Patriotism şi iubire (de neam)

Ziua de azi, la mulţi ani! 

La mulţi ani, România! La mulţi ani, români! Să fim, să avem, să ne împlinim şi să înflorim ca merii, ca perii, în mijlocul primăverii! Aho-aho, copii şi fraţi! Staţi oleacă, nu mânaţi! 

Gata... se pune că m-am achitat de patriotismul necesar pentru Ziua Naţională?

Că dacă nu, pot să continui cu urări de bine până la (aproape) miezul nopţii - iar la 11:59:59 mă opresc, că apoi trece moda iubirii de ţară şi nu vreau să mă acuze lumea de suveranism-georgism-simionism-legionarism-putinism-şi alt ism. Bine, în principiu, nu mă prea dau o ceapă degerată pe vocea lumii - însă nici nu-mi place să mă leg la cap, dacă nu mă doare.

Dar gata cu prostiile, că am o întrebare serioasă: cum staţi cu patriotismul?

Eu stau exact aşa cum stă şi el cu mine: adică bine. Cam ca toţi românii, de altfel. 

Problema mea e că nu mai cred în cuvinte de nişte ani buni şi caut să analizez oamenii după fapte. Tocmai de aceea, revin cu o altă întrebare: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că ne iubim ţara?

Sincer, nu prea ştiu!

Însă, curios din fire, am încercat să găsesc răspuns la o întrebare asemănătoare, dar oleacă mai simplă: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că iubim pe cineva? Sau mai pe scurt: cum ne arătăm iubirea? Ce presupune ea?

De exemplu, pentru mine, iubirea înseamnă... în primul rând, acceptare. Adică "Te iubesc aşa cum eşti", nu "Te iubesc dacă devii aşa cum aş vrea eu să fii / te iubesc pentru că te pot transforma eu în cine vreau să fii" - deoarece iubirea este în fiecare clipă a prezentului; nu se naşte în viitor şi după ce se îndeplinesc anumite condiţii. Pentru că, dacă ar fi aşa...atunci nu mai vorbim de iubire, ci de un contract care leagă cererea de ofertă.

Apoi, iubirea înseamnă suport, protecţie şi ajutor. Dar nu pentru a desconsidera capacităţile celuilalt sau pentru a-l umili. Iubirea nu înjoseşte, ci presupune împărţirea responsabilităţilor şi purtarea poverii sau a atribuţiilor persoanei iubite - chiar dacă asta înseamnă deschisul unei uşi sau doar oferirea unei haine din cuier. Iar logica este simplă: dacă nu putem face lucrurile mici, cum vom putea face lucrurile mai mari? Sau...dacă nu putem face lucrurile mari, măcar pe cele mici să le facem - altfel, cum ne mai dovedim iubirea? Doar prin vorbe în vânt?

Cineva îmi spunea, mai demult: "Fugi d-aici cu teoriile tale, că te porţi de parcă ai fi descoperit apa caldă! Lucrurile astea se ştiu de mult, cam de când s-au incropit codurile de bune maniere"! Ceea ce, aşa şi este... însă eu cred că şi manierele astea "bune" au fost inventate din iubirea pentru aproapele nostru şi în special pentru protecţia femeilor, bătrânilor şi a copiilor. De ce? Pentru că femeia este creuzetul vieţii. Bătrânii au construit prezentul, chiar dacă acum sunt mai neputincioşi; iar copiii sunt mlădiţele viitorului.  

O altă caracteristică a iubirii este empatia... adică puterea de a încerca să vezi lumea prin ochii celuilat. Şi formulez aşa, folosind un oarecare condiţional, pentru că, de fapt, nimeni nu poate vedea lumea aşa cum o vedem noi. Experienţele fiecăruia sunt unice, iar înţelegerea lor este la fel de unică. Chiar si dacă altcineva ar fi trăit exact aceleaşi experienţe ca ale noastre, tot nu ar putea înţelege pe de-a întregul ceea ce simţim, pentru că puntea dintre lumea interioară şi cea exterioară este construită de personalitate, care este proprie fiecărui om în parte. Asemănătoare, ce-i drept, dar niciodată identică până la suprapunere.

Poate de aceea, de-a lungul istoriei, au fost voci care au spus că ne naştem singuri, trăim singuri şi murim în mijlocul aceleiaşi singurătăţi. Într-un fel, chiar au dreptate...însă, depinde şi cum te raportezi la ceea ce eşti şi la ceea ce te înconjoară din stânga, din dreapta, de jos şi mai ales, de sus.

Iubirea mai este şi raţiune. 

Ştiu, pare ciudat... însă emoţiile pot fi înşelătoare, la un moment dat şi mai presus de asta, se transformă foarte repede în capricii. Iar impulsul de moment nu este bun la om... aşa că, atunci când sentimentele încep să pălească în faţa vicistitudinilor vieţii, intervine raţiunea. De aici izvorăşte puterea deciziei şi hotărârea de a continua chiar şi în clipele în care sufletul îşi doreşte o pauză. 

E ca atunci când te prinde noaptea pe câmp, în mijlocul viscolului din toiul iernii: sub povara oboselii, emoţiile îţi spun să te opreşti, să te aşezi "numai puţin" şi să te odihneşti. Dar asta înseamnă moarte sigură şi din asemenea impas doar raţiunea ne poate scoate. Ea ne împinge să continuăm, să ne forţăm limitele şi să înaintăm până dincolo de orizont. 

...dar este şi demnitate...

Cred, cu tărie, că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte şi toate le rabdă. Dar de aici şi până a fi luat de prost este o limită foarte fină... aşa că iubirea şi iertarea vin natural pe fondul iubirii, dar numai în contextul potrivit. Iar dacă acesta nu se schimbă deloc, darurile devin mărgăritare aruncate porcilor. Iar atunci nu mai vorbim de reciprocitate în iubire sau de o relaţie de egalitate, ci doar de prefăcătorie, minciună, egoism şi speculă.

Din acest punct, trebuie să intervină demnitatea... pentru că nimeni nu este preşul nimănui. Chiar şi în iubire...mai ales în iubire.

Aşadar, cu toată părerea de rău, trebuie să spunem stop.

...şi încă ceva: TOTUL. Indescriptibil în cuvinte, însă uşor de recunoscut atunci când îţi iese în cale. O stare permanentă de extaz interior, care te face să crezi că orice este posibil, atâta timp cât două inimi bat la unison. 

Ştiu că în psihologia modernă, iubirea este considerată a fi o intoxicare chimică a creierului, iar relaţiile sunt definite ca nişte simple contracte sociale care îndeamnă persoane necunoscute să perpetueze specia. 

Pe scurt, lucrurile ar sta cam aşa: posibilii iubiţi se tatonează la un prim "date", unde îşi analizează pretendentul şi îşi stabilesc listele de cerinţe şi oferta de care dispun. Iar după ce sunt bifate căsuţele potrivite, se înaintează contractul către hârtia de la primărie, hârtia de la biserică şi serbarea de după - care vor crea cadrul legal pentru împărţirea bunurilor şi serviciilor. Apoi relaţia trece prin perioada de conflict, când cei doi parteneri iubiţi îşi stabilesc poziţia de dominator şi submisiv - o etapă care duce, adesea, la divorţ. Sau continuarea relaţiei, dacă oamenii sunt prea comozi ca să mai caute altceva şi-şi acceptă situaţia, cu bune şi cu rele. 

Însă, chiar şi aşa, căsătoria se poate duce oricând de râpă, dacă cererea nu se mai pupă cu oferta şi tot ce era considerat calitate mai la înceăutul relaţiei, s-a transformat în defect, cu trecerea timpului. Deci, pentru a evita ruperea contractului şi ieşirea din zona de confort, trebuie muncă zilnică şi dedicare, că şi căsuţele alea nu se bifează singure! 

Cunosc punctul de vedere modern, iar când mă uit în jur şi văd că iubirea nu mai înseamnă "ce pot să dăruiesc?", ci se reduce la întrebarea "Dar eu ce primesc?" - nu prea pot să nu îi dau dreptate. De fapt, am constatat că dragostea şi relaţiile sunt aproape incompatibile, aşa cum sunt chemările spiritului şi ale materiei. 

Iar din cauza asta, dezamăgirea mea nu are limite. 

Dar sunt idiot (adică om cu multe idei)... Pentru că eu nu mă refer la definiţia reală a iubirii, ci la iubirea din capul meu. La modul în care cred eu că ar trebui să decurgă relaţiile, nu la cum arată ele, de fapt. Mintea îmi este plină de idealuri şi oricât aş încerca, nu mi-o pot racorda la realitate. 

Însă, recunoaşterea deschisă a acestui fapt nu mă împiedică să iubesc aşa cum cred eu că este bine - chiar dacă totul este doar o iluzie. O poveste de adormit copiii, care porneşte de la un sâmbure de adevăr ce capătă puritatea inefabilă a unei idei cu valoare de simbol, pe care doar eu o pot recunoaşte şi numai eu o pot trăi.    

Dar e bine. Până la urmă, însăşi viaţa este o iluzie. Şi-atunci, de ce să ne amărâm?  

Totuşi, ce este patriotismul? 

Poate fi iubirea aproapelui? Sau protejarea a tot ceea ce ne înconjoară? Sau respectul datorat istoriei care a făcut să fim aici şi acum? Sau datoria de a sfinţi aceste locuri cu prezenţa noastră, pentru a permite şi generaţiilor următoare să se bucure de ceea ce avem noi? Poate. 

Dar sunt sigur că iubirea de neam nu se rezumă la înţolitul cu o ie şi împrăştierea de gif-uri cu drapele, inimi bătânde sau urături de dragoste şi voie bună, pe fundal de muzică folclorică.

Patriotismul şi iubirea sunt mult mai subtile de atât şi este foarte posibil ca ele să nu se vadă decât în timp, pentru că sunt un mod de viaţă, nu o redută care trebuie cucerită şi apoi lăsată de izbelişte, pentru a atinge şi alte culmi mondene, care susţin imaginea potrivită pentru cei din jur.

Să bem pentru asta!

Şi un cântec... NU! Azi nu ascultăm cântece... ci vreau să reiau câteva versuri pe care le iubesc şi pe care le tot postez pe aici, ori de câte ori este cazul.

Iar acum este cazul. Ca în fiecare zi, de altfel.  

Părul tău e mai decolorat de soare,

regina mea de negru și de sare.

Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat

ca o umbră, ca un șarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,

corăbiile sufletului meu marin.

Și viața mea se iluminează,

sub ochiul tău verde la amiază,

cenușiu ca pământul la amurg.

Oho, alerg și salt și curg.

Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

 

[Nichita Stănescu - Viaţa mea se iluminează]

Semnale de alarmă şi trecerea pentru pietoni

Acum o săptămână, toată societatea fierbea de indignare, din cauza accidentului rutier din Bucureşti -  acela în care a murit o doamnă mamă, în vârstă de 35 de ani. 

Apoi s-a întâmplat explozia blocului din Rahova, iar centrul de interes s-a modificat şi el - iar toată lumea ţine să-şi spună părerea, să acuze şi să arate cu degetul. Cum se face şi e la modă, de altfel.

Doar că eu vreau să mă întorc la accidentul acela, pentru că este foarte important ceea ce s-a petrecut atunci, chiar dacă ştirea a dispărut din conştiinţa publică - ceea ce, nu-i de mirare: se întâmplă x,  iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă y - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă z - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie...

Aşadar, VREAU SĂ TRAG UN SEMNAL DE ALARMĂ - că tot e la modă treaba asta, pornind de la un articol al cărui cititori înfierau opinia scandaloasă, înfiorătoare şi cutremurătoare a lui Titi Aur, referitoare la acest accident. Iar omu' a spus simplu: când treci strada, pe oriunde o treci, e de datoria ta să te asiguri.

Şi-apoi a luat foc internetul, de obidă şi înflăcărare! "Cum e posibil aşa ceva? Era o mamă! Ce contează că alerga? Era pe trecere, putea să şi danseze, maşinile sunt obligate să oprească! Scurt pe doi! E dreptul ei, e pe trecere, e legal, e regulamentar, e mamă"!

Acum... v-am spus. Nu judec şi nu acuz, mai ales că şi eu mi-am ascuns capul între urechi şi m-am teleportat, de vreo câteva ori, în mijlocul trecerii de pietoni - ca să prind ultima licăreală de verde pietonal la semafor. De fapt, mă mir că mai sunt viu, chiar dacă (încă)  eram în drept să trec pe zebră. 

Dar până la urmă, nimic nu cred că este mai importantă decât propria viaţa -  iar siguranţa ei nu este o responsabilitate neapărat comună... ci în primul rând şi mai ales o datorie a fiecăruia în parte. De ce? Din instinct de conservare!

Aşadar, când un pieton traversează pe trecerea pentru pietoni, nu este protejat de nimic. Nu îngheaţă timpul, nu încremenesc maşinile, nu se crează ziduri de beton în jurul nimănui. Din contră: trecerea aceea este numai o mâzgăleală cu vopsea pe asfalt, care semnalizează că pe acolo pot trece şi oameni, nu numai maşini. Atât şi nimic mai mult.

Dacă te păleşte un camion, spre exemplu, nu scapi - doar pentru că eşti pe trecere, ci ai şanse la fel de mari să dai colţul, ca în oricare alt loc din univers, în care te loveşte un camion.

Apoi, mai e ceva: orice vechicul care se deplasează cu oarecare viteză, indiferent că e tricicletă, trotinetă, bicicletă, autobuz, limuzină sau navă spaţială, are nevoie de o anumită distanţă de frânare până la staţionare. Aşa sunt legile fizicii, nu avem ce face.

Prin urmare, nişte oameni cu capul pe umeri, ce au făcut? Au creat câteva reguli de bun simţ: 

În primul rând, nu plonjezi de pe trotuar în mijlocul trecerii de pietoni, ca să aibă timp potenţialul şofer să te vadă şi să oprească. Nu alergi pe trecere - fix din acelaşi motiv. Şi chiar dacă ai prioritate, nu dormi pe tine, nu traversezi în mâini, nu mergi cu spatele, nu faci ischibiţii şi nici giumbuşlucuri. Treci strada... că d-aia te-ai apucat să treci strada, ca s-o treci. 

De asemenea, nu se traversează pe bicicletă/trotinetă pe trecerea de pietoni - pentru că nu mai eşti pieton şi în plus, rişti să îi accidentezi pe cei care merg pe jos. Sau nu dai timp potenţialului şofer să te vadă şi să oprească. Un potenţial şofer care, posibil să se scarpine-n nas şi să nu fie atent. Sau să-i  scrie mesaj mai ştiu eu cui? C-apoi berleuzi sunt şi printre şoferi, nu numai printre pietoni!  

Apoi, nu se traversează printre maşini - tot din raţiuni de vizibilitate a pietonului, dar şi a şoferului. Tot d-aia nu se traversează prin faţa/spatele unui autobuz oprit în staţie...că nu vezi clar drumul şi nu ştii ce vine din lateral. Sau...mă rog! Traversezi şi-ţi asumi, dacă te pupi cu vreo maşină. 

Dar, mai presus de orice, regula cea mai principală şi de aur cu diamante platinate: te asiguri, din toate părţile, când treci strada! Din secunda în care îţi arăţi intenţia de a traversa şi până la secunda în care ajungi pe celălalt trotuar, TE ASIGURI! Iar când mai eşti şi cu copil mic... atenţia este însutită, ca să-l poţi proteja/educa pe cel care abia învaţă despre mersul vieţii.

Aşadar, nu se traversează cu căşti în urechi, că nu auzi ce e în jurul tău şi dacă nu o vezi, nici măcar nu vei auzi potenţiala maşină a unui şofer care face live pe tik-tok şi nu se uită pe unde merge. Şi nu se traversează nici cu ochii în telefon, că trebuie să te uiţi pe unde mergi şi în acelaşi timp,  să mergi pe unde te uiţi.

C-apoi, dacă se întâmplă vreo nasoală, pe mine, cel puţin, mă doare-n cot că aveam prioritate şi erau trei rânduri de treceri suprapuse, dacă m-am cazat într-o garsonieră cu uşa în tavan şi aştept parastasul de trei zile.

De aceea, când trebuie să traversez, sunt cu ochii ca girofarul, să văd tot ce mişcă în toate părţile. Şi nu mă apuc să trec strada, până nu văd că a oprit măcar o maşină. Iar dacă strada e mai aglomerată, stau până se mai eliberează traficul sau până se strâng mai mulţi oameni care vor să traverseze. De ce? Pentru că mi-e milă şi de şoferii care sunt forţaţi să oprească ditamai baragladina de cai putere, ca să traverseze un conte. Şi-apoi, după ce el a trecut cu bine, să mai apară încă un conte, care să desfăşoare aceeaşi operaţiune. Apoi, când şi acesta a încheiat traversarea, să mai apară încă un conte... timp în care coada de maşini se lungeşte, iar spiritele se înfiebântă şi oraşul se înghesuie mai rău.

Dar, mă rog...eu aşa sunt. 

Desigur că îmi doresc să trăiesc într-un oraş în care viaţa mea este preţuită de toată lumea şi să mă ţină toţi pe palme, că-s suflet magic şi-un miracol în viaţa oricui mă întâlneşte; dar până una, alta, sunt primul şi singurul dator să mă protejez. Nu-s nebun să-mi las viaţa în mâna altora!

De fapt, acesta este şi motivul pentru care, când sunt nevoit să merg pe un drum fără trotuar,  întotdeauna  merg pe partea stângă a drumului, pentru ca maşinile să-mi vină din faţă şi să ştiu cum trebuie să mă feresc, în caz de nevoie. Nu suport să aud zgomot din spate şi să nu văd cine de unde vine sau cum se deplasează...

Tocmai de aceea mi-am pus oglinzi retrovizoarte şi la bicicletă, pentru a putea vedea ce nu pot vedea şi a circula conform regulilor de circulaţie, în rând cu maşinile. Însă, chiar şi aşa, de multe ori aş prefera să mă deplasez pe trotuar, dacă-i liber. Dar am sărit, niţel, de paişpe ani şi nu mai pot face asta. 

Ghinion de neşansă, ce să-i fac? Şi-apoi tot eu îmi răspund: "Casc ochii pe unde merg, asta fac"!

Iar semnalul de alarmă rămâne tras: ATENŢIE, ATENŢIE ŞI IAR ATENŢIE. NINO-NINO-NINO!!! UUUUUU-UUUUUU!!! ATENŢIE, ATENŢIE, ATENŢIE!! 

[Camera de bord care a filmat momentul accidentului]

Altfel...cine a fost vinovat, cum şi de ce... nu contează, dacă lucrurile se vor repeta oricând, ca trase la indigo.

Şi sunt sigur că se vor repeta. De ce?

Am o presimţire... mai ales când văd ce păreri creţe au câte unii care cred că pot opri planeta-n loc, doar pentru că au un drept.

Iar dacă nu-s convins, mă uit pe peroanele de metrou şi văd zeci, sute de oameni care stau în buza peronului, cu ochii în telefoane... apoi îmi amintesc de o tulburată care a împins în faţa metroului o altă persoană, pentru că au apucat-o pandaliile şi aşa i-a tunat. 

Apoi au apărut fel de fel de experţi care te învăţau cum să stai cu spatele lipit de zid când aştepţi metroul şi mai ales, cum să te auto-aperi în caz că-ţi face cineva vânt. Cum să te pironeşti pe picioare, cum să-i înnozi mâinile, cum să fentezi şi să te înşurubezi pe sol, cum să-i aplici un kesakatame cu luxare de membru, cum să scapi cu viaţă. 

La un moment dat se făcuse şi o petiţie, ca să se pună panouri de protecţie pentru aşteptătorii de pe peron, cu uşi care să se deschidă doar când metroul este oprit. Doar aşa se pot salva vieţi. 

Pentru că, desigur...alţii trebuie să se îngrijească de noi, nu noi. Ceea ce, aşa o fi. Trăim într-o societate civilizată, unde avem autorităţi care să aibă grijă de noi... nu în junglă, unde eşti cu ochii-n patru şi te stresezi când auzi orice mârâit de ţânţar.

Oricum, desigur că s-a ales praful de toate... şi de petiţii şi de învăţămintele experţilor şi de auto-protecţie. Dar, hei! La acea vreme, oricare era mai tare-n influensăreală şi-a luat măcar o vacanţă exotică din vizualizările pe tema măsurilor de securitate la metrou. 

Şi mai e ceva: mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-au inventat treceri pe pietoni peste şinele de cale ferată sau pistele de aterizare ale avioanelor... că la cât de plini de drepturi suntem, am rămâne o mână de oameni prin ţara noastră dragă, în mai puţin de un an. 

C-apoi, dacă-i trecere...e dreptul prietonului de a fi pe dânsa, iar trenul are obligaţia de a opri. Ca şi Boeingul, yachtul sau cometa-n zbor! 

Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să mai cântăm, că e cazul!

Ştiţi melodia aia  cu "bighigipa"?  Nu??? Atunci pe dânsa o ascultăm, că-i faină!

[Alphaville - Big in Japan]

Avea bunica...

Noi ce mai avem?

Hai noroc, că vă cunosc!

Astăzi, 28 septembrie 2025, sărbătorim Ziua Naţională a Satului Românesc - şi pentru că împărtăşesc credinţa că veşnicia s-a născut la sat şi familia este celula de bază a oricărei societăţi umane, simt nevoia să marchez acest eveniment.

Înţeleg că, pe parcursul zilei, se vor organiza evenimente culturale şi spectacole tradiţionale prin toată ţara... dar eu mă dau în spectacol în fiecare zi a vieţii mele şi mi-e de ajuns. De aceea, acum voi face ceva diferit şi voi începe cu nişte versuri scrise de doamna Aurelia Panait, care surprind foarte bine esenţa timpurilor de ieri şi de azi: 

Avea bunica mea de toate:

Avea o prispă cu muşcate,

Avea fântână, pâine, sare,

Avea putere şi răbdare.

Avea credinţă şi iubire 

Şi-un dor nespus de nemurire...

Avea un cal la o căruţă

Şi lapte bun de la văcuţă.

Avea poveşti nenumărate

Şi cântece nemaicântate

Şi le spunea, adeseori,

La clacă şi la şezători.

Avea o sobă, un vătrai,

Avea şi gura mea de rai!...

Nu mai găsesc ce a lăsat, 

Căci satul s-a modernizat:

nu mai zăreşti, ca altădată

La geamuri, floarea de muşcată,

Văd atârnate la balcon:

Begonii şi rododendron...

Fântâna e necurăţată,

Căci bem, din sticle, apă plată.

Văcuţe sunt puţine-n sat,

Bem lapte pasteurizat.

Căruţe vezi foarte puţine,

Dar te-ntâlneşti cu limuzine.

Nu mai există şezători,

Cu basme şi cu ghicitori.

Pe potecuţa din vecini, 

Crescut-au spini şi mărăcini,

Căci avem Facebook şi aşa,

Ştim noi a socializa...

Nu mai avem deloc răbdare,

Bisericile sfinte-s goale,

Porunca dată: să iubim!

Deloc nu ne-o mai amintim.

Bunico, satul de poveste

Azi îl vedem, dar nu mai este! 

[Aurelia Panait - Avea bunica...]

Ştiu că în ziua de astăzi este periculos să mai trăieşti cu nostalgia trecutului şi mai ales, să îţi aminteşti, cu plăcere, de vremurile de altădată - când viaţa curgea mai domol şi era mai simplă. Şi chiar dacă nu realizam, mai împlinită. 

Apropo de asta, chiar găsisem, acum vreo câteva luni, un articol la mare modă pe atunci, despre "prostirea populaţiei şi naţionalism" - care concluziona, încă din primele rânduri, că "ne pregătim să cerem singuri dictatura şi să o mai şi iubim".

Cum aşa ceva? Simplu.... "prin reeducare emoţională, mascată în poveşti frumoase" care propagă mituri precum: săraci şi fericiţi; satul românesc era pur şi moral; educaţia adevărată se face prin duritate; armata făcea bărbaţi; familia unită, masa pusă cu drag, pentru că nu conta sărăcia, ci dragostea.

 

Şi pe undeva am putea să spunem că sunt mituri, doar că nu sunt. 

Eu, de exemplu, mă simt foarte norocos că mi-am trăit finalul copilăriei în tandem cu ultimile zvâcniri de viaţă la ţară, înainte şi în primii ani de după revoluţie. 

Uite aşa, am bătut uliţele şi poeniţele, păzind oile - pe care adesea le pierdeam, luându-mă la joacă cu ceilalţi copii, de prin vecini. Desigur că acasă mă aştepta muştruluiala de rigoare; apoi găseam şi oile, că nu plecau, sărmanele, de pe planetă - ci alergau, bezmetice, prin diverse grădini, după verdeaţă mai tentantă. 

Apoi, am băut lapte cald, abia muls de la ţâţa oii sau a vacii. Am pus câte un pai pe sanţul plin de apă. după o ploaie mai serioasă, ca să-mi imaginez că e bărcuţă şi se duce către mare, apoi călătoreşte în jurul lumii. M-am cocoţat prin tot felul de pomi, mi-am julit, spart sau mutilat fiecare părticică din corp care se putea juli, sparge sau mutila. Am băut apă din fântână, după ce le dădeam animalelor; am crescut îmbrăcat în lână până-n dinţi, m-am jucat cu porcii, m-am bătut cu berbecii, m-au fugărit câinii, am mâncat tot felul de bălării şi fructe nespălate; m-am dat cu sania până degeram şi arătam ca un ţurţure cu moţ; am ascultat poveşti la pickup şi cotele apelor Dunării la difuzor; am umblat desculţ prin mirişte, mărăcini şi pe pietriş, de-mi plângeam de milă când intram în casă şi-mi sângerau tălpile. Am fost la pescuit, până era să mă înec, de câte ori. Şi mai presus de toate, aşteptam ora 19.30, ca să văd desenele animate.

Am făcut tot felul prostii, tâmpenii şi idioţenii, de mi-au ieşit prin piele. Şi regret acele timpuri - nu pentru că eram mai tânăr, ci pentru că viaţa avea o ordine anume - pe care o simţeam şi o vedeam, chiar şi puradel fiind. 

Nu sunt mituri, ci doar interpretări care să servească diverselor tabere politice. 

Educaţia folosea metode mai dure, dar da! Se vedea că ai trecut printr-o şcoală, când o absolveai. La Muzeul de Inginerie din Bucureşti, se află expusă o parte din lucrarea de licenţă a unui tânăr care absolvea prin 1910, parcă: o machetă de sondă de 2 m lungime şi 1 m lăţime, cu secţiuni transversale prin straturile de sol, utilaje şi clădirile adicente. Eu am terminat facultate de inginerie (alimentară) şi nu am făcut ceva asemănător. De fapt, câţi tineri care termin o facultate în zilele noastre, se pot lăuda că pot face o asemenea lucrare de licenţă, fără computer şi design 3D?   

Armata te făcea bărbat şi aşa era. Aşa este, în continuare. Chiar şi acum, în modernitate, există discursuri de dezvoltare personală care spun că educaţia se face prin disciplină, iar cu asta nu te naşti. De aceea, trebuie să o dobândeşti - prin metoode mai dure, e adevărat...că-n viaţă nu te mai menajează nimeni.

Chiar este un clip pe Youtube cu un discurs al unui amiral din marina SUA, care spune: "Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ţi face patul - şi aşa ţi-ai îndeplinit prima sarcină a zilei"! Iar acest lucru îţi dă energia necesară pentru a face încă ceva. Şi încă ceva. Şi încă ceva.

Bun...şi acum să vedem: câţi dintre noi îşi mai fac paturile dimineaţa şi câţi dintre noi vor să schimbe lumea??

În trecut, oamenii erau săraci, clar. Dar nu neapărat curaţi, ci eventual, mai curaţi. Poate din frică...dar erau mai curaţi la suflet. Iar familia fericită... mă rog. Erau la drame şi pe vremea aceea, de numa numa! Însă, în majoritatea cazurilor, familia avea o direcţie şi un sens. Mai hi unul, mai ho altul, mai trăgea unul, mai împingea celălalt... şi cumva, exista un scop mai presus de propria fericire egoistă. Chiar şi dacă acest scop se rezuma numai la "ce-o să zică lumea". 

Nu-s idiot să cred că trecutul era raiul şi prezentul este iad, pentru că şi iadul prezentului, în timp, se va transforma în raiul din trecut. Însă, nu tot ce este vechi este şi rău, aşa cum nu tot ce este nou, este şi bun. Aşa că nu blestem ce a fost, pentru a slăvi victoriile din viitor... că mi-e ruşine de ruşine de ruşinea mea!

De fapt, nici nu pricep de ce se demonizează atât de mult, nostalgia faţă de trecut. Bine, mulţi alipesc nostalgia satului de regimul comunism, dar este o imensă greşeală - pentru că nu are nici o treabă sula cu prefectura. Ce au claca şi joaca pe stradă în comun cu Ceauşescu? Sau disciplina de armată cu Comitetul Central? Sau familia din jurul mesei cu dictatura? Fix asta: foaie verde, lobodă, curge apa-n lift!

Şi mai pe scurt: hodoronc-tronc, căţel cu coadă!

Apropo, ştiţi care este diferenţa dintre comunism şi capitalism? În comunism, omul era exploatat de către om. În capitalism este fix invers - ceea ce este un mare progres.

Da', mă rog...fiecare înţelege viaţa după propriul cap, că d-aia e libertate de gândire şi expresie.

Eu, personal, odată cu trecerea anilor, am observat că trecutul nu era, neapărat, mai luminos. Ci viaţa era mai clară, mai autentică - o nuanţă pe care o surprinde, foarte frumos, poezia de mai sus. Satul însemna comuniune cu aproapele, nu o adunătură de străini pe care viaţa i-a făcut vecini. Şi mai era ceva: traiul în ritmul naturii.

Când viaţa curge mai lent, parcă şi oamenii sunt mai aşezaţi. Mai oameni, nu simpli roboţi de produs bani, care bifează task-uri, dead-line-uri şi meetinguri, între două call-uri, un coffee-break şi-o pauză de pipi, luată pe furiş.  

În definitiv, ce ne trebuie pentru a fi fericiţi? 

Mai demult, idealul unei vieţi împlinite se rezuma la plantarea unui pom, creşterea unui copil şi construirea unei case. Simplu şi eficient. 

Astăzi, trebuie să fii nechibzuit, ca să vrei doar atât. Când lumea e plină de posibilităţi care aşteaptă să fie înhăţate, iar Universul e la un click distanţă, de ce ne-am mulţumi doar cu banalităţi?

Răspuns: Poate pentru că în amănunte stă bucuria? Nu ştiu, zic şi eu. 

Cert e că oricine am fi, orice am face, orice am avea şi oriunde am fi, dacă toate astea nu ne schimbă viaţa în bine...suntem, facem, avem şi ne ducem degeaba. Totul este degeaba, dacă nu ne împlineşte inima şi nu ne odihneşte mintea. Şi nu ne transformă în oameni mai buni.

Să bem pentru asta! Şi pentru satul de altădată. Şi pentru bunica, care avea "credinţă şi iubire şi-un dor nespus de nemurire".

Astăzi ce doruri mai avem? Şi ce mai înseamnă nemurirea pentru noi?

Până mă gândesc la un răspuns, propun să mai bem un pahar şi pentru asta! 

Să fie dans!

[Andreea Haisan - Gura lumii s-o măsor]

Despre întrebări reale şi soluţii virtuale

În general, viaţa nu oferă multe bucurii - adică nu vine nimeni să ne înmâneze o claie de fericeală pe tavă, în timp ce stăm ca planta în ghiveci şi aşteptăm ploconelile ce ni se cuvin... pentru că merităm! Suntem suflete magice, beculim de dumnezeire şi divinul din mine salută divinul din tine.

