Ziua de azi, la mulţi ani!
La mulţi ani, România! La mulţi ani, români! Să fim, să avem, să ne împlinim şi să înflorim ca merii, ca perii, în mijlocul primăverii! Aho-aho, copii şi fraţi! Staţi oleacă, nu mânaţi!
Gata... se pune că m-am achitat de patriotismul necesar pentru Ziua Naţională?
Că dacă nu, pot să continui cu urări de bine până la (aproape) miezul nopţii - iar la 11:59:59 mă opresc, că apoi trece moda iubirii de ţară şi nu vreau să mă acuze lumea de suveranism-georgism-simionism-legionarism-putinism-şi alt ism. Bine, în principiu, nu mă prea dau o ceapă degerată pe vocea lumii - însă nici nu-mi place să mă leg la cap, dacă nu mă doare.
Dar gata cu prostiile, că am o întrebare serioasă: cum staţi cu patriotismul?
Eu stau exact aşa cum stă şi el cu mine: adică bine. Cam ca toţi românii, de altfel.
Problema mea e că nu mai cred în cuvinte de nişte ani buni şi caut să analizez oamenii după fapte. Tocmai de aceea, revin cu o altă întrebare: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că ne iubim ţara?
Sincer, nu prea ştiu!
Însă, curios din fire, am încercat să găsesc răspuns la o întrebare asemănătoare, dar oleacă mai simplă: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că iubim pe cineva? Sau mai pe scurt: cum ne arătăm iubirea? Ce presupune ea?
De exemplu, pentru mine, iubirea înseamnă... în primul rând, acceptare. Adică "Te iubesc aşa cum eşti", nu "Te iubesc dacă devii aşa cum aş vrea eu să fii / te iubesc pentru că te pot transforma eu în cine vreau să fii" - deoarece iubirea este în fiecare clipă a prezentului; nu se naşte în viitor şi după ce se îndeplinesc anumite condiţii. Pentru că, dacă ar fi aşa...atunci nu mai vorbim de iubire, ci de un contract care leagă cererea de ofertă.
Apoi, iubirea înseamnă suport, protecţie şi ajutor. Dar nu pentru a desconsidera capacităţile celuilalt sau pentru a-l umili. Iubirea nu înjoseşte, ci presupune împărţirea responsabilităţilor şi purtarea poverii sau a atribuţiilor persoanei iubite - chiar dacă asta înseamnă deschisul unei uşi sau doar oferirea unei haine din cuier. Iar logica este simplă: dacă nu putem face lucrurile mici, cum vom putea face lucrurile mai mari? Sau...dacă nu putem face lucrurile mari, măcar pe cele mici să le facem - altfel, cum ne mai dovedim iubirea? Doar prin vorbe în vânt?
Cineva îmi spunea, mai demult: "Fugi d-aici cu teoriile tale, că te porţi de parcă ai fi descoperit apa caldă! Lucrurile astea se ştiu de mult, cam de când s-au incropit codurile de bune maniere"! Ceea ce, aşa şi este... însă eu cred că şi manierele astea "bune" au fost inventate din iubirea pentru aproapele nostru şi în special pentru protecţia femeilor, bătrânilor şi a copiilor. De ce? Pentru că femeia este creuzetul vieţii. Bătrânii au construit prezentul, chiar dacă acum sunt mai neputincioşi; iar copiii sunt mlădiţele viitorului.
O altă caracteristică a iubirii este empatia... adică puterea de a încerca să vezi lumea prin ochii celuilat. Şi formulez aşa, folosind un oarecare condiţional, pentru că, de fapt, nimeni nu poate vedea lumea aşa cum o vedem noi. Experienţele fiecăruia sunt unice, iar înţelegerea lor este la fel de unică. Chiar si dacă altcineva ar fi trăit exact aceleaşi experienţe ca ale noastre, tot nu ar putea înţelege pe de-a întregul ceea ce simţim, pentru că puntea dintre lumea interioară şi cea exterioară este construită de personalitate, care este proprie fiecărui om în parte. Asemănătoare, ce-i drept, dar niciodată identică până la suprapunere.
Poate de aceea, de-a lungul istoriei, au fost voci care au spus că ne naştem singuri, trăim singuri şi murim în mijlocul aceleiaşi singurătăţi. Într-un fel, chiar au dreptate...însă, depinde şi cum te raportezi la ceea ce eşti şi la ceea ce te înconjoară din stânga, din dreapta, de jos şi mai ales, de sus.
Iubirea mai este şi raţiune.
Ştiu, pare ciudat... însă emoţiile pot fi înşelătoare, la un moment dat şi mai presus de asta, se transformă foarte repede în capricii. Iar impulsul de moment nu este bun la om... aşa că, atunci când sentimentele încep să pălească în faţa vicistitudinilor vieţii, intervine raţiunea. De aici izvorăşte puterea deciziei şi hotărârea de a continua chiar şi în clipele în care sufletul îşi doreşte o pauză.
E ca atunci când te prinde noaptea pe câmp, în mijlocul viscolului din toiul iernii: sub povara oboselii, emoţiile îţi spun să te opreşti, să te aşezi "numai puţin" şi să te odihneşti. Dar asta înseamnă moarte sigură şi din asemenea impas doar raţiunea ne poate scoate. Ea ne împinge să continuăm, să ne forţăm limitele şi să înaintăm până dincolo de orizont.
...dar este şi demnitate...
Cred, cu tărie, că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte şi toate le rabdă. Dar de aici şi până a fi luat de prost este o limită foarte fină... aşa că iubirea şi iertarea vin natural pe fondul iubirii, dar numai în contextul potrivit. Iar dacă acesta nu se schimbă deloc, darurile devin mărgăritare aruncate porcilor. Iar atunci nu mai vorbim de reciprocitate în iubire sau de o relaţie de egalitate, ci doar de prefăcătorie, minciună, egoism şi speculă.
Din acest punct, trebuie să intervină demnitatea... pentru că nimeni nu este preşul nimănui. Chiar şi în iubire...mai ales în iubire.
Aşadar, cu toată părerea de rău, trebuie să spunem stop.
...şi încă ceva: TOTUL. Indescriptibil în cuvinte, însă uşor de recunoscut atunci când îţi iese în cale. O stare permanentă de extaz interior, care te face să crezi că orice este posibil, atâta timp cât două inimi bat la unison.
Ştiu că în psihologia modernă, iubirea este considerată a fi o intoxicare chimică a creierului, iar relaţiile sunt definite ca nişte simple contracte sociale care îndeamnă persoane necunoscute să perpetueze specia.
Pe scurt, lucrurile ar sta cam aşa: posibilii iubiţi se tatonează la un prim "date", unde îşi analizează pretendentul şi îşi stabilesc listele de cerinţe şi oferta de care dispun. Iar după ce sunt bifate căsuţele potrivite, se înaintează contractul către hârtia de la primărie, hârtia de la biserică şi serbarea de după - care vor crea cadrul legal pentru împărţirea bunurilor şi serviciilor. Apoi relaţia trece prin perioada de conflict, când cei doi parteneri iubiţi îşi stabilesc poziţia de dominator şi submisiv - o etapă care duce, adesea, la divorţ. Sau continuarea relaţiei, dacă oamenii sunt prea comozi ca să mai caute altceva şi-şi acceptă situaţia, cu bune şi cu rele.
Însă, chiar şi aşa, căsătoria se poate duce oricând de râpă, dacă cererea nu se mai pupă cu oferta şi tot ce era considerat calitate mai la înceăutul relaţiei, s-a transformat în defect, cu trecerea timpului. Deci, pentru a evita ruperea contractului şi ieşirea din zona de confort, trebuie muncă zilnică şi dedicare, că şi căsuţele alea nu se bifează singure!
Cunosc punctul de vedere modern, iar când mă uit în jur şi văd că iubirea nu mai înseamnă "ce pot să dăruiesc?", ci se reduce la întrebarea "Dar eu ce primesc?" - nu prea pot să nu îi dau dreptate. De fapt, am constatat că dragostea şi relaţiile sunt aproape incompatibile, aşa cum sunt chemările spiritului şi ale materiei.
Iar din cauza asta, dezamăgirea mea nu are limite.
Dar sunt idiot (adică om cu multe idei)... Pentru că eu nu mă refer la definiţia reală a iubirii, ci la iubirea din capul meu. La modul în care cred eu că ar trebui să decurgă relaţiile, nu la cum arată ele, de fapt. Mintea îmi este plină de idealuri şi oricât aş încerca, nu mi-o pot racorda la realitate.
Însă, recunoaşterea deschisă a acestui fapt nu mă împiedică să iubesc aşa cum cred eu că este bine - chiar dacă totul este doar o iluzie. O poveste de adormit copiii, care porneşte de la un sâmbure de adevăr ce capătă puritatea inefabilă a unei idei cu valoare de simbol, pe care doar eu o pot recunoaşte şi numai eu o pot trăi.
Dar e bine. Până la urmă, însăşi viaţa este o iluzie. Şi-atunci, de ce să ne amărâm?
Totuşi, ce este patriotismul?
Poate fi iubirea aproapelui? Sau protejarea a tot ceea ce ne înconjoară? Sau respectul datorat istoriei care a făcut să fim aici şi acum? Sau datoria de a sfinţi aceste locuri cu prezenţa noastră, pentru a permite şi generaţiilor următoare să se bucure de ceea ce avem noi? Poate.
Dar sunt sigur că iubirea de neam nu se rezumă la înţolitul cu o ie şi împrăştierea de gif-uri cu drapele, inimi bătânde sau urături de dragoste şi voie bună, pe fundal de muzică folclorică.
Patriotismul şi iubirea sunt mult mai subtile de atât şi este foarte posibil ca ele să nu se vadă decât în timp, pentru că sunt un mod de viaţă, nu o redută care trebuie cucerită şi apoi lăsată de izbelişte, pentru a atinge şi alte culmi mondene, care susţin imaginea potrivită pentru cei din jur.
Să bem pentru asta!
Şi un cântec... NU! Azi nu ascultăm cântece... ci vreau să reiau câteva versuri pe care le iubesc şi pe care le tot postez pe aici, ori de câte ori este cazul.
Iar acum este cazul. Ca în fiecare zi, de altfel.
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru și de sare.
Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat
ca o umbră, ca un șarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.
Și viața mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenușiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg și salt și curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
[Nichita Stănescu - Viaţa mea se iluminează]
