu tronc ei, o biată domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă. 

Apropo de tronc: azi şi numai azi este Valy's Day, Ziua Îndrăgostiţilor - o ocazie minunată pentru a vă iubi mult. C-apoi, dacă nici azi, atunci când?

A dat şi la ştiri despre asta: cică saloanele de înfrumuseţare sunt arhi-pline de doamne şi domnişoare care vor să se facă frumoase, pe cheltuiala iubiţilor lor. Şi da, chiar aşa au spus... iar prima întrebare care mi-a apărut mie în cap, a fost: "Dar de ce să SE FACĂ FRUMOASE"? În restul timpului sunt urâte?

Adică, se trezeşte duduia (dulce şi suavă, desigur) de dimineaţă, se uită în oglindă şi-şi zice: "Băi, ce urâtă m-o făcut mama! Da' lasă, că vine Ziua Îndrăgostiţilor şi rup porţile salonului de înfrumuseţare, ca să mă fac frumoasă pe banii lu' îndrăgostitu-miu"!

Cum aşa ceva??

A! şi era să uit:: dacă nu ştim cum să ne facem frumoşi, experţii ne sar în ajutor şi ne sfătuiesc că pentru a arăta bine, trebuie să ne alegem o tunsoare care ne avantajează.

Pfuai de mine...lovitură de teatru! Cum au zis?? Să-mi caut tunsoare care să mă avantajeze? Eu nu mă gândeam la aşa ceva, în ruptul capului! 

Păi şi bine, frate, dar unde au fost experţii ăştia de când m-am născut şi până acum? Nu meritam şi eu să trăiesc o viaţă în care să arăt bine? De unde să ştiu că trebuie să mă tund într-un stil care să mă avantajeze, dacă nu mi-a spus nimeni?

Nu, nu, nu se poate aşa ceva! Îmi vreau banii înapoi şi restart joc, ca să simt  că trăiesc!

În fine... 

Hai să revenim la îndrăgosteala de sezon - pentru că azi şi numai azi, trebuie să iubim şi să dăruim. Ar mai fi o ocazie de Dragobete's Day, că şi atunci e tot cu dragostea. Dar vă întreb eu: decât să iubim o dată pe an, nu-i mai bine să iubim de două ori pe an? Şi pe 14 februarie, dar şi pe 24??

Aşadar, zic să nu ratăm evenimentul! Vorba strămoşilor noştri, daco-geţi-begeţi: "All you need is love...ram-papa-papa-pam"!

Chiar, voi cum vă petreceţi sărbătoarea de azi? Ce cadouri aţi primit, ce aţi mai dăruit? Ce se mai poartă? 

Că eu, după faza cu tunsoarea, nu mai sunt sigur pe mine, deloc. Aşa că am decis să caut sfatul experţilor în orice nimicnicie de-a mea - şi aşa am descoperit un articol care îmi explică, pe înţelesul meu, cum e treaba asta cu făcutul cadourilor de Ziua lu' Îndrăgostiţi.

Aşadar, specialiştii spun că pentru EA, trebuie să iau cadouri mind-blowing, de culoare roşie sau roz. Iar conceptul acesta îl înţeleg perfect: mie îmi place culoarea roşie; dar nu port orice roşu, ci numai roşul care-ţi scoate ochii. No, şi pentru EA este nevoie de un roşu/roz care te scoate din minţi. Simplu. 

Apoi, am dat peste un top de cadouri inedite - care, conform articolului, "îl vor face pe Cupidon să fie mândru de mine". Iar asta m-a bucurat şi mai mult: de ceva timp, mă tot dau de ceasul morţii... pentru că nu ştiu cum să-l fac pe Cupidon să fie mândru de mine. De atâta grijă, nici nu mai reuşesc să dorm, sincer vă spui!

Noroc că  Universul, în bunătatea lui, mi-a răspuns prin gura experţilor: "Iete, fix aşa", cu aceste cadouri:

1. Tablou din fire.

Fire, fire...dar ce fel de fire? De aur? De borangic? De aţă de papiotă? 

Nu ştiu, nu mi se spune. Iar dacă nu mi se spune, eu de unde să ştiu ce trebuie să aleg? 

EXPERŢII!! Să vină experţii, ca să mă lumineze!

2. Inimi miniaturale

Mda...interesant. Mai bine multe şi mici, decât una şi mare. 

Mă rog, gusturile nu se discută. Întrebarea e: cât de mici şi mai ales, cât de multe? O cutie de pantofi? Un bax? Un camion? 

Se cer lămuriri suplimentare!

3. Cuvinte 3D, decupate în filele unei cărţi. 

Din romanul de la mare, eu ţi-am scris că te iubesc. A venit foarfeca mare şi cuvintele s-a şters...

Ceea ce, aia e. Ghinion. Şi-n plus, nici nu-mi bat joc de cărţi.

4. Cutie de chibrituri specială

...pentru că un chibrit semnifică flacăra dragostei. Deci...mai multe chibrituri, mai multă dragoste. Şi-apoi, să te ţii când 'or lua alea foc. Izbucneşte o pălălaie, de chemăm pompierii - c-apoi, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am multă dragoste de oferit! 

Un tir de cutii de chibrituri! :))

5. Cub foto pentru Ziua Îndrăgostiţilor

Adică să-i dau un cub amoros? Măiii... ce spuneţi acolo? Păi dacă un triunghi amoros e periculos şi are doar 3 laturi, cubul amoros are 12 laturi! Ăsta-i pericol de moarte, cu scheleţi şi toate cele! Serios, nu sfătuiesc pe nimeni să facă aşa ceva...

6. Suport de lumânări, decorat cu fotografii de Ziua Îndrăgostiţilor

Aha, da! După aia să aud că-s atât de lipit de sărac, că nici curent electric nu am în casă şi stau la lumânare?  Iar dacă am nevoie de parfum, tot nu apelez la lumânări! Mai bine deschid geamul şi intră aer curat! Ce atâtea chimicale pe capul nostru?

7. Joc Jenga...pentru că toată lumea a jucat Jenga

Nu ştiu cum să spun, dar eu nu sunt toată lumea şi habar nu am ce-i Jenga ăsta. Mi-e îmi sună a livrator de pizza, pe cuvânt de cercetaş!

Şi gata, că nu mai pot. Mai sunt încă 18 de idei, dar nu mai am nervi să le citesc pe toate. E timp şi data viitoare, că nu au intrat zilele-n sac...

În principiu, însă, cadourile astea sunt numai decoraţiuni - pe care le pui pe perete sau pe-o mobilă şi le ştergi de praf, pân' te saturi de ele şi le arunci. Asta în cazul în care nu le mistuie flacăra dragostei.

Da' întreb şi eu, la plezneală: s-au perimat cadourile alea de oameni normali? O ciocolată, o pizza, o bomboană, o shaorma, o măscioară la restaurant, o cupă de şampanie, un pahar de vin - nu se mai poartă? 

Adică, na! E bine şi cu decoraţiunile - dar ceva mai cu finalitate, nu mai e bun? Mănânci, bei, mesteci Orbit. Din astea, care să te ajute mai mult decât să te uiţi la ele. Şosete, mănuşi, o eşarfă, un pix, un şiret mai fistichiu... orice care are un scop pe lume şi după momentul dăruitului.

Ce Dumnezeu, că nu avem 5 ani!

Altfel, păţiţi ca mine, când eram în zaua mea. 

Puşca şi cureaua lată, ce îndrăgostit eram - motiv pentru care îi dăruiam unei domnişoare numai prosteli de origani, că atâta se putea. Inimi bătucind, broscuţe, ţânţari, avioane, flori, etc. Domniţa, elegantă, le primea, se bucura şi apoi le depunea ceremonios, pe o măsuţă din camera ei. Şi azi aşa, mâine aşa...până i-a crescut fetei, pe masă, o ditamai căpiţa formată din sute de animăluţe de hârtie - pe care le-a aruncat, la un moment dat. Că doar nu era să se închine la ele! 

Şi iac-aşa: pierdere de timp, pierdere de energie şi pierdere de spaţiu, plus ipocrizeala de rigoare, că nu se încânta prea tare când le vedea, dar nici nu se îndura să-mi pună frână la gesturile mele romantice. 

Să bem pentru asta! În cinstea ei, că multe a mai suportat, săraca... 

Şi-un cântec vesel să cântăm, ca la zi de sărbătoare.

De fapt, nu! Azi citim o poezie, că nu am mai făcut asta de mult si mi-e dor. Atâta că nu am ştut ce să aleg şi-am deschis cartea unde a vrut ea. A picat "Oglinda ochilor iubitei"; cred că am mai postat-o, dar mai demult. Aia e... 

Hai să-i dăm drumul!

Oglinda ochilor iubitei

S-a tulburat, întunecat...

Și nu se mai zărește iarba,

Nici roua-n care m-am scăldat...

Sub gene lungi se vede-amurgul,

Fixat cu smoală pe retină,

Și nu mai saltă gingași fluturi,

Nici licuricii de lumină.

Privirile atât de calde,

Sub care mă topeam ades,

M-au destrămat, m-au descompus

M-au alungat și-am înțeles

Că i-am pătruns în ochi profund, 

Prea insistent și cu tumult...

Și-acuma ochii ei răspund 

Că mult a devenit prea mult... 

Eu tot aștept un răsărit, 

Dar nu-i vreun semn că mă mai cheamă

Și simt că singur sunt de vină,

Că am băgat târziu de seamă...

[Aurelia Panait - "Oglinda ochilor iubitei"/ vol. "Cireşul albastru"]

Evadare-n cunoscut

Fraţilor! Carpaţilor! Aţi boicotat, măi, supermarketurile? Nu ieri era ziua marelui boicot, când trebuia să falimentăm corporaţiile şi agenturili străine?

Eu mărturisesc că nu am boiotat mai nimic. Sau, mă rog...am boicotat, dar numai aşa, puţin.

Ce-i drept, am plecat la Lidl, ca să mai duc la reciclat două plăsuţe de PET-uri şi cât am stat pe acolo, nu m-am simţit ca-n pustiu. De fapt... era o vânzoleală de lumet şi-un dute-vino, de ţi-era mai mare dragul!

Şi am stat la rând două ore, ca popa! Aşa că am avut timp să observ cum se revărsau talazurile de popor în magazin, apoi ieşeau ca Moşii Crăciun, plini de pungi, plase şi coşuri cu vârf. 

D-aia zic: aici, la mine în oraş, nu s-a prea simţit împotriveala asta mult plănuită şi cântată. Ba la o vreme, am şi intrat în Lidl, că aveam nevoie de nişte lavete pentru şters chiuveta. Şi-am mai stat juma' de oră la casa de marcat - că de! Nu-mi place să merg la self case şi nici nu mă omor după plata cu cardul.

Oricum, greşeala fost a mea; aveam numai vreo trei persoane în faţă, dar aveau munţi de produse achiziţionate, aşa că a trebuit să-mi ronţăi unghiile de nerăbdare, până mi-a venit rândul.

În concluzie, aci nu a fost boicot. Dar am auzit că operaţiunea a fost un succes răsunător prin alte părţi, semn că românii s-au unit şi au salvat. Bravo lor! Felicitări!

Apropo de felicitări: ştiţi ce zi a fost răs-alaltăieri? Adică sâmbătă, pe 8 februarie?

Nu vă faceţi griji, că nici eu nu ştiam. Dar eram prin Penny şi am auzit la postul lor de radio că este Ziua Internaţională a Zâmbetului şi a Fericirii! Deci...

La mulţi ani şi-un praz verde - că e bun la sănătate! Să dea Domnul să fim zâmbăreţi şi fericiţi... dar nu tot timpul, ca să putem compara şi aprecia clipele de bucurie. 