Din contră: chiar şi pentru un zâmbet, trebuie muncă; trebuie să căutăm activ ceea ce ne face bine şi să ne agăţăm de acele fire de paie ca şi cum de ele ar depinde toată viaţa noastră. Chiar dacă în jur e furtună şi cu toţii suntem buni, dar răutatea este pretutindeni, cumva, trebuie să rezistăm asaltului şi să ne căutăm liniştea - pentru că dacă ştim unde să ne uităm, o vom găsi la tot pasul. 

Eu, de exemplu, am renunţat la visEle pe care speram să le aduc în realitate şi am învăţat să râd. Mult, des şi de subiecte diverse, c-apoi... majoritatea întâmplărilor sunt zgomot de fond şi foarte puţine lucruri contează cu adevărat. :)) 

No, şi uite aşa, mă amuză maxim când văd cohorte de băeţi deştepţi, care se ceartă pe lucruri de nimic. Iar subiectul la modă (încă) este Charlie Kirk. Şi anume: era el un sfânt sau doar un lup deghizat în oaie? Merită susţinut sau înfierat, chiar şi după moarte? 

E posibil că da, dar e probabil că nu - motiv pentru care, toţi inteligenţii se adună în diverse locaţii virtuale, ca să discute şi să se contreze. Să dezbată, să argumenteze, să acuze, să apere. Şi să decidă. Apoi, să discute, să contreze, să argumenteze, să acuze şi să apere decizia, ca să se decidă o dată pentru totdeauna. 

Întrebare: de ce? Pe cine ajută chestia asta?

Credeţi că  America, Papua Noua Guinee, Argentina, Nepal sau orice altă ţară din lumea asta, moare de grija lui... Selly, de exemplu? (Ştiu că nu încape comparaţie... pentru că, de fapt, noi nu avem oameni ca Charlie Kirk pe aici. Şi nici nu am auzit de alţii asemenea lui, cam pe nicăieri).

Discută orice popor de pe glob sau dezbate, la nivel naţional, dacă e spre binele suprem să îl susţină pe Selly în campania lui cu bila roz la profilul de pe reţelele de socializare? Se contrează ei, ca să stabilească dacă Selly e înger întrupat sau omul întunericului, care manevrează masele pentru propriul folos şi către un rău suprem?

Din contră: eu cred că îi doare în cot!

Dar pe noi, nu. Noi trebuie să fim Dumnezeu şi să stabilim, fără putinţă de tăgadă, sanctitatea lui Charlie! De ce să facem asta? Nu ştiu! (De fapt, ştiu: în S.U.A. este război la baionetă între conservatori şi progreşişti, iar noi copiem. Simplu.)

Totuşi: de ce trebuie să îl susţinem sau să îl acuzăm? Depinde viitorul lui Charlie de ceea ce hotărâm noi, presupunând că am ajunge la un consens? CU SIGURANŢĂ, NU!

Apoi, mai e ceva: sunt cazuri când contează mai puţin viaţa unui om, pentru că important este modul în care a murit. Iar Charlie a fost omorât pentru ceea ce susţinea, de aceea nu mai este "doar un tik-toker" ce se prostea pe unde putea. La fel cum Martin Luther King Jr. nu mai este doar un pastor, ci un pastor asasinat pentru a suprima o idee.   

Mda...foarte trist şi urât, când se ajunge la astfel de rezultat şi oamenii nu înţeleg că nimic pe lumea asta nu se rezolvă cu o crimă, cu violenţă sau cu mofturi şi egoisme. Dar asta e problema fiecăruia.  

Deci: dacă te interesează subiectul, ţii un moment de reculegere sau marchezi momentul, după cum te duce capul. Dacă nu, îţi vezi de viaţă

Dar la noi ce se întâmplă? Se iau intelectualii la harţă, ca să stabileasca dacă spusele lui Charlie mântuiau lumea. Era el un salvator? Era atot-bun? Era conservator sau liberal? Era mega-conservator sau mediu-democrat? Era de stânga, de dreapta, de stânga-centru-spre dreapta sau de dreapta-faţă-spre înapoi?? Sau era alb cu pete negre, ori negru pe pete albe? Că spunea şi de-aia, care sună bine! Dar spunea şi de ailaltă, care ia uite ce enormitate este! Susţinea familia, iar pentru asta merită laude. Dar, cică avea şi idei mai ciudate, precum libertatea copiilor de a asista la execuţii publice. Câh, caca! 

Prin urmare: eşti pro sau contra? Susţii un familist? Cum poţi face asta, când avea idei criminale? Reclami un propagandist totalitar şi posibil criminal, dacă apuca să îşi pună ideile în pracică? Cum poţi face asta, când susţinea familia?? 

În concluzie: Eşti pro sau contra? Că TREBUIE SĂ SE ŞTIE!

De ce?

De ce trebuie, neapărat, să iau o poziţie în acest sens? Dacă îmi văd de treaba mea, ce are?  Şi mai ales, se schimbă ceva pe lumea asta, dacă eu hotărăsc în legătură cu viaţa unui om pe care îl ştiu din câteva clipuri şi oleacă de discursuri? 

Doamne fereşte! 

Da, am scris şi eu despre subiect - însă m-am ferit să abordez viaţa personală sau publică a bietului om. M-a interesat, mai mult, ipocrizia socială, care este demonstrată şi se demonstrează ori de câte ori cauţi o continuitate pe termen lung, faţă de diverse întâmplări (de cele mai multe ori, asemănătoare spre identice şi judecate diferit, în funţie de ordinul pe unitatea de valori şi cine e la butoane). 

Ştiu că nu schimb nimic cu nimic prin asta, dar trebuie să mai râd şi eu!

Mai ales că, dincolo de asta, mi se pare că totul este o exagerare foarte exagerată, dacă pot spune aşa. Şi iată că pot! Muahahahaha!!!! 

De fapt...staţi că m-am răzgândit! 

Hai la ceartă şi bătaie, că nu mai e loc de întors! Hai, hai, că suntem juriu în procesul divin şi nu aşteaptă Dumnezeu după noi, pân' ne scărpinăm în urechi şi facem biluţe de muc! Şi nici nu stă să pierdem vremea cu prostii! 

Hai, hotărâţi-vă-ţi! Cine e pro-Charlie, să ridice două deşte! Cine e contra, să tacă! 

Vaaaaiiii...dar stai că-i discriminez pe controşi, că tre' să tacă! Perfect... facem invers, atunci!

Vaaaaiiii...dar stai, că-i discriminez pe fani, că tre' să tacă! Perfect, facem invers!

De fapt, ştiţi ce? Hai să strigăm din toţi bojocii, fiecare după cum doreşte! Şi-apoi vedem ce aude Dumnezeu şi ce hotărăşte. Bine?

Unu, doi, trei, ŞIIIII!!!!!!!!!

"CINE E CU NOI, STRIGĂ OOOOO-UĂĂĂĂ! CINE E CU NOI, STRIGĂ OOOOO-UĂĂĂĂ!"

"Cine e cu Mafia, strigă OOOOO-UĂĂĂĂ"!

O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! 

Ups! 

Mă scuzaţi, mi s-a derulat programul prea mult şi am dat-o-n alte alea. Nu luaţi în seamă ultima parte, numa' hotărâţi-vă! 

Şi-apoi, după ce Dumnezeu va afla ce are de făcut cu sufletul bietului Charlie, că doar d-aia ne-am şi agitat să-L consiliem, vă invit să bem pentru asta!

Şi-un cântec să cântăm, ca să marcăm momentul! Cât de des reuşim să rezolvăm probleme pe care nici nu le avem? :))

 [B.U.G. Mafia feat. Nico - Cine e cu noi]

Charlie şi Charlie

O vorbă mai veche spune că "Toamna se numără bobocii".

No...iacă-mă-s! Am venit să îi număr şi eu!

Mi-am luat o scurtă vacanţă, presărată cu filme, cărţi, plimbări şi jocuri video. Mai trebuie şi o asemenea escapadă, că şi creierul merită câteva momente de odihnă. Nu-i vorbă, că nici nu aveam ceva important de transmis - aşa că am preferat să stau liniştit şi să observ. 

Dar gata cu fotosinteza, hai la treabă! "Dacă stai, îţi stă norocul", iar eu nu că aş fi vreun norocos de zile mari, însă nici nu îmi place să pierd vremea. Aşadar, ne apucăm de treabă...pentru că vreau să vă întreb ceva.

Vă mai amintiţi de vremurile în care toată lumea era Şarli? Se întâmpla prin anul de graţie 2015, când nebuneala influensărelii era în faşă.

Reiau puţin subiectul, ca să vă amintiţi: pe la începutul lui 2015, nişte islamişti au mitraliat la întâmplare angajaţii din redacţia revistei "Charlie Hebdo", pentru că aceasta publicase o caricatura care le jignea profetul. Ceea ce...aşa şi era.

Dar nu contează asta, că nu stau să judec trecutul. Important a fost altceva: din empatie, cineva şi-a scris pe Facebook că e Charlie, iar mesajul a ajuns viral pe mapamond şi toată planeta s-a umplut de Charlie. De empatici. Sau... de oameni care merg la grădina zoologică şi bagă mâna printre gratiile cuştilor, ca să se amuze şi să vadă ce iese? 

Nu ştiu...întreb!

Pentru că, la zece ani distanţă, cred că e momentul să fim, din nou, Şarli. Sau Cearli. Adică...nu "Je suis Charlie" pe franceză, ci "I am Charlie", pe engleză - c-avem şi motiv: alt Charlie a fost asasinat la datorie, pe altarul dreptului la liberă exprimare. Sau... şi-a căutat-o cu lumânarea?

De data aceasta, n-a mai râs nimeni de profetul musulman. Dar unii spun că Charlie englez şi-o merita, deoarece milita pentru dreptul la port-armă, chiar cu preţul câtorva victime. Ei, ce să vezi, a ajuns şi el statistică, în rândul celor câteva victime - cum a spus un jurnalist tânăr, frumos şi liber, de pe la noi. Cristian Tudor Popescu, parcă.

Deci: mai suntem Charlie sau nu mai suntem? Cazurile mi se par asemănătoare, dar reacţiile oamenilor sunt taman la poluri opuse: în primul caz, eram înţelegători şi sensibili, înfierând atentatul şi interzicerea dreptului de liberă exprimare; în al doilea caz aplaudăm, suntem judecători şi ne disociem de un asemenea personaj conservator, închis la minte şi homofob, care susţinea tot felul de ideii creţe, precum familia, credinţa în Dumnezeu şi dreptul de a purta armă în ţara lui. (Cee ce este enervant la culme şi propun să ne luăm, niţel şi de japonezi - că traversează pe albastru, nu pe verde, ca toţi oamenii.)

Prin urmare, să ne bucurăm şi-un cântec vesel să cântăm, că am scăpat de-o ciumă roşie? Sau să ne pălească mila, în faţa unui asemenea crime? 

Hmmmmm....decizii, decizii, decizii...

Apoi, urmează întrebarea: dacă valorile ni se schimbă după cum bate vântul, cam ce fel de valori sunt acelea? Şi mai ales, ce spune asta despre noi, cei care le adoptăm?

Nici asta nu ştiu... Însă diferenţele de comportament  se văd din avion şi chiar nu glumesc! Ce-am citit pe net zilele astea, mi-a dat dureri de neuron, că unul mai am şi acela abia mai clipeşte; însă, tot ţine steagul sus, pe crâncena redută.

No, şi erau unii care-l acuzau pe Charlie Kirk de tot felul de idioţenii şi se bucurau că a murit încă un pesedist-aurist-suveranist-georgist-putinist, deci planeta este mai frumoasă.

Vă vine să credeţi aşa ceva? Pe cuvânt de cercetaş, iniţial, am crezut că mesajele acestea sunt scrise de boţi sau de vreo inteligenţă artificială defectă...dar am impresia că mă înşel şi avem de-a face cu oameni în carne şi oase. Ceea ce mă face să mă întreb: până unde a ajuns obsesia anti-PSD-AUR, dacă până şi personalităţi din alte ţări primesc aceste etichete, doar pentru că promovează valorile "tradiţionale"? 

Sau e vorba doar de un reflex condiţionat, un dresaj care preia controlul la auzul unor cuvinte cheie? 

Şi până la urmă, de unde atâta ură? Pentru ce şi de ce?

De unde atâta înverşunare? De unde atâtea reacţii extreme? Mă uit, mă mir şi constat că trăim într-o societate aflată în antiteză cu ea însăşi!   

Pe de o parte, gândim pozitiv, mergem la tone de cursuri de dezvoltare personală, plătim mii de maeştri spirituali, guru, hipnotizatori, reikişti, telepaţi, empaţi, magicieni, radiestezişti, colorişti, metalurgişti, karmişti şi alţi işti, ca să ne ridicăm vibraţia şi să ne unim în Absolut - iar pe de altă parte, ne porcim, ne golănim, ne bestializăm şi fierbem de ură, când pierde echipa favorită de fotbal. Sau vin alegerile. Sau discutăm despre orice detaliu care ar putea să ne diferenţieze.

Iar subiectul la îndemână este politica, căci aici, cu toţii ne pricepem. Toţi ştim adevărul, toţi înţelegem subtilităţile şi ştim cum trebuie să fie. Şi pentru că ne place să ne bălăcărim bine de tot, politica face parte din orice aspect al vieţii noastre. 

Apropo de asta: mai devreme, mă uitam la un clip filmat dintr-o maşină oprita la trecerea de pietoni. Şi din dreapta către stânga, traversează în viteză, o domniţă pe trotinetă. Numai că bordura de pe celălalt trotuar era puţin mai înaltă şi desigur că roata trotinei se propteşte-n obstacol, iar fata îşi continuă traiectoria în zbor, conform legilor fizicii: peste ghidon, grămadă pe asfalt, cu căştile sărite-n bălării, telefonul într-o parte şi conţinutul genţii împrăştiat peste tot! BUF! TROSC! AUUUU...

Râdeam de mă durea burta! Mi-era şi oleacă milă de fată, ce-i drept... dar mă întrebam: oare nu i-a spus nimeni, nu a citit şi ea, pe nicăieri, că pe trecerea de pietoni se traversează doar ca pieton? Da', mă rog: "Domnia şi prostia SE PLĂTEŞTE". Uneori, chiar amândouă deodată.

Apoi citesc comentariile şi la un moment dat, zice unu': "Votanta lu' Mucuşor". Altul îi dă replica: "Votanta lu' Haur". Altul îi înjură pe toţi. Şi uite aşa, s-a pornit un tămbălău, de numa-numa!

Dar de ce se întâmplă asta?

De unde vine ura asta din ce în ce mai atroce şi mai violentă? Eu nu-mi explic...

Cât timp m-am retras "în vacanţă", m-am tot întrebat dacă mai merită să scriu - şi nu pentru că nu mai am ce, ci fiindcă e periculos să mai spui ceva, în ziua de azi. Nu mi-e frică să nu mă împuşte cineva, că nu am eu atâta relevanţă (şi chiar de-aş avea, aia e! Ghinion! Murim o dată şi bine, nu de mai multe ori.). Însă nici nu vreau să provoc scandaluri care nu îşi au rostul.

Şi mă uit în jur, apoi mă crucesc cu toate mâinile, când văd cum internetul şi accesul la liberă exprimare scoate la lumină cele mai urâte părţi ale noastre. 

Deconectat de la orice aparatură electronică, ies pe drum şi văd oameni; unii eleganţi, alţii frumoşi, alţii mai anapoda, mă rog! Fiecare după standardele sale. Dar pe internet, toţi sunt sensibili, deştepţi, deţinători ai adevărului absolut, plini de compasiune, toleranţi şi urăsc, din ficaţi, orice nu se aliniază cu propriul model de gândire. 

 

Mai ciudat este că acum, cu atâtea suflete magice şi oameni înalţi, orice subiect nu mai poate fi decât controversat şi practic, poţi face moarte de om din orice subiect: filme, cărţi, desene animate, băutură, cărţi de colorat, ca să nu mai zic de tradiţionalele subiecte: femei, religie, politică şi identitate de gen. 

Nu mă credeţi, nu? Atunci nu aţi văzut cum se înjură şi se ameninţă cu moartea fanii "Star Wars - trilogia originală" cu fanii "Star Wars - trilogia modernă". Sau fanii "Superman 2013" cu fanii "Superman 2025".  Sau fanii cafelei Starbucks, cu fanii cafelei McDonald's. :))

Iar în acest peisaj colorat, ne mai mirăm de controversele care s-au născut după asasinarea lui Charlie Kirk? 

Normal că nu!

Totuşi... Vă vine să credeţi că eu nici nu îl ştiam pe omul acesta? 

Când pierdeam vremea printre reel-uri şi story-uri pe Facebook, mai dădeam de clipurile lui şi îmi plăcea ce idei are, dar mai ales claritatea sa de expunere. Şi logica sa. Credea în ceva, dezbătea şi avea tot timpul verbul la el.

Nu era ca alţii, care gândesc emoţional. Nu se pierdea cu firea, nu dădea înapoi. Doar spunea ce avea de spus şi ce trebuia să fie spus. Mereu pe fază, mereu pe subiect. Eu, ca multe alte persoane fără exerciţiul dezbaterii, mă pierd - mai ales când sunt mize emoţionale; şi după ce trece momentul critic, rememorez episodul în cap şi mă iau la palme mentale: "Ce idiot am fost! Trebuia să zic asta şi asta şi asta! Ptiu...cum de nu m-a dus bibilica"?

No, pe Charlie Kirk îl ducea. Şi dacă spunea lucruri naturale şi normale, nici nu (prea) erau şanse să-l dai la întors.

Chiar dacă nu-i reţinusem numele, pentru mine, Charlie Kirk era "băiatul  care le zice bine celor cu prosteala woke". De aceea, când au început să bubuie ştirile despre asasinatul unui prieten de-al lui Trump, m-a interesat puţin spre deloc. Apoi, din întâmplare, am văzut ştirea şi mi-a picat fisa abia după ce i-a dat poza "prietenului lui Trump". "Ia stai oleacă! Ăsta nu-i ăla de mă uitam acu' o oră la el? Ba da"... Şi nu-mi venea să cred, până nu am văzut clipul cu momentul ne-editat împuşcării. Da' chiar şi aşa, tot pare incredibil.

Hmmm! Nu pot să înţeleg cât de idiot să fii, ca să omori un om şi să distrugi o familie, doar pentru că nu crede în ceea ce crezi tu. E boală, e prostie, e o doagă lipsă sau doar reflex pavlovian, declanşat de nişte sloganuri?

Dumnezeu să-l ierte, ce pot să mai zic? Că doar nu-s nebun, ca să mă bucur de o crimă!

Cineva se întreba, într-un talk-show, ce om trebuie să fii (sau să nu fii), ca să te bucuri de moartea altui om. Habar n-am! Dar parcă îmi amintesc, prin ceaţă, de nişte mulţimi de oameni care se bucurau că a murit Iliescu. Sper că sunt mai fericiţi, măcar cu un milimetru. 

Adică...nu aşa ar trebui să fie, dacă au scăpat de-o grijă? 

Să bem pentru asta! 

[Tommee Profitt feat. Fleurie - Turns You into Stones]

Merita Ion Iliescu funeralii de stat?

 Pe 5 august 2025, a murit Ion Iliescu. Fostul preşedinte al României avea 95 de ani.
Ieri, 7 august 2025, a fost înmormântat cu onoruri militare şi a fost declarat doliul naţional.

Şi-apoi să te ţii mare fierbere şi rumoare-n ţărişoara noastră dragă: unii că hâr, alţii că mâr! Unii cu nemulţumiri şi reproşuri, alţii cu văicăreli şi ăuăleli! 

Ce mai la deal, la vale? Circăreală ca la uşa cortului, că aşa ne şade nouă bine!

Întrebarea este: merita Ion Iliescu funeralii de stat şi doliu naţional? 

Toţi postacii şi internauţii şi-au dat cu părerea; unii au fost pro, alţii contra. Unii au invocat morala creştină, alţii au marşat pe nebunia de la mineriade. Iar alţii, mai dezinvolţi, şi-au băgat p şi c şi m şi l, până s-au plictisit. 

Vorba marelui nostru scriitor: "După buget, coane Fănică"! 

Eu am căutat să mă feresc de subiecte din astea, zis "controversate". La alegeri, de exemplu, am reuşit să fac asta. În jurul meu, toţi se bălăcăreau, toţi discutau, se certau, se înjurau, se acuzau şi se excomunicau reciproc, iar pe mine mă mânca limba de numa-numa să zic ceva; dar am tăcut eroic şi mi-am văzut de viaţă. Pentru ce să mă complic? Doar ca să am senzaţia că am valoare socială? :)) 

Problema e că-n ultima vreme, lumea ia foc de la toate banalităţile şi renunţând azi, renunţând mâine, va veni o zi în care voi constata că nu voi mai putea spune nimic... pentru că orice subiect va fi controversat. 

De aceea, astăzi nu mai tac.

La revoluţie, abia împlinisem 6 ani - motiv pentru care am amintiri foarte vagi şi secvenţiale, referitoare la acele vremuri. La mineriade, nu eram mai breaz şi clocotul de atunci l-am perceput ca pe nişte simple poveşti. Pe mine mă interesau desenele animate, joaca printre oi, şotronul şi alte lucruri ale copilăriei... nu jurnalul de ştiri, care nu pricepeam de ce se difuzează de câteva ori pe zi, iar "Tom şi Jerry" se dădeau doar în weekend.

De aceea, mă întreb şi vă întreb: ce pot spune eu despre revoluţie? Păreri şi vorbe goale? Mi-e ruşine să fac asta. 

Şi nici nu mă pot uita în gura tuturor influenkerilor virtuali, care cred că le ştiu pe toate, doar pentru că sunt cetăţeni europeni şi au drepturi. De fapt, singurele persoane la care aş pleca urechea când vine vorba despre ce s-a întâmplat în anii de început ai democraţiei, sunt cele care au cel puţin 50 de ani - care erau  măcar (aproape) majore şi înţelegeau, oarecum, frământările şi contextul vieţii de atunci. Dar chiar şi-aşa, opiniile lor diferă foarte mult, pentru că aveai nişte experienţe ca simplu muncitor şi vedeai cu totul altfel viaţa, dacă aveai noroc să fii nabab sau fiu de nabab post-revoluţionar.

Până la urmă: unde e adevărul? Habar n-am. 

Şi nici măcar nu mă hazardez să emit vreo judecată de valoare, pentru că ştim cu toţii cât sunt de mari şansele ca informaţiile care ajung la noi să fie trunchiate, modificate, răstălmăcite, interpretate după interesul de moment sau mincinoase pe de-a-ntregul.

Aşa că nu mă aventurez şi spun doar atât:

Pentru mine, personal, Ion Iliescu este un nume. Şi o grilă de radiator... dacă vă mai amintiţi Daciile cu "zâmbetul lui Iliescu". În rest, Ion Iliescu nu m-a prea afectat personal, chiar dacă a fost preşedinte al României, ales de foarte mult popor şi în mai multe rânduri. 

Unii spun că a fost cel mai bun om politic al vremii. Alţii spun că a fost un simplu criminal, vinovat moral pentru morţii din revoluţie şi mineriade. Probabil că da, posibil că nu. Nu ştiu.

Cert este că a condus România în anii de după comunism şi a făcut primii paşi spre ceea ce trăim acum. 

Dacă e să fiu sincer, după discuţiile ultimelor zile despre viaţa lui, eu am ajuns să îl văd cu alţi ochi pe Iliescu. Ca om. Şi ştiţi de ce?

A fost căsătorit aproape 80 de ani cu aceeaşi femeie - ceea ce este o realizare greu de imaginat, mai ales în ziua de azi... când iubirea şi viaţa de familie sunt un simplu capriciu de moment. O  beţie de cuvinte fără rost şi minciuni care lasă în urmă o mahmureală ce mutilează inimi. 

Apoi, a mai făcut ceva important: nu a avut copii, dar a crescut unul din străini. A avut un copil de suflet. Nu a investit timp şi energie într-un pudel, pisică, acvariu cu peşti, case, maşini, avioane sau alte mofturi, ci a crescut un om.

Chiar şi numai pentru atâta lucru, eu cred că merită măcar un dram de respect.        

    

Dar până la urmă, merita funeralii de stat şi zi de doliu? 

Ca să fim mai catolici decât papa, mă gândesc că poate ar fi trebuit să îl punem pe Iliescu într-o vitrină frigorifică şi să organizăm un referendum naţional, cu participare obligatorie, ca să întrebăm TOT poporul cu drept de vot, ce să facem. Şi spun "obligatoriu", ca să nu avem vorbe la proces - că au venit la vot doar activiştii de partid, haştagiştii, tinerii, asistaţii sociali sau bătrânii. 

Iar după ce vedem ce hotătăşte poporul, acţionăm în consecinţă. Ce ziceţi?

 

Până una alta, răspunsul meu la întrebarea de mai sus este DA. Merită... pentru că a fost preşedintele României. Iar funeraliile de stat nu sunt un semn de respect faţa de omul Ion Iliescu (care era ateu, adică îl doare-n vârful cotului de orice formă de slujbă de îngropăciune sau doliu), ci un respect faţă de instituţia prezidenţială. Faţă de propria ţară şi de opinia locuitorilor ei.

Până la urmă, vorba bunicii mele: "Nu ai să vezi mort pe gard; cum, necum, tot te îngroapă cineva". Iar după ce mori, nu te mai interesează ce se întâmplă cu trupul. Că-i aruncat într-un şanţ, ars în sobă sau plimbat prin oraş cu mare pompă, cred că e fix egal, pentru cel care a murit. 

Însă, obiceiurile acestea contează foarte mult pentru cei care rămân. Sunt o dovadă de educaţie şi respect faţă de sine, până la urmă...tot aşa cum, atunci când saluţi pe cineva, de fapt, te saluţi pe tine. Şi te preţuieşti pe tine.

Respect. Despre asta a fost vorba în ultimele zile, în opinia mea.

Un capitol pe care fostul preşedinte Klaus Iohannis nu l-a parcurs. Şi nu din vina lui, ci din vina celor care nu au fost în stare să introducă această lecţie în manualul de fizică. Problema e că nu au adăugat-o nici în manualul de matematică... altfel nu-mi explic cum preşedintele în funcţie a rămas repetent pe partea de respect. 

Dar aia e, atât s-a putut. 

Totuşi, sunt sigur că data viitoare va fi mai bine. C-apoi, nu degeaba Nicuşor Dan a fost olimpic la matematică! Are gândire critică şi învaţă din greşeli.   

Deşi...când va muri Traian Băsescu (că va muri la un moment dat, doar n-o fi nemuritor), presupun că şi atunci îşi va găsi de treabă prin birou. Vorba aia: Băsescu a fost colaborator dovedit al Securităţii, nu mai sunt doar păreri şi simple acuzaţii. Deci... #stăcasă. Şi pe viitor, învaţă din greşeli, că nu a fost degeaba olimpic la matematică.

Apoi, mai este un aspect pe care nu îl luăm în seamă: de ce ne concentrăm atât de mult pe justiţia umană, când de judecata divină nu scapă nimeni? Iar când vom ajunge acolo, indiferent că la înmormântare s-a ţinut doliu naţional sau nu, indiferent că s-au tras salve de tun sau salve cu praştia după porumbei, că s-a cântat imnul de stat sau "Lambada", cu toţii ne primim răsplata - şi pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Pentru suferinţe şi bucurii, pentru tot ce suntem şi am fi putut să fim.  

Da'...mă rog. Orele sunt destul de înaintate pentru asemenea discuţii. 

În plus, până la preşedinţi, adevărurile de după cortină şi motivaţiile politice, vin peste noi provocările zilei de mâine.  Că na, aşa-i viaţa: "dacă stai, îţi stă norocul".

Să bem pentru asta!

Şi-un cântec vesel să cântăm. Unul de inimă albastră, că nu se cuvine să dăm un ditamai bairam, doar pentru atâta lucru.  

[Ellyn Storm - Jenny of Oldstones cover/ Game of Thrones]

Elefantul din creier (partea a II-a)

Ştiţi, cumva, ce este acela un "gâr"? Că vreau şi eu - chiar dacă nu am idee ce este! 

Cineva mărturisea că gâru' i-a schimbat viaţa. Foarte tare, vreau schimbare!!!! 

Altcineva spunea că gârul este ceva atât de profund şi de inspirator, încât este singurul motiv pentru care mai trăieşte! Hmmmm... tentant! Înseamnă că e ceva de bine. VREAU!  

Şi dacă tot suntem aici, mai am o întrebare: Ce-i aia o "sistără"?

Ieri, când eram pe la cumpărături, am trecut pe lângă o doamnă (să zicem), care vorbea la telefon pe difuzor şi video, cum se face în era civilizată. No... Şi nu mă interesa ce spunea, dar când am trecut pe lângă ea, m-a luat de urechi cum striga: "Da, da, stau la sistăra! Da, da...sistărămia"! 

Deci: ce-a vrut să zică duduia? 

Personal, am o mică impresie că sistăra asta ar trebui să fie soru-sa. Adică "sister", în engleză; v-aţi prins? 

Şi de ce nu o fi zis aşa? N-aveţi un răspuns?

Lasă, că ne spune "Elefantul din creier"... iar explicaţia este simplă:  ca să fim în trend şi să părem acei stimabili unşi cu toate alifiile şi uşor exotici. Ceea ce nu-i nou.

Dar de ce să pari că eşti, dacă nu eşti? Simplu: pentru că asta se caută! Pentru că în societate contează imaginea. Prestigiul. Ideea. Are importanţă ce arată iluzia optică, nu ce este dincolo de cortină, oglinzi şi perdeaua de fum.

"Elefantul din creier" despre asta este: despre minciunile pe care ni le spunem şi pe care ni le repetăm până le credem, pentru a-i putea fraieri şi pe alţii. E ca la teatru: dacă nu crezi în rolul pe care îl joci, se vede de la o poştă că te prefaci. Şi dă ca porcu'! 

Titlul cărţii, de fapt, parafrazează metafora elefantului din cameră: ceva ce ştim, dar ne prefacem că nu există. Şi uite aşa, pentru a funcţiona în societate, învăţăm să ne ascundem adevăratele motive şi să le îmbrobodim în ambalaje frumoase, pentru a le prezenta celorlalţi. 

Mai direct spus, învăţăm să apucăm rahatul de partea curată. 

Iar autorii îşi demonstrează logica, analizând multiple aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi: 

- Credeţi că donăm din bunătatea inimii şi ca să ajutăm pe cei aflaţi în nevoi? Sigur, sigur...

Studiile sociale arată că oamenii donează mai uşor, atunci când motivul capătă o poveste. Adică, "mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană". 

Astfel că, este puţin probabil să dăm bani unei asociaţii care se ocupă de ajutorarea copiilor cu cancer, spre exemplu. Dar dacă ni se povesteşte despre Dănuţ, care are 10 anişori, stă într-un bordei şi învaţă la lumina lumânării, este cel mai bun din clasă şi mai vedem şi poze emoţionante cu familia în lacrimi şi etc, curg banii către acest caz, ca la ţeava spartă fără robinet.

...pentru că nu donăm pe bază de raţiune, ci pe fond emoţional. 

De asemenea, cu cât sunt problemele mai apropiate, cu atât donăm mai uşor. Şi dăm bani cerşetorului de la colţul străzii, dar ignorăm copiii care mor de foame în Africa - până când trebuie să îl mânăm pe cel mic să pape tot din farfurie, fiindcă "el face nazuri şi copiii din Africa mor de foame".

Iar partea amuzantă este că nu ne mai interesează ce se întâmplă cu banii noştri, după ce i-am dat. Studiile arată că cele mai eficiente cheltuieli le-a făcut o asociaţie obscură, care se ocupă cu protecţia împotriva ţânţarilor care transmit malarie sau ceva. Restul ONG-urilor, indiferent de misiunea lor, distribuie mare parte din fonduri către publicitate şi imagine - pentru că faima aduce bani şi avem tendinţa de a dona pentru ceea ce este în vogă, nu pentru nea' Gheorghe din colţ pe dreapta, pe care nu-l ştie nici Tata Mare! Chiar dacă este extrem de nevoiaş.

Şi-n plus, una e să spui că ai donat bani pentru Roşia Montană, spre exemplu - o problemă cunoscută la nivel naţional şi care îţi creşte stima socială, pentru că pari un om interesat de problemele arzătoare ale comunităţii - şi alta e să donezi pentru Asociaţia Pescarilor Amatori din Cuca Măcăii - chiar dacă ei susţin economia locală. 

   

No...şi de ce facem asta? Simplu: pentru a ne creşte stima din cadrul grupului. De aceea se fac donaţii la vedere. Sau anonime, care-s răsplătite cu diverse insigne, brăţări şi tot felul de însemne menite să îţi semnalizeze bunătatea inimii. Şi valoarea pe piaţă. Şi puterea financiară. Sau orice altă calitate care îţi va aduce respect, faimă, iubiri, ani, bani şi duşmani. D-astea. 

Şi iată elefantul...  

- Credeaţi că arta este o expresie a sensibilităţii şi puterii creatoare a omului? Terminaţi cu prostiile...

Masculii păsărilor grădinar-satinat construiesc umbrare impozante, sub formă de arcade, mari de până la un metru. Apoi călătoresc zeci de kilometri pentru a căuta tot felul de obiecte albastre, care să le decoreze cuibul. De ce? Pentru că femelele reacţionează la această culoare şi cu cât adăpostul este mai oacheş, cu atât reflectă mai bine puterea, rezistenţa şi determinarea acelui mascul. Adică are genă care promite şi este o partidă bună, ce mai la deal, la vale? O genă care merită transmisă mai departe. C-apoi, un păsăroi sfrijit, chior şi fără o aripă, pentru ce să se înmulţească?

Aşa şi la oameni: artiştii sunt apreciaţi, da. Dar nu toţi...ci doar cei care devin celebri, care aduc bani în casă, sunt faimoşi, adulaţi şi respectaţi în societate. Cei care dau dovadă de gene bune şi care asigură mediul confortabil pentru creşterea şi dezvoltarea urmaşilor.

În plus, tot studiile arată că pentru noi nu contează arta în sine, ci omul din spatele operei de artă şi faimai pe care o are. De aceea vom aprecia mai mult trei pete de culoare aruncate pe o pânză de Grigorescu, când era beat; şi vom trece cu vederea un tablou minunat, dar făcut de Ixulescu de pe dreapta. 

În altă ordine de idei, se preferă un tablou imperfect, dar pictat de un om în carne şi oase, în detrimentul unui tablou perfect, dar conceput de inteligenţa artificială. 

Tot aşa, avem tendinţa de a aprecia originalitatea imperfectă şi nu perfecţiunea unei copii.

Dar asta nu e bătut în cuie.

Până-n revoluţia industrială, erau apreciaţi artiştii. Apoi au fost inventate maşinile şi fiind mai moderne, se căuta perfecţiunea obţinută prin mijloace tehnologice - până când aceasta s-a ieftinit şi a devenit accesibilă tuturor. Abia atunci artistul uman şi-a recăpătat locul pe podium.

Dar cine hotărăşte ce trebuie lăudat? Cine stabileşte moda? Cu siguranţă nu omul obişnuit... deoarece noi vom aprecia, mai mereu, ceea ce ni se spune că trebuie apreciat. Şi astfel s-au inventat criticii de artă, care se presupune că îşi bazează opiniile pe o înţelegere mai adâncă a profunzimii artistice. Iar dacă expertul spune că cerul e verde, cine sunt eu să îl combat? Are el nişte expertize pe care se bazează, nu e simplu ca mine: dă cu ochiul şi emite părerea. 

De aceea şi mergem cu turma: din dorinţa de a aparţine bunului gust acceptat la un moment dat. De a fi văzuţi într-o lumină mai bună şi de a fi apreciaţi. De a fi primiţi în grup, oricare ar fi el.

De fapt, imaginea este cea care ne obligă să luăm anumite poziţii şi să adoptăm anumite comportamente, nu opţiunile personale.

- Mecanismul acesta se aplică şi în cazul religiei: dacă afirmi că eşti credincios, trebuie să dai bani la biserică. Sau să te spovedeşti, să mergi la slujbe, să mergi în pelerinaje, să faci donaţii, să ajuţi comunitatea şi să respecţi cât mai multe reguli stabilite în interiorul grupului... altfel, eşti marginalizat sau chiar excomunicat. Şi nimeni nu vrea asta, mai ales că, la un moment dat, nici nu mai contează ce crezi cu adevărat. Important este să faci ce trebuie să faci şi să pară că eşti ce trebuie.

Desigur, studiile arată că cei credincioşi au o calitate a vieţii mai bună decât cei care se declară atei... deoarece colaborează între ei şi s-au organizat în grupuri care respectă aceleaşi reguli. Deci ştii că dacă plantezi un măr, vei culege mere - şi nu gheparzi de grădină, furnici sau bolizi de curse, cum ar fi în cazul celor care îşi trăiesc viaţa după capriciul de moment, care nu au mamă şi nici tată, iar întreaga lor existenţă este o competiţie continuă cu cei din jur. 

- Despre politică, ce să mai zic? Toţi suntem experţi în acest domeniu... dar câţi suntem conduşi de propriul cap şi câţi suntem duşi de valul grupului în care sălăşluim? Câţi cerem sfaturi pentru a şti ce să facem, deoarece suntem liberi şi facem ce vrem noi?

Uite, au fost alegeri. Câţi am votam raţional, după o analiză SWOT întocmită cu simţ de răspundere şi câţi am votat pe fond emoţional, conduşi de frică, speranţă sau orice altceva? Câţi dintre noi am picat în plasa invizibilă a manipulării candidatului preferat, dar am râs de cei manipulaţi de plasa de manipulare strigătoare la cer, a candidatului nepreferat?

Nu ştiu şi nu mă interesează. Deşi...ar cam trebui.

Un studiu efectuat prin 2010 a arătat că oamenii îşi caută parteneri de viaţă cu aceleaşi vederi politice, iar alt studiu a arătat că opţiunea politică are importanţă nu doar pentru alegerea, şi pentru  obţinerea unui post în domeniul educaţiei. De asemenea, politica afectează chiar şi bunul mers al relaţiilor sociale.

C-apoi...câte prietenii nu s-au rupt, câte familii nu s-au destrămat, din cauza votului de la noi? La câtă înverşunare a fost, nu mai dura mult şi ne şi omoram unii pe alţii. 

- În privinţa educaţiei, lucrurile sunt mai simple: şcoala nu ne dezvoltă capacităţile, ci ne uniformizează aptitudinile. Este, doar, un fel de pat al lui Procust, care ne garantează viitorul succes de sclav în slujba patriei.

Astfel, tot studiile arată că, spus pe şleau şi citat din preşedintele României, "şcoala scoate tâmpiţi"... deoarece ea nu are rolul de a face să strălucim individual, ci de a ne modela comportamentul, atenţia şi capacitatea a primi şi a rezolva cu succes, într-un anumit termen, diverse sarcini. De aceea se şi studiază diverse materii chiar şi în facultate, unde se presupune că te specializezi.

Dar ce treabă are "Rezistenţa materialelor" cu "Psihologia", spre exemplu? Nici măcar una. Dar lucrurile astea se studiază la facultatea de chimie alimentară, pentru că angajatorii nu se aşteaptă să ieşi specialist din facultate. Ci docil şi capabil să te achiţi (cu brio) de diverse sarcini. D-aia se uită la note, d-aia îi interesează cât ai luat la sport, arte plastice şi tehnici de programare, chiar dacă termini facultatea de istorie.

- Iar în cazul relaţiilor, este şi mai simplu: "ai money, love story; n-ai money, i'm sorry". Şi e normal să fie aşa... deoarece nu putem pune un nou născut ca director de multinaţională şi nici nu putem deţine Ferrari, fără a avea capacitatea de a-l întreţine. Ca orice lucru din viaţă, pentru a-l avea, trebuiesc parcurse nişte etape...altfel, cum putem alerga, dacă nu ştim să mergem?

Iar banii sunt putere condensată.

Cam urât spus, e adevărat...pentru că nu se rezumă totul asta. Însă capacitatea de a-i obţine, a-i avea şi a-i înmulţi este o garanţie a educaţiei, rezilienţei, capacităţii de supravieţuire şi avansare pe scara socială.   

În acord cu cele afirmate mai sus, studiile arată că bărbatul care nu aduce/nu are potenţialul de a aduce un context favorabil într-o posibilă relaţie, nu există pentru acea relaţie. De aceea, conform altor studii, bărbaţii mai neatractivi fizic dar cu venit mare, au fost preferaţi bărbaţilor atractivi, dar cu venit mic. Iar când lucrurile s-au modificat, bărbaţii frumoşi şi bogaţi au fost preferaţi celor urâţi şi săraci.

Pentru femei, însă, lucrurile stau diferit.. deoarece indiferent de starea materială, au fost preferate femeile frumoase - deoarece suntem oameni şi ne place frumosul. Acesta este motivul pentru care persoanele aspectuoase au succes în viaţă. Şi de aceea s-au şi inventat filtrele de înfrumuseţare şi toate căile de cosmetizare a realităţii. 

O veche zicală spune că femeile se îndrăgostesc de ceea ce aud, iar bărbaţii de ceea ce văd. De aceea, femeile se machiază şi bărbaţii mint. 

...ceea ce, desigur că nu-i adevărat, chiar dacă studiile sociale confirmă această idee.

Până la urmă, dragostea este cea care contează. Şi care trece repede, în principiu. Şi nu o spun eu, ci realitatea: de câte ori nu ne-am îndrăgostit orbeşte de zeiţe şi zei, pentru ca, în momentele de claritate, să experimentăm căderea în infern şi să realizăm că acele persoane nu numai că nu erau ceea ce credeam, ci din contră: erau exact opusul a ceea ce ne doream. 

Dar dacă a fost proiecţia potrivită şi ne-a pălit dragostea-n vintre... ghinion de neşansă! O dragoste care, din punct de vedere evoluţionist, nu este decât o scurtă descărcare de chimicale în creier, care să ne ajute să perpetuăm specia. 

O specie de animale (oarecum) superioare.

O specie care crează cu o mână şi distruge cu cealaltă. O specie care, în numele păcii, porneşte războiul. O specie care, în spiritul cooperării, stimulează concurenţa. Care în numele siguranţei, întăreşte opresiunea... Şi care militează pentru reducerea consumului, dar stimulează consumerismul.

Noi suntem oameni. Şi acesta este elefantul din creier.

Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să cântăm... acela cu gâr, ca să ne profunzim şi să ne schimbăm viaţa în bine:

 [Fantomel x Kate Linn - Dame un grrr]

Elefantul din creier (partea I)

Aţi auzit de melodia aceea, cu refrenul "Aaaa-Pa-Ţ, A-Pa.Ţ, ahaaaaa, aha, aha"? Sau... poate cunoaşteţi varianta românească: "Ce-oi pă-ţi, 'oi păţi! Ce-oi pă-ţi, 'oi păţi! Ahaaaaaa, aha, aha"!

Nuuu? Nimic?

Dar pe Bombardino Crododilo îl ştiţi? Sau pe Tralalero Tralala...  

Nu?  Tot nimic??? Hai măi... cum aşa ceva?

Uite, vă mai dau o şansă: pe Tung Tung Tung Sahore, sigur îl cunoaşteţi! Sau...Staţi aşa! Cum adică "NU"?! Pfffff.... ce lume, ce lume! Ni se duc tradiţiile de râpă! 

Şi te pomeneşti că nu o ştiţi nici pe Balerina Capucina Mi-Mi-Mi-Miiiiii! 

Mda, trist - deşi nu pot spune că nu era de aşteptat.

Da' nu vă faceţi griji, că nici eu nu am auzit de chestiile astea - deşi, cică ele sunt în trend de câţiva ani. De fapt, aproape că s-au şi învechit. Numai că, dacă viaţa mea nu-i la modă, ce să fac? Aia e! Ghinion şi mult succes, data viitoare!

De fapt, staţi că mint! De "Aaaa-Pa-Ţ, A.Pa.Ţ." am auzit la un cunoscut, care fredona acest şlagăr în barbă, atunci când ne-am întâlnit. Apoi, zilele trecute, m-am lovit de sus-numitul hit când pierdeam vremea cu story-urile de facebook, în timp ce aşteptam să cobor din maxi taxi-ul care mă ducea din colo-ncoace. No...şi m-am gândit că-i vreun hit de tik-tok, adică un refren ce câteva zeci de secunde, care prinde la public, deşi nu are o anume importanţă artistică.

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat, după cercetări ulterioare, că refrenul tik-tokăresc este ditamai melodia de aproape patru minute, cântată de o fată cu nume de vin (Rose, adică) şi Bruno Mars - de care auzisem, că făcea ravagii cu "Just the way you are"... o melodie de super-îndrăgostiţi, pe care am ascultat-o şi eu pe vremea când raţiunea mea era foarte sentimentală. Sau... sentimentalistă?

Şi dacă stau să mă gândesc, cred că am auzit şi de Balerina Capucina. Ieri, ca să fiu mai exact, când urmăream o recenzie pentru "Ballerina", noul film din lumea "John Wick". Iar comentacii clipului erau dezamăgiţi că recenzia nu era pentru Balerina Capucina. Habar nu aveam cine e, aşa că am căutat-o şi am aflat-o. Vorba aceea: "cine caută, găseşte".

No. Iar această Balerinnă Capucina este un personaj absurd, inventat cu ajutorul inteligenţei artificiale, care este un produs al curentului "Brain Rot" - adică degradarea mentală şi idioţenizarea omenirii prin intermediul conţinutului online fără valoare, care oferă noi trenduri de urmat şi-ţi ocupă mintea cu tot felul de tâmpenii pe care să le apreciezi. Cam asta-i varianta scurtă.

...ceea ce, nu-i nimic nou şi nu pricep de ce s-a prins lumea tocmai acum de chestia asta. Mai ales că trendurile prosteşti au fost tot timpul...că doar nu putem spune că "provocarea găleţii cu gheaţă", îngenucheatul pe stadioane din timpurile mişcării Black Lives Matter sau curcubeiele lipite-n geam pe vremea carantinei, au avut vreo logică.

Desigur, "Ice Bucket Challenge" trebuia însoţită de nişte donaţii către asociaţiile care se ocupă de scleroza laterală amiotrofică, dar câţi au donat, după ce şi-au turnat apa în cap? Iar curcubeul din geam putea fi un semn al speranţei? Cred... deşi, dacă speri la tine-n propriul cap, ce are? De ce trebuie să arăţi? 

Stai...cum... "DE CE"? Ca să te vadă lumea că ţii cu moda sperării! Uite d-aia!

O explicaţie (aproximativ) asemănătoare o oferă şi cartea pe care am citit-o de curând. Vă tot ameninţ cu ea, deci cam bănuiţi despre ce este vorba: "Elefantul din creier - motivaţiile noastre ascunse din viaţa de zi cu zi ", scrisă de Kevin Simler şi Robin Hanson.

Bine, lucrarea aceasta nu mi-a dat sistemul de credinţe peste cap. Adică, după ce am parcurs-o, nu am descoperit "lumi noi şi ciudate", că nu sunt în Star Trek. Ci, din contră: mi-a arătat că nu-s nebun şi viaţa se desfăşoară după nişte reguli simple. Mai direct spus, avântul acestui studiu porneşte de la o vorbă de duh, spusă de nu ştiu ce psiholog faimos: "Omul este o primată egoistă" şi tot ceea ce face, vine din nevoia de a satisface câteva nevoi de bază: hrană, reproducere, apartenenţa la grup şi încă vreo câteva asemenea coordonate principale, de sorginte animală.

Sincer, nu mă porneam să citesc asemenea cărţi, că eu merg mai mult spre evadarea prin cărţi, nu spre înţelegerea lumii prin cărţi. Dar în urma unui pariu (pe care cred să sigur l-am pierdut), m-am hotărât să o citesc. Şi desigur că nu am cumpărat-o...ci am descărcat varianta pdf, de pe net. Era în engleză, dar na...ghinion. Dacă fusei unghie-n gât şi nu m-am învrednicit să mi-o cumpăr dintr-o librărie, ca tot omul, dă-i şi munceşte!

Ar fi fost a doua carte pe care aş fi citit-o în engleză, dar cum pariul e pariu... curaj găină, că te tai! Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am pus pe treabă! Cu emoţii, că am şi eu mici traume trecute. 

Prima carte în engleză pe care am citit-o... acum vreo zece ani (tot în urma unui pariu, nu vă impacientaţi), era un fel de proiect de cercetare al unuia care se  plimba cu barca pe coasta Americii Centrale, pentru a inventaria speciile de moluşte pe care le întâlnea. 

Şi a fost o nebunie! Lipsa de acţiune şi descrierile pe pagini întregi a peisajelor descoperite, mi-au scorojit neuronii, de la atâta plictiseală. Nu am rămas cu o amintire prea plăcută în urma acestei experienţe, aşa că alte proiecte de gen -  "Belgariada", cărţi din seria "Războiul Stelelor" sau povestiri scrise de H.P. Lovecraft - pe care tot în engleză le am, au fost amânate pe termen nedefinit spre niciodată. 

 

DAR pariul e pariu şi nu mă dau în lături de la nimic.

Nu-i vorbă, că engleză ştiu chiar bine - dar parcă nu-mi venea să mă stresez prea tare. Totuşi, am făcut-o... nu cu stres, ci cu atenţie şi încet, bătrâneşte, până i-am dat de cap şi cărţii cu elefanţi pe creieri. Că de! unii au pitici pe creier, alţii elefanţi. Se mai întâmplă..

Şi ce să vă spui? Primele 99 de procente din carte nu mi-au plăcut. Chiar m-au scandalizat, într-un fel, pentru că modelul de gândire propus de autori porneşte de la aceeaşi idee: "Suntem animale şi ne urmăm instinctele". 

Iar eu nu mă simt chiar animal. Adică...nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am visuri, dorinţe, porniri artistice, dureri, viaţă spirituală şi nu dau din codiţă la prima scăpărare de bec, că ştiu că trebuie să-mi vină recompensa. Plus că, în general, am avut libertatea de a mă durea în cot de modă şi ideea de "aşa se face".   

Apoi am terminat procentul rămas din carte şi eram tot picat pe gânduri, dar o ţâră mai indulgent. 

Iar la vreo săptămână după cucerirea crâncenei redute, deja îmi puneam întrebări. Nu-i vorbă, că începusem să zăresc în jur multe modele de comportament, însă nu mă simţeam parte din grup - pentru că am o viaţă care se îndradează cu greu, în majoritatea normelor şi în principiu, trăiesc în pierdere. Adică nu obţin mai nimic de pe urma lucrurilor pe care le fac şi care, uneori, dau ca nuca-n gard - din perspectivă obiectivă. 

Însă, dacă întorc privirea spre mine şi mă analizez la milimetru... chiar şi aceste comportamente ale mele se nasc din vicii, traume şi slăbiciuni. Nu trăiesc doar în modul de voluntariat şi din bunătatea mea sufletească, inefabilă. Şi nu-s vreun special, dimpotrivă: mă încadrez, liniştit, în rândul lumii. Ceea ce e minunat!

Şi-apoi, până la urmă, calităţile nu sunt doar vicii deghizate? Cel puţin, aşa spune alt psiholog mega-deştept, despre care trebuia să aflu, ca să-mi menţin imaginea de om cu scaun la cap.

Ei... exact acesta este metafora elefantului din creier: capacitatea umană de a masca un cusur cu perfecţiunea, lumina şi grandoarea necesare pentru a ne descurca în jungla socială de care aparţinem.

Apoi, autorii îşi demonstrează logica prin analizarea diverselor aspecte ale vieţii noastre: relaţii, artă, politică, religie, educaţie, caritate, medicină, consumerism, etc.

Parcurgând paginile, la început mă amuzam. Înţelesesem modelul egoistului de serviciu şi în funcţie de capitolul analizat, căutam să ajung la explicaţie şi să văd ce vrea să spună, de fapt...

Dar despre asta, în episodul următor.

Deocamdată, e târziu, iar eu sunt obosit, că am umblat brambura toată ziua. Mi-e sete, mi-e foame şi mi-e somn... Aşa că haideţi să închinăm un păhărel, să cântăm şi să dansăm, ca să ne sară surmeneala din călcâie!

Să bem pentru asta şi să vină hitul "Ce-oi păţi, oi păţi"!!! 

[Rose & Bruno Mars - APT]