Acum o săptămână, toată societatea fierbea de indignare, din cauza accidentului rutier din Bucureşti - acela în care a murit o doamnă mamă, în vârstă de 35 de ani.
Apoi s-a întâmplat explozia blocului din Rahova, iar centrul de interes s-a modificat şi el - iar toată lumea ţine să-şi spună părerea, să acuze şi să arate cu degetul. Cum se face şi e la modă, de altfel.
Doar că eu vreau să mă întorc la accidentul acela, pentru că este foarte important ceea ce s-a petrecut atunci, chiar dacă ştirea a dispărut din conştiinţa publică - ceea ce, nu-i de mirare: se întâmplă x, iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă y - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă z - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie...
Aşadar, VREAU SĂ TRAG UN SEMNAL DE ALARMĂ - că tot e la modă treaba asta, pornind de la un articol al cărui cititori înfierau opinia scandaloasă, înfiorătoare şi cutremurătoare a lui Titi Aur, referitoare la acest accident. Iar omu' a spus simplu: când treci strada, pe oriunde o treci, e de datoria ta să te asiguri.
Şi-apoi a luat foc internetul, de obidă şi înflăcărare! "Cum e posibil aşa ceva? Era o mamă! Ce contează că alerga? Era pe trecere, putea să şi danseze, maşinile sunt obligate să oprească! Scurt pe doi! E dreptul ei, e pe trecere, e legal, e regulamentar, e mamă"!
Acum... v-am spus. Nu judec şi nu acuz, mai ales că şi eu mi-am ascuns capul între urechi şi m-am teleportat, de vreo câteva ori, în mijlocul trecerii de pietoni - ca să prind ultima licăreală de verde pietonal la semafor. De fapt, mă mir că mai sunt viu, chiar dacă (încă) eram în drept să trec pe zebră.
Dar până la urmă, nimic nu cred că este mai importantă decât propria viaţa - iar siguranţa ei nu este o responsabilitate neapărat comună... ci în primul rând şi mai ales o datorie a fiecăruia în parte. De ce? Din instinct de conservare!
Aşadar, când un pieton traversează pe trecerea pentru pietoni, nu este protejat de nimic. Nu îngheaţă timpul, nu încremenesc maşinile, nu se crează ziduri de beton în jurul nimănui. Din contră: trecerea aceea este numai o mâzgăleală cu vopsea pe asfalt, care semnalizează că pe acolo pot trece şi oameni, nu numai maşini. Atât şi nimic mai mult.
Dacă te păleşte un camion, spre exemplu, nu scapi - doar pentru că eşti pe trecere, ci ai şanse la fel de mari să dai colţul, ca în oricare alt loc din univers, în care te loveşte un camion.
Apoi, mai e ceva: orice vechicul care se deplasează cu oarecare viteză, indiferent că e tricicletă, trotinetă, bicicletă, autobuz, limuzină sau navă spaţială, are nevoie de o anumită distanţă de frânare până la staţionare. Aşa sunt legile fizicii, nu avem ce face.
Prin urmare, nişte oameni cu capul pe umeri, ce au făcut? Au creat câteva reguli de bun simţ:
În primul rând, nu plonjezi de pe trotuar în mijlocul trecerii de pietoni, ca să aibă timp potenţialul şofer să te vadă şi să oprească. Nu alergi pe trecere - fix din acelaşi motiv. Şi chiar dacă ai prioritate, nu dormi pe tine, nu traversezi în mâini, nu mergi cu spatele, nu faci ischibiţii şi nici giumbuşlucuri. Treci strada... că d-aia te-ai apucat să treci strada, ca s-o treci.
De asemenea, nu se traversează pe bicicletă/trotinetă pe trecerea de pietoni - pentru că nu mai eşti pieton şi în plus, rişti să îi accidentezi pe cei care merg pe jos. Sau nu dai timp potenţialului şofer să te vadă şi să oprească. Un potenţial şofer care, posibil să se scarpine-n nas şi să nu fie atent. Sau să-i scrie mesaj mai ştiu eu cui? C-apoi berleuzi sunt şi printre şoferi, nu numai printre pietoni!
Apoi, nu se traversează printre maşini - tot din raţiuni de vizibilitate a pietonului, dar şi a şoferului. Tot d-aia nu se traversează prin faţa/spatele unui autobuz oprit în staţie...că nu vezi clar drumul şi nu ştii ce vine din lateral. Sau...mă rog! Traversezi şi-ţi asumi, dacă te pupi cu vreo maşină.
Dar, mai presus de orice, regula cea mai principală şi de aur cu diamante platinate: te asiguri, din toate părţile, când treci strada! Din secunda în care îţi arăţi intenţia de a traversa şi până la secunda în care ajungi pe celălalt trotuar, TE ASIGURI! Iar când mai eşti şi cu copil mic... atenţia este însutită, ca să-l poţi proteja/educa pe cel care abia învaţă despre mersul vieţii.
Aşadar, nu se traversează cu căşti în urechi, că nu auzi ce e în jurul tău şi dacă nu o vezi, nici măcar nu vei auzi potenţiala maşină a unui şofer care face live pe tik-tok şi nu se uită pe unde merge. Şi nu se traversează nici cu ochii în telefon, că trebuie să te uiţi pe unde mergi şi în acelaşi timp, să mergi pe unde te uiţi.
