E timpul să...

Nu am mai avut timp să mai scriu. 

Mi-am dorit să o fac, uneori am găsit şi subiecte care meritau discutate... ba chiar au fost zile în care  îmi compuneam în gând pasaje întregi de postări - cu promisiunea că le voi trece pe hârtia virtuală imediat ce voi avea ocazia. Însă nu se întâmpla aşa ceva...  şi când mă eliberam, nu mai aveam chef de nimic. Mă simţeam epuizat, iar gândurile mi se încâlceau atât de rău, încât nu mai ştiam de unde să le iau şi unde să le mai aşez. 

La un moment dat, am crezut că am eu o problemă, de am o aşa stare. Însă, privind în jur, am constatat că e foarte posibil să nu fi venit timpul potrivit pentru a scrie. 

Ştiu că sună foarte ciudat, însă... pentru noi, oamenii noului mileniu, timpul a devenit un fel de condiţionare pavloviană. Se ştie că permanent atingem noi apogee ale adâncimilor morale de bon-ton; facem parte din tot felul de comunităţi şi suntem plini de conexiuni magice; demistificăm misterele vieţii într-un ritm galopant, iar valorile absolute sunt atât concrete în vieţile noastre, încât călcăm în ele mai des decât în gropi - dar dincolo de asta, am ajuns ca nişte biete animale care reacţionează instant, la stimulul timpului şi a datei din calendar. Fără logică, fără judecată, fără raţiune, fără înţelegere, fără profunzime... dar mânaţi de un singur gând: "ESTE TIMPUL SĂ..."

S-a făcut de Valentine's Day? MINUNAT!! E TIMPUL SĂ NE IUBIM!! Şi toată suflarea omenească dă iama-n restaurante, să-şi serbeze dragostea... cu ursuleţi, ciocolată, flori şi desertul de după. Cum altfel să arăţi ce simţi, dacă nu intri în rândul lumii? Şi apoi, dacă nu arăţi conform STAS-ului în vigoare, cine te crede că simţi ceea ce spui că simţi?

Vorba cântecului: "Dacă-n fiecare zi, Valy Day ar veni, ce de ne-am mai iubi..."

Arc peste timp şi a venit Ziua Internaţională a Cărţii. Deci, E TIMPUL SĂ citim studii care arată că nu citim. Apoi, imediat se scandalizează cei care devorează n-şpe cărţi pe zi, pentru că cititul este viaţa lor şi asta trebuie să afle toate lumea. Sincer, pe mine mă sperie oamenii care citesc la pontaj, la fel cum mă sperie şi cei care nu deschid o carte nici dacă-i baţi. 

Dar nu contează... trecem peste, fiindcă vine Ziua Internaţională a Îngheţatei şi E TIMPUL SĂ mâncăm îngheţată! 

CUM? N-ai poftă??? Hmmmm... bag de seamă că te-ai nemernicit! Şi mă rog, cam când vrei să-ţi iei, dumneata, nişte îngheţată? De ziua cartofilor prăjiţi? De ziua pizzei, a hanoracului vărgat sau de Ziua Şosetelor cu Papion? Păi atunci se face ce s-a stabilit în acea zi că trebuie să se facă, nu faci ce vrei tu!

Alt arc peste timp... şi a venit sfânta zi de 31 octombrie. E Halloween, frăţică! 

Ce om să fii, ce inimă să ai în tine, încât să nu te costumezi în toate bazaconiile imaginabile şi inimaginabile, să nu te spoieşti cu ketchup şi să zici că-i sânge sau să nu-ţi munceşti mintea, ca să faci oamenilor prankuri cât mai sperioase? Pentru că nu mai avem păcăleli şi nici glume; toate idioţeniile se numesc prankuri. Ce să facem, dacă societatea avansează mereu şi tot înainte? Se ştie că nu poţi opri progresul, la fel cum se ştie că dacă scuipi contra vântului, te uzi. 

De fapt, mâine, poimâine, mă aştept să-l îngropăm şi pe Păcală. El era inteligent, şugubăţ şi făcea glume nevinovate...dar în lumea asta, Păcală nu mai are loc. Acum trăim vremurile lui Prankală - când te distrezi urmărind oamenii cu toporul pe stradă. Sau aruncându-le ghivece-n cap... sau punându-le petarde-n pantofi (c-apoi nu mai suntem la grădiniţă, să pui dulceaţă-n şoşoni). Asta-i distracţie!

Iar prănkuiala de Halloween it's a must sau ceva - că dacă nu provoci o ţâră de infarct nimănui, practic, ţi-ai ratat viaţa! De exemplu, ia uite acilea glume:

HAHAHA!!!! CE TARE!!! Ia uite, iaaaaa, Japonia!!!!! BĂĂĂĂ, cum s-a crizat puradelu'!!! Mai avea niţel şi murea pe loc!!! HA-HA-HA-HA-HA-HAAAA!!!! Şi-aşa cred că a schimbat trei pamperşi!! HA-HA-HA-HA-HA-HAAAA!!!!

...şi gata, că mă doare burta de râs! Băi, ce m-am distrat! E traumatizat copilul ăla pe viaţă, gata! HA-HA-HA-HA-HA-HAAAA!!!!

Culmea e că poate fi adevărat. Dar dacă e Halloween, e timpul să privim în ochi violenţa şi macabrul, ca să râdem de ele - că nu ne afectează cu nimic. Şi totul se acceptă, dacă e făcut la 'şto - cum era trendul mega la modă cu femeile care-şi aplicau pe poze nişte filtre cu ochi vineţi şi buze sparte, ca să spună că şi-au luat păruială de la jumătăţile din dotare. Ca prank, desigur.

Na! De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere... ce să mai zic?

S-a făcut prima zi de noiembrie. Boss, nu mai merge aşa! E TIMPUL SĂ privim violenţa şi macabrul în ochi şi să luptăm contra lor cu toate puterile, pentru că ne afectează! Dacă primim o palmă părintească la fund când avem un an... la treizeci de ani, copilul nostru interior se destramă şi ne strică toată existenţa de după. Dacă respiră cineva mai zgomotos lângă noi, ne-a şi stresat - pentru că ne-a luat din spaţiul personal şi ne-a violentat! Suntem atât de sensibili încât şi dacă se trezeşte vreum tălâmb să strige la noi, nu ne mai vindecă nici o duzină de psihologi! Iar eu, pentru că am folosit cuvântul "tălâmb", e clar că am discriminat, nemulţumit, traumatizat, odioşat, distrus nişte destine de oameni cu suflet magic...deci merit câteva schingiuiri! Dar nu acum, ci de Halloween, ca să fie prank şi funny. Şi să nu mă supăr.

Până atunci, cânt în gând: "Dacă-n fiecare zi, Halloween ar  veni, ce prankuri ar mai fi"... 

Da' nu-mi fac griji, pentru că timpul ne face să iertăm şi uităm... mai ales când E TIMPUL SĂ ierţi şi să uiţi.

Deocamdată, a venit 1 Decembrie şi E TIMPUL SĂ fim patrioţi. Iubirea de popor şi ţară, ne leşină...nu alta! Vorba unei reclame de la radio: "Măcar de 1 decembrie să fim patrioţi"! Aşadar, ce om să fii, dacă nu ai gura plină de laude la adresa Românicii noastre dragi, pământ strămoşesc şi plin de tradiţii?! Desigur că vrem o ţară ca afară, dar de Ziua Naţională, vrem o ţară ca aici: 

Cu tricolor arborat pe maşinile cu gene la faruri. Cu şosele vai de capul lor şi care nu ne trebuie, pentru că avem natură extraordinară. Cu spitale puţine şi catedrale multe... care nu ne mai enervează, pentru că mâncăm fasole şi cârnaţi, cum e datina străbună. Cu mâncare ca la mama, care e mai bună decât shaorma zilnică a zilei de mâine. Cu muzică populară românească, mixată de cel mai tradiţional DJ MC Ţikiriki din Papua Noua Guinee şi cu mult, foarte mult drapel naţional. Mai multă mândrie şi parade istorice fără număr!

C-apoi na! Dacă nici măcar de Ziua României nu eşti patriot, când să mai fii?

Desigur că de pe 2 decembrie e timpul să-ţi pută de tot ce e românesc, iar  tradiţionaliştii naţionalişti sunt ciumaţii care susţin învecheala şi se pun contra modernului frumos şi îmbietor... dar haideţi să trăim în prezent şi să iubim România. De Ziua Naţională, ordinul pe unitate e iubirea de neam! Clar?

Vorba cântecului: "Dacă-n fiecare zi, Unirea ar veni, ce patrioţi am fi"...

Avem noroc că nu e aceeaşi zi în fiecare zi - altfel, am lua-o cu capul peste dealuri, fluturând steguleţe roşii! 

De ce? Păi cum adică, DE CE? Cât cap ne trebuie, ca să fim în fiecare zi în toate felurile posibile? Ne-am încurca între ideologii, mai abitir ca-ntr-un labirint! Cum să fim şi patrioţi şi să vrem o ţară ca afară; să ne iubim aproapele şi să-i dăm vânt pe scări (în spirit de prank very funny); să mâncăm pizza mereu şi să susţinem mâncarea tradiţională; să luptăm pentru o viaţă sănătoasă şi să avem burta plină de cartofi prăjiţi; să fim smeriţi şi să ne lăudăm cu viaţa noastră de succes; să ne amuze violenţa şi, în acelaşi timp, să ne oripileze; să fim tradiţionalişti şi să condamnăm obiciurile înaintaşilor noştri; să ne aruncăm gunoiul pe meleaguri cât mai ocrotite de lege şi să protejăm natura, plantând un copac... toate într-o singură zi?  

N-avem cum! Altfel, am fi cu toţii nişte cazuri perfecte pentru studiul tulburărilor de personalitate. Deci, cine s-a gândit că trebuie ca-ntr- o zi să fim într-un fel şi în alt fel ziua următoare, a ştiut el de ce a hotărât aşa şi bine a făcut!

Să bem pentru asta! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că ne bate Crăciunul la uşă...

 

[Paula Hriscu - M-o trimis mama la capre]

Cărţile şi educaţia

"- Ştie cineva dacă Şcoala (ca entitate supremă într-ale educaţiei) mai scoate tâmpiţi? (vorba unui mare clasic în viaţă)... 

- Nu!

- Nu...ce? Nu mai scoate tâmpiţi sau nu se ştie dacă mai scoate tâmpiţi"?

No, până la urmă, nu contează! La un moment dat, fuse o zi de mare sărbătoare. Aşadar:

La mulţi ani, Ziua Educaţiei! Să fim educaţi, frumoşi şi la pungă groşi! Să ne fie casa - casă, să ne fie masa - masă, bucurii şi sănătate, la mulţi ani plini cu de toate (încântările)!

...şi da, ştiu că Ziua Internaţională a Educaţiei a fost pe 5 octombrie. Dar eu cred că educaţia ar trebui sărbătorită în fiecare zi, mai ales printr-un comportament care să dovedească faptul că o avem. C-apoi... dacă rămâne doar la nivel de cunoştinţe nepuse în practică, educaţia se transformă într-un izvor cu apă pură şi cristalină, care este desenat pe un perete.  

Întrebarea principală este: CE ESTE EDUCAŢIA?

Răspunsul cred că va fi diferit, în funcţie de persoana care răspunde. În general, însă, educaţia te ajută să treci cu fruntea sus prin cât mai multe situaţii pe care viaţa ţi le scoate în cale. 

Apoi, apare o nouă întrebare: CUM TE EDUCI?

Prin mai multe căi, în principiu. Însă cea mai facilă modalitate de (auto)educare este prin intermediul cărţilor. 

Apropo de asta: în ultima vreme,  dau peste tot felul de oameni care se ocupă  cu cititul de performanță, iar spațiul virtual îmi este invadat de reclame care mă îmbie să  mă  înscriu în numeroase cluburi şi/sau grupuri de lectură. Şi nu-i ceva rău.

Până la urmă, cu toţii suntem niște suflete culte-n cap, înțelepte și magice, iar numărul de cărți citite reprezinta garanția bogăţeniei noastre interioare.  Ceea ce, asa și este. În principiu. Doar că, cel puţin pe picioarele noastre de plai, avem o mare problemă cu analfabetismul funcţional... conform unui studiu desfăşurat pe la începutul anului, care a arătat că doar 11% dintre elevi înţeleg pe deplin un text pe care îl citesc. 

Iar asta este uluitor de nasol şi m-aş lua cu mâinile de cap, dacă nu aş vedea cu ochii mei cum în orice top de lectură, cele mai citite sunt cărţile despre dezvoltare personală - iar apoi, când mă uit prin împrejurimi, realizez că singurul lucru care evoluează este involuţia. 

Deci, nu ştiu ce să mai zic nici despre cei care spun că citesc măcar o carte pe oră.

În aceste condiţii, se naşte o întrebare: de ce cititul este considerat a fi o activitate elitistă şi numai faptul că o practici te aduce în nişte sfere care nu-s destinate muritorilor de rând? Ştiu că George R.R. Martin (cel cu "Urzeala Tronului") a spus că "Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri; cel care nu citeşte niciodată, trăieşte doar una" - însă, conform noilor studii, creierul nu face diferenţa între virtual şi real - şi de aceea, la nivel personal, jocurile pe computer sunt percepute ca fiind experienţe reale. Pe scurt, înveţi dintr-un joc de strategie, la fel cum ai învăţa dintr-o carte. Chiar mai bine...pentru că jocul îl trăieşti, nu ţi-l imaginezi.  

Deci: de ce cărţile sunt preamărite, iar jocurile sunt osândite? Şi cum te educă o carte, dacă nu pricepi ce citeşti?

Sunt câteva luni, deja, de când încerc să-mi răspund la aceste întrebări. Că, de! Am ajuns şi eu în etapa întrebăcioasă a vieţii, în care caut să descopăr esenţa lucrurilor pe care le fac. Pentru că, da... mă joc pe computer. Iar pericolul este că deşi trăiesc nişte evenimente cu tot sufletul, nimic nu are connsecinţe practice - pe când în realitate, orice acţiune are urmări. Iar cine nu e atent, riscă să încurce realul cu virtualul, ceea ce atrage după sine o gamă foarte variată de probleme. 

Şi da, citesc. Nu la normă, nu orice şi nu oricând, e adevărat. Nu citesc ca să mă educ, nu citesc să învăţ, nu stau să subliniez citate şi nici nu le învăţ pe de rost. De ce? Pentru că nu îmi place să mă complic!

Pentru mine, cititul este o plăcere, o cale de a evada din realitate şi de a fi fericit. 

Bunnn... dar cu ce mă ajută asta? Pe termen scurt, în afară de bucuria de moment, nu prea văd ce beneficii mi-a adus. Pe termen lung, însă, am învăţat să apreciez geniul creator al unor oameni şi puterea lor de a da viaţă unor lumi noi, idei, mitologii, oameni şi milenii de istorie alternativă. 

Desigur că dacă mi-am dat seama că Eru Iluvatar este Dumnezeu în universul tolkian, pot recita legile roboticii ale lui Asimov, ştiu că Maitreyi l-a iubit pe Mircea Eliade sau că Lizoanca a avut o copilărie nefericită, nu mă ajută cu nimic în viaţa mea de zi cu zi... la fel cum nu are nici o relevanţă dacă ştiu teorema lui Pitagora când îmi cumpăr o pâine sau pot calcula viteza liftului, atunci când îl folosesc. Însă toate aceste cunoştinţe pe care le-am primit în anumite momente ale vieţii (şi pe care le-am uitat, de cele mai multe ori - că d-aia nu-s vreo deşteptăciune nemaivăzută), mi-au mai crescut un firicel de iarbă pe pajiştea mentală şi mi-au schimbat viziunea asupra vieţii. Sunt altfel, gândesc altfel, mă comport altfel, şi mai ales, înţeleg altfel lumea şi mă detaşez mai uşor de ceea ce mă atrage, dar nu-mi face bine.

Poate asta înseamnă educaţia. Sau poate nu.    

*

În altă zi, pe un grup dedicat cititorilor de cursă  lungă, găsesc o întrebare interesantă: "Care considerați că sunt cărțile maculatură"? 

Mi-am luat toga pe mine, mi-am pus cravata de om deştept și m-am băgat și eu în seamă, cu un răspuns perfect corect din punct de vedere politic: "depinde de gusturile fiecăruia". 

Bănuiam că întrebarea este pusă pentru a crea dezbatere  teoretică și apoi trafic - care se traduce în relevanţă pe piață - dar a trebuit să răspund elegant, pentru că nu îmi place să particip la rezolvarea unor probleme inexistente. În plus, gusturile omului nu se discută şi dacă o carte a ieşit pe piaţă şi a avut cumpărători, înseamnă că a fost apreciată.

Ce era sa zic? Adevarul?

Adevărul e că eu nici nu am auzit până atunci despre "cărţi maculatură". De fapt, nici nu îmi trecuse prin cap să descriu cărţile în acest fel...deşi, dacă ar trebui, neapărat, să îl folosesc, aş introduce în această categorie orice lucrare care îţi zgândăre dorinţele egoiste şi îţi oferă pe tavă diverse reţete pentru a ţi le îndeplini....pentru că, nu-i aşa, eşti magic şi meriţi. Iar Dumnezeu ("Universul, în noua vorbă) abia aşteaptă să gândeşti pozitiv, ca să-ţi apară dinainte şi să-ţi reverse la picioare toate minunăţiile pe care ţi le doreşti.  

Înainte de acea frumoasă zi, singura descriere mai depreciativă a cărţilor pe care o ştiam era aceea de "lecturi pentru tren" - adică acele poveşti uşurele, care nu îţi pun mintea la contribuţie - ci doar te prind în acţiune, se termină rapid şi nu-ţi crează vreo emoţie notabilă. Foc de paie, pe scurt. Cunosc astfel de cărţi, dar mă ţin departe de ele.

De fapt, întrebări de genul "cărţilor maculatură" apar frecvent pe site-urile de profil şi mulţi spun că scrierile Irinei Binder s-ar încadra la acest capitol. Ceea ce este ciudat...pentru că Irina Binder se vinde bine - de unde trag concluzia că oamenii îşi cumpără lucruri fără a avea nici o idee despre ele şi-apoi se supără că au făcut-o, pentru că nu le plac.

În concluzie, nu am un răspuns obiectiv care să descrie "cărţile maculatură". 

Ştiu, doar, că eu nu investesc în experienţe noi, fără a le studia în prealabil. Sau fără a avea un motiv bine definit.. cum a fost când am citit "Invitaţie la vals", doar pentru că era opera preferată a unei fete pe care o plăceam şi voiam să înţeleg de ce o adoră atât de mult.

Şi mai ştiu ceva: când fixezi o zi internaţională dedicată educaţiei, înseamnă că educaţia este în moarte clinică. Dacă ar fi permanentă, aşa cum ar trebui, nu ar mai fi nevoie de nici o serbare specială care să îţi ofere oportunitatea de a te educa... la fel cum, dacă mănânci cartofi prăjiţi în fiecare zi, nu mai simţi nevoia unei Zile Internaţionale a Cartofilor Prăjiţi, pe care să o serbezi cu o porţie sănătoasă de... cartofi prăjiţi!

Să bem pentru asta! 

Chelner!!! Adă un pahar cu tărie la băeatu, că vreau să-l citesc până la fund! Şi lasă şi sticla, că nu mă ridic de la masă, până nu mă fac doctor docent în toate domeniile!

Să fie dans! Şi EDUCAŢIE...

[The Black Eyed Peas - Pump it]

Ultima zi de vacanţă

Ce înseamnă MAREA?

Măreție. Libertate. Fericire. Statornicie. Inimi frânte. Bani cheltuiți. Mizerie. Decadenţă. Interes. Stres. Şi un sentiment inconfundabil de prezent continuu.

  

În ultima zi de vacanţă, un băiețel de vreo zece ani se juca în tăcere pe plajă, cu broboane de lacrimi şiroind pe obraji. La un moment-dat, îl strigă maică-sa și copilul începe să plângă de-a binelea şi să ofteze a neputinţă. Culege o scoică, se ridică din nisip cu capul în jos, se uită cu regret înspre mare și începe să strige: "Mami, te rog, încă puțin"! 

Se uită spre mare încă o dată, dar fuge la mama lui, strigând mereu: "Mami, încă puțin. Te rog, mami, te rog...te rog...doar puțin. Încă puțin și gata"!

După minute întregi de rugăminți fierbinți, o palmă de părinte se ridică spre nori și copilul tace, cu lacrimile înnodându-se în barbă.

E final de sezon, ce știe el? Hotelul se închide în câteva minute și turiștii se întorc, agitați de atâta relaxare auto-impusă,  la viaţa lor neliniştită. Ce știe copilul? El vrea doar să mai construiască încă un castel de nisip. Şi apoi încă unul. Şi încă unul...

"Elviraaa...hai"!!! 

Puțin mai încolo, un bătrân își cheamă câinele. Este în mașină, cu motorul pornit și portiera deschisă. 

Vântul bate năprasnic, aşa cum a bătut întreaga săptămână. Apa este caldă, dar valurile sunt mari și steagul roșu este arborat. Plaja este aproape pustie și plină de mărăcini, PET-uri goale, hârtii și tot felul de ambalaje netrebuincioase.

 

Un nene se duce la plajă, cu pielea roşie ca racul fiert și prosopul pe un umăr. Se uită în jur și exclamă cu obidă: "Cinci lei pe zi, taxă de stațiune... şi pentru ce"??

Vântul bate în continuare, iar șuieratul valurilor este străpuns de câte un fluier alarmat. Salvamarii dau din mâini către cineva care înoată contra curentului și se tot îndepărtează de țărm. Omul se 

distrează... face cu mâna spre salvamari și continuă să dea din braţe, împotriva valurilor. O fi înotător experimentat, ce știu eu?

Vântul bate și ridică nori de nisip, hârtii și cocoloaşe de celofan. Pubelele sunt pline peste tot. Un trecător străbate faleza grăbit, cu țigara în colţul gurii și un rucsac în spate.

Mai rămân deschise doar hotelurile care găzduiesc bătrânii aflaţi la tratament. În rest, totul este înghițit de pustiu. Magazinele se închid rând pe rând, restaurantele trag obloanele și autoservirile abia mai au mâncare prin vitrine. În maxim două zile se închid și ele... de ce să se mai gătească mâncare proaspătă?

Mi-e foame și sete. Mă uit printre resturile alimentare dintr-o vitrină și aleg să îmi iau o pungă de covrigi și o sticlă de apă din Kaufland. Ceea ce văd, nu-mi inspiră încredere.

 

Prin vânt răzbat acordurile unui cântec turcesc. Pare a fi ceva prin apropiere... o terasă? Goală. 

Îmi amintesc că aseară am fost să văd meciul la o terasă. Nu-s fan fotbal, deși la meciurile echipei naționale mă mai uitam din când în când, până acum vreo zece ani. Seara trecută aflasem că "ai noştri" joacă împotriva echipei Israelului, pentru o calificare la nu știu ce dudă. Ce-i drept, nici nu m-am interesat prea mult; de fapt... eu am ieșit doar ca să nu stau în camera de hotel. 

Din experienţa anilor trecuți, mă așteptam ca terasa să fie arhiplină. Spre surprinderea mea, era doar o masă ocupată de câțiva bătrâni cu câte o bere în mână, ce se agită ori de câte ori tricolorii au mingea. Ospătarii deretică pe la mese și strâng ce mai e de strâns, înainte de închidere. Patronul terasei se plimbă furios de colo până colo, ca un leu în cușcă -  iar ospătărițele cu fustele de-un deget peste 

fund se tot apleacă peste mese, după pahare rătăcite. 

Mai este un sfert de oră până la încheierea primei reprize și din bucătăria terasei începe să se audă "Un trandafir creşte la firida mea". Urmează altă manea la un volum şi mai ridicat, pe care nu o cunosc. Microbiștii se agită și vociferează, pentru că nu mai aud nimic la TV. Muzica răsună mai tare, iar oamenii acceptă situaţia şi continuă să se uite la succesiunea de poze de pe ecranul televizorului. 

Angajații terasei dansează pe lângă mese iar unele fete mai curajoase încep să dea din buric. Au tras gardurile, dau muzica la maxim și cu toţii se leagănă vrăjiţi, cu teancuri de farfurii în braţe. Clienții încăpățânați nu pleacă şi nici nu mai cumpără altceva; stau cu aceeaşi veşnică sticlă de bere în faţă, pe care o pupă pe gură, din când în când. Este un război al nervilor, dus pe tăcute şi cu ocheade ascunse. 

În cele din urmă se renunţă la circ și ospătarii se așează pe scaune, să se joace pe telefon. S-au topit până și spumele patronului. Dezamăgirea e în floare când Israel egalează. Sticlele de bere sunt goale, dar nimeni nu mai comandă altele. 

După minute întregi de agonie și plictis, se fluieră finalul meciului. Terasa se golește, gardurile sunt trase de tot, iar porțile sunt încuiate cu lacăte grele.

 

Îmi iau troler-ul și mă îndrept spre gară, cu gândul la copilul care plângea după mare. 

Ce știe copilul? Timpul trece, dar marea nu se mută din loc. Marea rămâne tot acolo... Doar oamenii pleacă. Întotdeauna.

Să bem pentru asta!

[Bibi - Nu te mai vrea fata]