Până la urmă, totul trece - şi necazul, dar şi bucuria. Iar viaţa nu este doar cu fericeală sau plină cu suspine... ci este complexă. De obicei, un melanj de stări, trăiri, sentimente şi întâmplări, care mai de care mai inedite. Aşa că oricât de amărâţi am fi, tot găsim cel puţin o secundă de motiv ca să zâmbim. Şi cu oricâtă hlizeală ne-am înconjura, viaţa tot va găsi o  portiţă să ne umbrească starea.

Prin urmare... e bine. Încă e bine, indiferent cum suntem şi ce avem. Sau nu suntem şi nu avem.

Urmând această linie de gândire, mă simt dator să reiau un subiect abordat data trecută, deoarece trebuie să aduc nişte completări, zic eu esenţiale.

Mai direct spus: discutând despre Ziua Naţională a Culturii, am menţionat şi starea deplorabilă a muzeelor de pe la noi - care poţi spune că emană orice, dar nu cultură. Ceea ce e păcat, pentru că ţara noastră este frumoasă. Problema e că uneori, din ce în ce mai des, oamenii nu mai sfinţesc locul şi iese ceea ce vedem cu toţii.

Prin urmare, în virtutea inerţiei stării de bine care mă animă, în cele ce urmează vă voi povesti şi despre locurile frumoase în care merg cu drag - de multe ori, chiar în oraşele ale căror muzee mă dezamăgesc.

De exemplu: în Mangalia există şi Muzeul de Istorie Arheologie. Îl ştiţi? Aţi fost pe acolo? Se află la câteva sute de metri de hotelul Paradiso şi... e superb! 

Arată bine atât pe dinafară - cu arhitectura în stil clasic, multă verdeaţă şi pereţi ornamentaţi cu diverse imagini care te duc cu gândul la Grecia Antică - dar şi înăuntru. Îi vizitezi şi pătrunzi într-o lume de demult, mai liniştită şi cumva, mai spirituală. 

Merg în Mangalia cam o dată pe an şi negreşit, trec şi pe la acest muzeu - pentru a mă retrage, măcar câteva ore, din agitaţia şi arşiţa oraşului. Da, aţi citit bine: câteva ore; pentru că muzeul nu e mare, dar are suficiente exponate şi eu stau să le analizez şi să citesc totul despre ele, de fiecare dată când merg. Mereu la prima întâlnire, ce să zic? 

Acum, când scriu,  realizez că am şi un regret: de câte ori am fost pe acolo, nu m-a bătut gândul să solicit şi un ghid. Deşi...habar nu am dacă ghidul vine pentru un singur neica-nimeni. Dar mă întreb: dacă mă duc eu cu mine, se pune că suntem un grup de persoane? Lasă că mă interesez la vară! Pun şi eu o întrebare, că doar nu mă doare gura!

Un alt loc în care am fost şi merg constant este Academia Nevermore. Sau cum este cunoscută pe la noi, Castelul Cantacuzino din Buşteni.

Se vede din gara... pentru că e aproape vis-a-vis de aceasta. Dacă o iei la picior, cobori din tren, mergi maxim un sfert de oră şi gata, ai ajuns!

Aici, totuşi, situaţia este diferită - în sensul că exteriorul este superb! Faci la poze de te saturi, în orice centimetru pătrat de decor. Şi parcă tot nu e de ajuns, parcă tot nu ai surprins toată frumuseţea zonei.

Apoi, intri în castel şi...sunt doar camere goale. Ici o vitralie, colo un şemineu, caşti ochii pe pereţi şi dai de un candelabru - dar în esenţă, sunt camere goale. 

De aceea, ghidul este inclus, iar acest "amănunt" aduce tot farmecul vizitei - deoarece, doar prin intermediul lui afli care a fost povestea acestui castel. 

În plus, la etaj, spaţiul este destinat expoziţiilor: de pictură, de sculptură, de poezie şi fel de fel de alte arte, cu ghid inclus - logic.

În Bucureşti, foarte bine întreţinut (şi relativ proaspăt renovat) este Muzeul  Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa". Şi pe acolo merg destul de des, pentru a mă pierde printre meandrele trecutului.

Dar cel mai mult îmi place la "Muzeul Geologic Naţional" - pe care, deşi l-am porcăit şi mă dezamăgeşte, tot îl iubesc. E ca o domniţă ajunsă în prag de pensionare, care mai trăieşte, încă, din gloria trecutului; sau ca o haină bună şi elegantă - acum câteva decade, pe care o mai porţi din când în când. Desigur că miroase a naftalină şi a vechi, dar nu te înduri să o schimbi.

Iar la Sibiu...eheeee...vorba lui Bacovia: "Sibiul, cimitir al tineriţii mele". Sau era "liceul..."? Mno, mă rog! Nu mai contează!

Sibiul are potenţial. Când eram student, mi se părea cel mai frumos oraş din lume. Acum este doar plin de amintiri; dar are şi câteva muzee care-mi sunt aproape de suflet.

Primul este Muzeul de Etnografie Universală "Franz Binder" - care este din altă lume, ce mai la deal, la vale? Sunt săli ale acestui muzeu unde mă simt ca-n Robinson Crusoe şi când mai dau vreun colţ, aproape că mă aştept să-mi sară canibalii-n cap! Iar într-o sală, spre finalul turului, au chiar şi o mumie! 

Minunat, ce să mai zic?

Tot la capitolul "preferate" pot trece şi Muzeul de Istorie Naturală, de pe strada Cetăţii. Tot din Sibiu.  

Este un loc retras, cu o curte plină de verdeaţă, dinozauri şi linişte; un fel de Cişmigiu în miniatură. Iar muzeul în sine...minunat! Şi renovat încă din 2007, anul în care Sibiul a fost Capitală europeană.

Aici, la muzeu, am dus eu o colegă de facultate pe care o plăceam. C-apoi na...atâta m-a dus capul şi pe mine! Bineînţeles că s-a ales praful, c-apoi de ce să nu se întâmple aşa? De fapt, nici nu cred că i-am spus ce aveam eu pe suflet, iar ea nu s-a prins - iar dacă a făcut-o, oricum a durut-o la bască. 

Dar nu mai contează! Important este muzeul în sine! 

...şi Turnul Sfatului, din Piaţa Mare. Dar, mai ales mecanismul ceasului, care te transportă în lumea lui lui Benjamin Button: o dimensiune în care te naşti bătrân şi, pe măsură ce înaintezi în vârstă, întinereşti. 

No, cam atât! 

Nu vă mai reţin, că simt un freamăt în călcâie şi cred că mă ia melancolia... ceea ce nu trebuie să se întâmple, pentru că risc să vă împuiez capul cu prostii. Iar dacă o dau în siropoşenii, mă bat singur! Cu brăţara de la ceas, că-i de silicon şi ustură la plesneală. 

Da' nu e cazul.

Mai bine...zic să bem un păhărel mic să ciocnim pentru noroc, că doar n-o fi foc!

Apropo: aţi zâmbit azi?

[Nightwish - Moondance]

Răţuşca cea urâtă

Din ce în ce mai des, aud pe la diverse persoane: "Îmi place să călătoresc" - ceva ce la mine în cap se traduce aşa: "Îmi place să mă plimb, să mănânc la restaurant ce-mi pofteşte inima, să cheltui bani şi să mă distrez". 

Iar asta, mă întreb eu, tot în capul meu...cui nu i-ar plăcea?

De exemplu... şi mie "îmi place să călătoresc". Şi-mi place să văd locuri noi, să experimentez lucruri noi şi să cunosc oameni noi. 

Întâmplarea face că am perioade când pot face toate aceste lucruri, dar nu le fac. Nu am porneala necesară, iar "plăcutul călătoriilor" se rezumă la un condiţional optativ perpetuu: "aş pleca, aş vizita, m-aş duce". Şi atât... pentru că aceste planuri nu se traduc în realitate. De ce? Din mai multe motive, deşi, dacă e să răspund sincer şi scurt pe doi, habar nu am. 

Motive se găsesc. Cel mai important este că nu-mi place să plec singur - cu toate că au fost ocazii când am mai plecat cu câte cineva şi mi-am blestemat zilele. De aceea, mi s-a mai atenuat nevoia de companie. Mă rog... treaba e că renunţ.

Apoi, locurile  acelea "noi" sunt la jumătate de zi distanţă şi nu mă mai trage inima să pierd vremea aiurea, prin diverse mijloace de transport - aşa că iar renunţ. Iar la final, vin motivele diverse: timp, bani, chef, vreme, sănătate - şi aşa mai departe, pe sistem "când fu Tică, nu fu Tache".

Prin urmare, deşi plăcerea plimbatului îmi zace permanent şi neostoită într-un colţ de minte, trebuie să se alinieze multe astre, ca să ies şi eu din casă.

Totuşi, uneori mai scap calul în porumb şi-mi iau minţile în cap, evadând oriunde văd cu ochii.

 

Aşa mi s-a întâmplat şi zilele trecute, când mă simţeam ca un claustrofob încuiat într-o cutie de chibrituri şi profitând de o zi liberă, m-am urcat în tren şi dus am fost. Dus până la Sinaia, c-apoi voiam să fiu acasă până apunea soarele şi nu-mi venea să umblu prea mult. Plus că Sinaia nu-i vreo metropolă, iar în afară de telegondolă, mănăstire şi Peleş, nu prea ai ce face pe acolo.

Zis şi făcut: ziua era frumoasă, soarele pe cer anunţa miezul zilei...iar eu urcam, voiniceşte, felurite trepte, care mă duceau spre destinaţia pe care mi-am propus-o.

Şi uite aşa, o treaptă, o poză, o admirare de peisaj, o verificare de GPS - că nu mai ştiam cum să ajung unde voiam, trec pe la mănăstire şi urc spre Peleş. Am orbecăit, oleacă, până am nimerit aleea de lângă mânăstire ce mă scoate la castel... dar când am găsit-o, am apucat-o pe dânsa, în sus - printre copaci betegi şi căsuţe de suveniruri părăsite. Măcar aerul era curat. Rece, de munte, ca să-mi trezească raţinea la viaţă.

C-apoi nu ştiu ce mi se întâmplă, dar după trecerea sărbătorilor, am rămas prins într-o stare de lâncezeală apatică. Şi nu aş mai face nimic; sunt zile când nici nu aş mai mânca, pentru că marea fericire e să stau cu ochii în tavan sau să mă pierd în paginile unei cărţi.  😅 

Revenind:

Urcam spre Peleş, nerăbdător să fac nişte fotografii frumoase. Şi când am cotit din pădure spre aleea ce duce la castel, am rămas dezamăgit: poieniţa din faţa castelului era sub orice critică - plină de uscături, răvăşită ca de uragan şi părăsită în uitare. Bine, e iarnă şi nu mă aşteptam la vreo vegetaţie luxuriantă... dar peisajul arăta ca bombardat. Tranşeele mai lipseau şi deja mă vedeam soldat în slujba patriei, cu raniţa în spate şi arma pe umăr.

De vreo câteva ori era să-mi rup şi gâtul, într-atât era aleea de denivelată - iar piatra cubică imagina o dantură total neîngrijită: dinte-gaură-lipsă-pauză. Desigur, dacă mă adunam de pe jos, era doar vina mea: dacă stam cu ochii împrăştiaţi în toate direcţiile şi nu mergeam pe unde mă uitam, la ce mă puteam aştepta? Dar m-a păzit Domnul şi doar mi-am belit pantofii în bot, de la câteva colţuri de noroi îngheţat sau pietre, pe care le-am luat în plin.

Despre castel, ce să mai zic? Era înveşmântat în schele, moloz, bocăneli şi înjurături. 

Câţiva turişti mai umblau, plăpând, pe aleile exterioare şi încercau să să-şi facă poze. M-am întrebat de ce se mai chinuie...că era ca şi cum ţi-ai face poze în cimitir. Dar,  na! Majoritatea erau străini şi probabil că voiau să imortalizeze locul, chiar aşa trist, golaş şi în paragină cum era. 

Eu nu m-am stresat cu astfel de îndeletniciri. Lumina era proastă, peisajul oribil; de ce să mă chinui? Aşa că am făcut cale întoarsă, spre gară. 

Chiar dacă nu am avut peisaj de fotografiat, pe undeva, mă bucur că şi Peleşul este renovat. Vorbind cu cineva de pe drum, am aflat că stătea să cadă; acoperişul era numai găuri şi ploua înăuntru, turlele abia se mai sprijineau, zidurile erau scorojite, iar bârnele de lemn care sprijineau palisada, putreziseră şi ele. 

Aşa că totul risca să se năruie.

Sper, numai, ca renovarea să nu însemne acoperiş din ţiglă metalică, termopane şi parchet laminat - cum s-a întâmplat în cazul renovării casei lui Ion Creangă. 

Apropo de scriitori: pe 15 ianuarie am aniversat 175 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Îl ştiţi? Băiatul acela trenţăros, fără noroc în dragoste, care scria poezii mişto şi a fost de-o genialitate fără seamăn. 

"A fost odată, că-n poveşti, a fost ca niciodată... din rude mari, împărăteşti, o prea frumoasă fată". No, l-aţi localizat?

Bun. A fost ziua lui. 

Mă bucur că am ştiut, că altfel... nici nu prea aveam de unde să mai aflu. A mai postat pe Facebook, câte un prieten, o notificare mică. Şi cred că s-a menţionat şi pe la ştiri, în treacăt? Între noi alegeri şi discuţii politice, parcă s-a strecurat, fugitiv şi o mică informare despre acest eveniment...dar nu prea mult. C-apoi ştim că Eminescu a fost un misogin, un rasist şi nu mai ştiu ce etichete i-au pus ăştia treziţi la progres. Oricum, chestii periculoase, mai ales pentru vremurile pe care le trăim azi.

 

Şi tot pe 15 ianuarie a fost Ziua Culturii Naţionale. 

Iar eu m-am întrebat toată ziua aceea, la fel cum mă întreb şi acum: "Care cultură, frăţică"? 

Muzeul de Istorie Naţională... care se dărâmă, dacă bate vântul mai tare? Peleşul? Muzeul de Geologie din Bucureşti, care e plin de exponate prăfuite cu etichete marca R.S.R.? Muzeul Maritim din Mangalia, care este cât o baie de bloc comunist, iar exponatele din curte sunt ruginite şi arse de soare? Muzeul Militar din capitală, năpădit de rugină şi scaieţi? Muzeul Naţional Tehnic din aceeaşi capitală, îngrămădit cu fiare slinoase şi machete mâncate de carii? Sau influensăreala, tiktokăreala, modeleala şi behăiturile pe fundalul alarmelor antifurt - care cică-i muzică modernă? 

Să îmi fie cu iertare, dar eu nu consider că asta este cultură.

De când mă ştiu, mă duc în muzee pe oriunde mă poartă norocul. Şi singurele care îmi... plac? Adică arată, cât de cât îngrijit, le număr pe degetele de la o mână.

Restul sunt vai de capul lor. În paragină...deşi nu e doar atât. Mustesc de o atmosferă indiferentă şi de lene. Sunt nişte vestigii ale unui trecut uitat, de care nimeni nu mai este interesat - deşi ţine de mândria naţională să ni-l amintim la anumite zile. 

Iar aşa este situaţia pretuutindeni. 

Aţi mai fost în Grădina Cişmigiu? Sau în Parcul IOR din Bucureşti, locul pe unde m-am îndrăgostit la un moment dat, de-mi fluturau urechile? Sunt locuri pline de amintiri pentru mine... dar mai ales de bălării, alei rupte, bănci deschiolate, mizerie şi neglijenţă.

Toată ţara noastră este aşa. Da, la noi sunt sunt multe locuri frumoase. Nu-ţi ajunge o viaţă să le vezi pe toate... însă sunt într-o stare de alterare permanentă.. Emană sărăcie, indolenţă şi treabă de mântuială, făcută ca să fie.

Am fost la Vulcanii Noroioşi, unici în Europa... şi mi-a picat capul când am ajuns acolo. În primul rând, îţi trebuie elicopter - pentru că maşina ţi-o faci pulbere pe drumurile din zonă. Şi-apoi, ajungi şi dai peste o construcţie de lemn mai mică decât coteţul meu de găini, de unde îţi cumperi bilet. Treci de poartă şi te-apuci să vizitezi minunile. Şi gata. 

Nu mă aşteptam la Las Vegas...dar măcar o toaletă funcţională speram să găsesc. Şi un chioşc de suveniruri mai felurite, nu doar vederi şi magneţi. În vremurile în care orice analfabet are smartphone, cine mai dă banii pe vederi? Da, sunt imagini imortalizate profesionist, surprinse în momente ideale. Şi totuşi...cine mai dă banii pe ele? 

Noi, turişti - desigur! Deoarece preţuim cultura...

    

De fapt, ia stai aşa! Cum mai definim cultura în ziua de astăzi?

Geme ţara de creatori de conţinut. Adică un fel de "inginer la mama acasă", care se pozează cât e ziua de lungă şi umple spaţiul virtual de păreri, idei, reclame şi tot felul de "provocări" care mai de care mai idioate - cum a fost băiatul acela care îndeplinea provocări, luându-se de oameni pe stradă. Cică "nu şi-a dat seama". Hmmm! Dar nu părea să aibă 3 ani, ca să nu ştie ce face.

Sau alt caz:  Cristian Presură, mare fizician şi inventator român, care se prăpădea de râs când l-a auzit pe unu' când spunea că apa nu conţine doar hidrogen şi oxigen, ci şi informaţie. Iar Mister Cristianos  comenta că dacă vrei informaţie, trebuie să citeşti cărţi. Nu să bei apă. 

Am rămas perplex. Iniţial am crezut că glumeşte, aşa că i-am reluat clipul. Şi nu glumea, omul chiar era serios. Apoi, mi-am dat seama de ceva: domnul Presură vorbeşte ca un ateu. Şi un nespecialist chiar şi în ştiinţa lui.

De ce spun asta? Simplu:

Dacă ai puţină trăire spirituală, înţelegi că lumea nu este formată doar din materie. Chiar dacă eşti neştiutor de carte, prin prisma spiritualităţii, înţelegi că există şi o dimensiune abstractă a vieţii. De aceea, mâncarea nu este doar crăpelniţă pentru stomac - ci şi o hrană sau o otravă pentru suflet.

În acelaşi fel, aghiasma, de asemenea, nu este doar apă simplă -  ci este apă cu informaţie. Iar asta a fost dovedită prin metode ştiinţifice -  ca şi puterea intenţiei şi energia cuvintelor.

Dincolo de asta, acelaşi domn fizician vorbeşte şi ca un ne-specialist, deoarece Constantin Dulcan, de exemplu, vine cu dovezi ştiinţifice care să susţină ideea de lume imaterială. Şi, de fapt, chiar şi în fizică sau chimie, vorbim despre energii care susţin şi influenţează materia - cum este cazul diamantului şi grafitului, ambele formate din atomi de carbon, dar legaţi diferit unul de celălalt. 

Şi totul de la schimbul de informaţie! Să vezi şi să nu crezi!  

 

Una peste alta, întreb şi eu: 

Ce cultură naţională mai promovăm noi, ca să fim mândri de ea şi să o sărbătorim? Mai ales când e plină ţara de părerologi experţi în orice prosteală, dar specialiştii adevăraţi îi numeri pe degete?

Coiful de la Coţofeneşti demonstrează că am avut nişte abilităţi artistice şi tehnice de netrecut cu vederea, chiar şi în vremuri imemoriale. Adică nu ne-am coborât din copac şi ne fălim cu vorbe goale, doar de amorul artei.

Problema e că ne mândrim doar cu trecutul, pentru că prezentul nostru este gol şi degradat. Ca şi muzeele noastre. Ca tot ce ne înconjoară, de altfel. Doar mall-urile, cluburile şi farmaciile sunt strălucitoare.  

Suntem ca răţuşca cea urâtă, mereu înghiontită şi pusă la colţ. Nu ne mai interesează de unde venim şi nici nu realizăm unde suntem. Doar alergăm după plăceri de moment, care ni se şi cuvin - pentru că suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi...desigur.

Întrebarea este: ne mai putem transforma în lebăda care suntem meniţi să fim? Poate că nu, poate că da - dar numai dacă ne dăm cu reveneală.

Pentru că opusul iubirii nu este ura, ci indiferenţa. Iar noi ne scăldăm în indiferenţă, pe toate planurile, deşi ne batem cu pumnii în piept că iubim orice şi pe oricine. 

Ce să zic? Minunat!

Să bem pentru asta!

Momentan, un păhărel de aperitiv...un Aperol, de exemplu. Şi după masă mergem la un vecin, că el are tipografie şi citim pe la el ceva bun, ca să marcăm şi o activitate culturală. 

Ca-n bancul cu acelaşi nume; îl ştiţi? Acela cu ţăranul care este întrebat de un reporter cum decurge o zi din viaţa lui şi cand ţăranul răspunde că se trezeşte şi bea un păhărel, munceşte niţel, mai bea un păhărel, apoi se pregăteşte de masă şi mai bea un păhărel, mănâncă şi mai bea ceva, face siesta, se trezeşte şi mai bea, apoi seara pleacă la un vecin care are cârciumă -  reporterul îi zice: "Bade, nu-i frumos să spunem oamenilor că bei aşa mult. Uite, zi şi mata că...citeşti. Atunci ţăranul răspunde: " Mă trezec, citesc un ziar, muncesc, mai citesc un ziar, mă pregătesc de masă şi citesc un roman, iar după masă mai citesc încă unul. Fac siesta, mai citesc un roman, apoi plec la vecinu', că are tipografie".  

No, bun!

Atunci... hai cu muzica! Gata, nu mai stăm, că ne stă şi norocul!

  

[Phoenix - Nunta]

    

Distracţie naţională

Astăzi sărbătorim 166 de ani de la înfăptuirea Micii Uniri. 

O ştiţi, aşa-i? Cea de la 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei, apoi, peste aproape trei săptămâni, acelaşi Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor şi în Ţara Românească.

Aşadar...ce pot să mai zic? La mulţi anişori, Românicuţa! Să creşti mare şi voioasă, frumoasă şi devreme acasă! 

De urat, aş mai ura - că nu mă doare gura. Mai ales că este o zi de patriotism fierbinte, când toţi trebuie să ne dăm în stambă cu laude care mai de care mai poetice. Şi să iubim România cât mai în văzul lumii...că dacă eşti patriot doar la tine-n intimitate, degeaba mai eşti! 

Ca orice lucru contemporan, dacă nu-l faci cu martori şi nu te dai peste cap să ai audienţă mondială şi chiar universală, nu există. 

De exemplu, cu ocazia zile de azi, mănânci un mic - c-apoi ce poţi mânca de Unirea MICă, când însuşi numele te direcţionează către ce trebuie să alegi? 

Deci mănânci micul, îl savurezi... dar dacă nu te vede nimeni şi nu-ţi faci un selfie, o filmare în loc de poză, o postare mică, un tiktok, un insta-story, un reel, un ceva - apăi e clar: nu mănânci! Ţii dietă! De fapt, poţi spune că eşti în greva foamei de câţiva ani sau dacă o arzi pe spiritual, te lauzi că te hrăneşti cu lumină.

Ca-n bancul cu Bulă la tribunal...îl ştiţi? Tot vocifera ei şi deranja Curtea, iar judecătorul bătea cu ciocănelul, cerând linişte. La care Bulă: "Tu ce tot mai vrei, mă? Ia să mă pupi în fund"! "AFARĂĂĂĂ"!!!!! - strigă judecătorul. Iar Bulă: "Nu, nu, nu.... AICI, SĂ VADĂ TOATĂ LUMEA"!

No, asta-i lumea de azi, aşa este viaţa şi aşa e patriotismul: "Aici, să vadă toată lumea"! 

Apropo: ce mai înseamnă patriotismul? Pe lângă tot felul de cuvinte meşteşugite, dănsuleţe, fănfărele şi hăinuţe, cum ne mai punem în practică iubirea de ţară? Cum mai suntem patrioţi, suverani şi întorşi către tradiţii, mai ales în contextul globalizării şi al aderării la fel de fel de uniuni?

Au! Mă scuzaţi...cred că am zis o prostie. De când cu porcăreala de la alegeri, e o ticăloşie să vrei suveranitate, că imediat eşti scuipat, blamat şi insultat/etichetat cu termenul de "suveranist" - care e un fel de sinonim pentru "idiot"? Cam aşa se înţelege din realitatea mondenă, deşi nu pricep motivul. Ultima dată când am mai citit şi eu ceva, primul articol din Constituţie spunea că România este "stat naţional, suveran şi independent, naţional şi indivizibil". Deci, dacă eşti suveranist, eşti constituţional şi patriot? Mă rog...nu mai despic firul în patru, că poate s-o fi schimbat ceva şi trăiesc din amintiri! 

Oricum, azi e pe patriotism, deci e voie orice ar putea sugera iubire de ţară. De aceea, revin şi întreb: cum ne mai iubim ţara, în ziua de azi?

Şi nu-i vorbă, că din gură o iubim. Însă... cum o mai dovedim?

Mai de dimineaţă, am fost cu nişte sticle la reciclat. De obicei este aglomeraţie, dar fiind şi sărbătoare, m-am gândit că nu se scoală omu' la 9, cu noaptea-n cap, ca să stea, proţăpit, lângă gaura de reciclare a tehnologiei moderne. Şi am avut dreptate: când am ajuns, aveam în faţă doar două persoane. Prima mai avea juma de sac şi termina, cea din faţa mea avea un sac, apoi eram eu, cu o plăsucă de sticle, doze de suc şi alte licori nesănătoase pentru ficat.  

Acuma...na! Aş fi putut să cer voie şi să mă bag în faţă, dar din respect pentru domnu' cu sacul, îmi aştept rândul - că doar nu se mută nimic, nicăieri, cu cinci minute în sus şi-n jos! Şi nici nu mă grăbeam, că nu aveam motiv. Totuşi, îmi frecam mâinile-n gând: "Termin re-pe-deeeee...ce bine"! Şi nu-mi sfârşesc bine ideea, că se porneşte ditamai alarma: BIIIPPPP-BIPPPPP-BIIIIPPPP-BIIIIIPPPP! 

Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! S-a blocat tehnologia minune. 

Aşa că, ce să facem? Oftăm în cor şi începem să zgâim toţi ochii pe pereţi, până se remediază problema.  După câteva minute de bipăială, vine tehnicianul; meştereşte ceva pe la şmecherează şi reporneşte maşinăria. Bagă nenea cu juma de sac o sticlă şi...se-nroşeşte ecranul, maşinăria prinde a vibra şi iar porneşte alarma:  BIIIPPPP-BIPPPPP-BIIIIPPPP-BIIIIIPPPP! 

Iar ne zgâim ochii pe pereţi, pân' se deblochează reciclarea... ceea ce s-a şi întâmplat, după alte cinci minute.

Nenea cu juma' de sac iar introduce o sticlă. Şi... BIIIPPPP-BIPPPPP-BIIIIPPPP-BIIIIIPPPP! "Ptiu, panaramă care eşti! Ce-ai măi, 'tu-ţi cântaru' tău, că nu ţi-am făcut nimic"?! - exclamă omu' cu obidă.. dar nu avem ce face. Ne uităm unii la alţii ca proştii şi începem să ne zgâim iar pe pereţi!  

După o vreme, vine tehnicianul, meştereşte, porneşte aparatul. Mai introduce nenea o sticlă, iar se blochează totul. Bipăială, aşteptare, meştereală, porneală. Încă o sticlă, iar blocare. Iar bipăială, iar aşteptare, iar meştereală, iar porneală. Încă o sticlă...iar blocare! 

Iar nenea clatină din cap şi zice: "Stau de o oră aici şi tot aşa face. Nu mai pot". Şi a plecat cu jumătate de sac încă plin. 

Între timp, soseşte un camion mai mic. Un camionel, aşa...şi din remorcă, doi vljgani încep a descărca nişte urieşenii de saci, plini cu PET-uri. Cred că erau vreo şase?

 

Cel din faţa mea, deja bătea din picioare! Când a repornit maşinăria, a introdus şi el o sticlă...şi iar s-a blocat! "Ptiu, arătare" - îmi zic eu, în gând! Tot nu mă grăbeam, dar nici să pierd vremea aiurea nu îmi place. Stăteam, deja, de o jumătate de oră, din care 27 de minute erau de bipăială. Culmea e că începuse să îmi placă fundalul sonor şi deja compuneam versuri care să meargă pe această mirifică melodie. Hhmmmm... Oare ce spune asta despre creierii mei?

În fine, trecem peste!

Nenea cu sacul înjură şi îşi caută de vorbă cu băiatul de la pază - ca să mă exprim elegant. Pentru că tuna şi fulgera la adresa oricui îi venea în minte. 

Noroc că după zece minute, a sosit tehnicianul. Meştereşte şi iar porneşte tehnologia modernă. Ăsta cu sacul bagă o sticlă şi.... BIIIPPPP-BIPPPPP-BIIIIPPPP-BIIIIIPPPP! - moment în care omu' trage o înjurătură de sfinţi, trimite toţi politicienii în puşcărie, mama lor şi pe oriunde mai apucă, face stânga-mprejur şi pleacă, plin de spume la gură.

Vlăjganu' cu cei şase saci frumoşi începuse şi el să fiarbă! "Pfuuai de mine...stau aici până la 4"!

Se făcuse o oră şi jumătatede când frecam şi eu menta pe acolo. Dar sosise şi rândul meu, într-o bipăială continuă de aplauze. Până a venit tehnicianul să oprească balamucul, o mamaie cu câteva PET-uri în şacoşă mă roagă să o las în faţă, ceea ce şi fac. Cu cinci minute în sus şi-n jos, tot aşa mă cheamă. Mai ales că n-au fost cinci minute, ci câteva zeci de sucunde. Pare că Dumnezeu se mai uită şi la faţa omului, că la mamaie, aparatul  nu a dat erori. Minunat, ce să zic?

...mai ales că a venit şi rândul meu. Tacticos, pun prima sticlă pe banda transportoare şi BIIIPPPP-BIPPPPP-BIIIIPPPP-BIIIIIPPPP! 

Îmi venea să mă dezbrac şi să-mi trag palme cu mâneca de la ie - că mă gătisem de parcă ziceai că plec la-nsurătoare, nu la gunoi, practic, ca să arunc nişte plastice! Şi nu râdeţi, că-i zi de sărbătoare şi tre' să-mi arăt dragostea de neam! Da?

Cât a bipăit nemernicul de aparat, am citit tot ce era nou pe Facebook şi pe Instagram, am dat o fugă pe Youtube, apoi am discutat prosteli şi cu câţiva oameni. Băiatul de la pază mă informează că "tehnicianul" e un simplu manipulant de marfă, care vine şi el când poate - că are şi alte treburi. Nu există personal special angajat pentru a avea grijă de porcăria aia de maşinărie... aşa că face şi el ce poate. Şi-a putut, după vreun sfert de oră. Sau mai puţin? Habar nu am, că timpul este relativ, oricum! 

Noroc că s-a rezolvat. Şi după ce mi-am băgat şi eu ce aveam de băgat în aparat, am plecat, victorios, spre casă. Mai era niţel şi se făceau două ore de când trebuie să  "termin re-pe-deeeee".

 

Pe drum, am început să mă gândesc: e bătaie de joc. E frustrant. E enervant. E o mizerie... e distracţie, ce mişto!

De ce s-a introdus legea asta care ne obligă să plătim într-o secundă bani pentru garanţia unor ambalaje pe care, pentru a le returna şi a ne recupera banii, trebuie să ne pierdem ore întregi din viaţă? 

Eu înţeleg că suntem disperaţi de protecţia mediului şi am pune pampers şi sub coada vacii, ca nu cumva să se băligheze necontrolat şi să polueze ambientul. Înţeleg că trebuie să mâncăm ceafă de greier şi copan de vierme, ca nu cumva să dispară stratul de ozon şi să murim ca proştii. Strecurăm ţânţarul şi înghiţim cămila, c-apoi sursele majore de poluare îşi văd foarte bine de treaba lor, că aşa se produc banii. Dar...totuşi!

Chiar nimănui nu-i este milă şi de viaţa noastră? 

Răspuns: NU! 

Dar cu cine să te cerţi? Cu băiatul de la pază? Cred că are creierul pe bigudiuri de la atâtea ore de bipăială. Cu doamna de dă cu mopul prin magazin? Ce vină are ea? 

De fapt...cine, ce vină are?

Cineva din conducere, presupun. 

Cei care au dat legea şi nu s-au gândit cum să o pună în practică, probabil. Că dacă de mâine e lege să nu ne mai deplasăm decât în zbor, înfundăm toţi puşcăriile... fiindcă nu are cine să o respecte! E imposibil să facem asta, fără o infrastructură care să permită respectarea acelei legi.

Poate o fi de vină patronul magazinului, care nu a cumpărat/închiriat un aparat de reciclare mai puţin hârb? Sau ceva bazat pe o altă tehnologie, care să permită numărarea obiectelor din sac şi restituirea banilor în câteva minute? Aşa ceva există prin alte ţări de vreun deceniu. La noi de ce nu se poate?

Sau...poate de vină or fi părinţii care nu ştiu să îşi educe copiii să aşeze gunoiul pe căprării şi singura soluţie pentru a mima protecţia planetei a fost motivarea prin constrângere financiară?

Nu ştiu ce să zic. 

Dar... până să fim noi Jeimşi Bonzi şi Remboi care pun pieptul la hotare şi ne apără de diverse agenturi străine, nu ar fi o dovadă de patriotism să ne pese de bunul mers al lucrurilor, oricât de minore ar fi? Sau să ne facem treaba, cât de bine putem. Dai cu mătura? Păi mătură, nu gâdila podele! Cânţi? Păi cântă, nu lălăi! Cum zicea Creangă? Dacă-i popă, să citească! Dacă-i fotbalist, să joace!  

Şi nu e o dovadă de omenie să ne pese de timpul celor de lângă noi, atunci când avem puterea să facem o schimbare? 

Altfel... La mulţi ani, România! 

Şi la mulţi ani, nouă! Ani mai buni, mai liniştiţi şi cu ceva sănătate mai multă, ca să ne putem bucura unii alături de ceilalţi. 

Sau...măcar ani cu răbdare şi putere, că viitorul nu mai sună orange.  

Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să cântăm. Sau mai multe...că nu strică!

[Andreea Haisan - Astăzi joc şi mă petrec/ colaj 2024]