C-apoi, dacă se întâmplă vreo nasoală, pe mine, cel puţin, mă doare-n cot că aveam prioritate şi erau trei rânduri de treceri suprapuse, dacă m-am cazat într-o garsonieră cu uşa în tavan şi aştept parastasul de trei zile.
De aceea, când trebuie să traversez, sunt cu ochii ca girofarul, să văd tot ce mişcă în toate părţile. Şi nu mă apuc să trec strada, până nu văd că a oprit măcar o maşină. Iar dacă strada e mai aglomerată, stau până se mai eliberează traficul sau până se strâng mai mulţi oameni care vor să traverseze. De ce? Pentru că mi-e milă şi de şoferii care sunt forţaţi să oprească ditamai baragladina de cai putere, ca să traverseze un conte. Şi-apoi, după ce el a trecut cu bine, să mai apară încă un conte, care să desfăşoare aceeaşi operaţiune. Apoi, când şi acesta a încheiat traversarea, să mai apară încă un conte... timp în care coada de maşini se lungeşte, iar spiritele se înfiebântă şi oraşul se înghesuie mai rău.
Dar, mă rog...eu aşa sunt.
Desigur că îmi doresc să trăiesc într-un oraş în care viaţa mea este preţuită de toată lumea şi să mă ţină toţi pe palme, că-s suflet magic şi-un miracol în viaţa oricui mă întâlneşte; dar până una, alta, sunt primul şi singurul dator să mă protejez. Nu-s nebun să-mi las viaţa în mâna altora!
De fapt, acesta este şi motivul pentru care, când sunt nevoit să merg pe un drum fără trotuar, întotdeauna merg pe partea stângă a drumului, pentru ca maşinile să-mi vină din faţă şi să ştiu cum trebuie să mă feresc, în caz de nevoie. Nu suport să aud zgomot din spate şi să nu văd cine de unde vine sau cum se deplasează...
Tocmai de aceea mi-am pus oglinzi retrovizoarte şi la bicicletă, pentru a putea vedea ce nu pot vedea şi a circula conform regulilor de circulaţie, în rând cu maşinile. Însă, chiar şi aşa, de multe ori aş prefera să mă deplasez pe trotuar, dacă-i liber. Dar am sărit, niţel, de paişpe ani şi nu mai pot face asta.
Ghinion de neşansă, ce să-i fac? Şi-apoi tot eu îmi răspund: "Casc ochii pe unde merg, asta fac"!
Iar semnalul de alarmă rămâne tras: ATENŢIE, ATENŢIE ŞI IAR ATENŢIE. NINO-NINO-NINO!!! UUUUUU-UUUUUU!!! ATENŢIE, ATENŢIE, ATENŢIE!!
[Camera de bord care a filmat momentul accidentului]
Altfel...cine a fost vinovat, cum şi de ce... nu contează, dacă lucrurile se vor repeta oricând, ca trase la indigo.
Şi sunt sigur că se vor repeta. De ce?
Am o presimţire... mai ales când văd ce păreri creţe au câte unii care cred că pot opri planeta-n loc, doar pentru că au un drept.
Iar dacă nu-s convins, mă uit pe peroanele de metrou şi văd zeci, sute de oameni care stau în buza peronului, cu ochii în telefoane... apoi îmi amintesc de o tulburată care a împins în faţa metroului o altă persoană, pentru că au apucat-o pandaliile şi aşa i-a tunat.
Apoi au apărut fel de fel de experţi care te învăţau cum să stai cu spatele lipit de zid când aştepţi metroul şi mai ales, cum să te auto-aperi în caz că-ţi face cineva vânt. Cum să te pironeşti pe picioare, cum să-i înnozi mâinile, cum să fentezi şi să te înşurubezi pe sol, cum să-i aplici un kesakatame cu luxare de membru, cum să scapi cu viaţă.
La un moment dat se făcuse şi o petiţie, ca să se pună panouri de protecţie pentru aşteptătorii de pe peron, cu uşi care să se deschidă doar când metroul este oprit. Doar aşa se pot salva vieţi.
Pentru că, desigur...alţii trebuie să se îngrijească de noi, nu noi. Ceea ce, aşa o fi. Trăim într-o societate civilizată, unde avem autorităţi care să aibă grijă de noi... nu în junglă, unde eşti cu ochii-n patru şi te stresezi când auzi orice mârâit de ţânţar.
Oricum, desigur că s-a ales praful de toate... şi de petiţii şi de învăţămintele experţilor şi de auto-protecţie. Dar, hei! La acea vreme, oricare era mai tare-n influensăreală şi-a luat măcar o vacanţă exotică din vizualizările pe tema măsurilor de securitate la metrou.
Şi mai e ceva: mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-au inventat treceri pe pietoni peste şinele de cale ferată sau pistele de aterizare ale avioanelor... că la cât de plini de drepturi suntem, am rămâne o mână de oameni prin ţara noastră dragă, în mai puţin de un an.
C-apoi, dacă-i trecere...e dreptul prietonului de a fi pe dânsa, iar trenul are obligaţia de a opri. Ca şi Boeingul, yachtul sau cometa-n zbor!
Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să mai cântăm, că e cazul!
Ştiţi melodia aia cu "bighigipa"? Nu??? Atunci pe dânsa o ascultăm, că-i faină!
[Alphaville - Big in Japan]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu