Despre dragoste (şi alte marafeturi)

Prin preistorie, când site-urile de socializare erau, practic, în faşă, a apărut o vorbă "de duh, din popor": "Îmi iubesc calculatorul, pentru că toţi prietenii mei trăiesc în el" - ceea ce era mişto. Suna cool, era la modă.

Şi cu toate acestea, ceva era în neregulă. Era o idee prea simplă, prea plată. Pe undeva, jalnică. Dar nu contează!! Nu poţi să te pui contra modernismului, aşa cum nu poţi să stropeşti contra vântului - că te uzi.

În timp, am cunoscut oameni care s-au îndrăgostit pe internet şi chiar au vrut să se căsătorească în urma unor relaţii virtuale - deşi nu se văzuseră niciodată faţă în faţă. M-a amuzat chestia asta. După părerea mea, se îndrăgosteau de o fotografie şi de nişte himere...nu de oameni; dar de ce să mă bag în treburile altora? Până la urmă, dragostea nu ţine cont de nici un canon....

Apoi am văzut un film...

...şi am realizat că nu este nici s.f. şi nici inspirat din fapte reale...este realitate. O să ajungem atât de dependenţi de tehnologie, ca asta ne va separa unii de alţii...iar pentru că ataşamentul este adândc înrădăcinat în subconştientul uman, vom dărui cele mai frumoase sentimente unor programe de calculator şi vom creşte copii în jocuri de strategie familială!
Cât mai e de la îndrăgostitul de o fotografie a unei fiinţe reale şi până la îndrăgostitul de o fotografie creată  pe computer? Mai ales când limita dintre realitate şi realitatea virtuală se subţiază pe zi ce trece? Deja sunt cazuri de oameni care s-au căsătorit cu un copac, cu o macara, cu turnul Eiffel, cu păpuşi gonflabile, cu propriul laptop, sau chiar cu ei înşişi  - caz în care ştii sigur că nu eşti înşelat de partener, pentru că TU îţi eşti, ţie însuţi, propriul partener. Ce poate fi mai frumos de atât?

Dacă e cu dragoste, nu poate fi decât bine şi foarte frumos. Îngeraşi, inimioare, dulcegăii, lacrimi de fericire, zâmbete...SAU NU. Pentru că, de fapt, ce mai e dragostea? Vorbim despre ea tot timpul, se ţin seminarii de profil (în care plăteşti sume deloc mici ca să te antreneze unii în succes şi să îţi explice cum stă treaba ruşinoasă cu sentimentele), se fac analize ştiinţifice, iar site-urile care te învaţă despre cupidon şi arcul său sunt, practic, miliarde...omul şi blogul/site-ul. Dar dincolo de vorbe, eu nu o mai văd în viaţa reală decât aşa...din an în Paşti, când îmi vine să-mi scot hainele bune şi tacâmurile de ocazie din dulap, pentru a serba momentul. Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb: Iubirea dintre doi oameni este aceeaşi cu iubirea dintre un om şi o piatră de pe uliţă?  Unde-s specialiştii, vreau să vină cercetătorii britanici!!!

...pentru că eu nu mai am idee ce să răspund. Credeam că ştiu ce ar trebui să fie...mi-o imaginam ca pe cea mai pură lumină existentă în acestă lume. Frumoasă, dificilă, plină de bucurie şi de greutăţi depăşite cu inima uşoară şi sudoarea frunţii.

Alţii au descris-o prin artă...poezie, pictură, muzică... dar nimeni nu a găsit vreo cale prin care să îi surprindă adevărata esenţă. E ca şi cum ai încerca să înghesui marea într-o scoică, sau să cuprinzi lumina în pumn...oricât te-ai chinui şi oricât ai încerca,  în cele din urmă, constaţi că este pur şi simplu imposibil.

Aşa că, atunci când un prieten a deschis acest subiect, nu prea am vorbit mult.

Stăteam şi noi, ca băeţii, la un pahar de vorbă. Şi despre ce era să discute doi bărbaţi feroci, în floarea tinereţii? Despre gagici, desigur! Şi la un moment dat, mă întreabă cu interes:

"Auzi? Dar tu de ce iubeşti?"

"Băi frate...aici m-ai lovit la operaţie! Să-mi moară sărăcia dacă ştiu! Habar nu am...pur şi simplu o fac. Trăiesc nişte momente alături de o femeie şi sunt perfect normal. Apoi mă trezesc pălit în moalele capului de cogeamite iubire."

"Păi şi dacă te-ar lasă, tot o iubeşti?"

"Da..."

"...Şi dacă s-ar mărita cu altul?"

"Da..."

"...Şi dacă ar avea copii, sau îl lasă p-ăla şi se mărită cu altul? Tot o iubeşti?"

"Da...doar că asta nu ar mai conta decât pentu mine. Iar dacă dacă acea fată va fi plecat, era clar că pentru ea nu a contat iubirea mea."

"Fugi, d-aci, mai bine trăieşte-ţi viaţa!"

"Ete na! Şi ţi se pare că nu o trăiesc? Sau am răposat şi nu ştiu?"

"...sunt şi alte femei pe lume. Unele mai frumoase. Şi poate vei simţi la fel pentru altcineva. Ce zic eu? Poate nu la fel...ci mult mai frumos!"

"Poate. Dar eu consider că iubirea este un dar, iar darurile nu se iau înapoi. Dincolo de asta, zic să nu mai vorbim despre situaţii ipotetice...hai să îţi arăt ceva!"

...adică, ACEST clip:

No, ce să zic? Trist, dar complet amuzant. Nu am înţeles niciodată caracterul public al iubirii şi, mai ales, de ce sunt oameni care ţin morţiş să arate lumii ce simt. De ce trebuie să ştie planeta, să te filmeze televiziunea cu inelul de logodnă în mână, să dovedeşti ce şmecher eşti şi cât te străduieşti pentru cineva? Aaaaaa...să faci o surpriză, înţeleg. Dar cu un amfiteatru plin, ca martor? Care-i scopul? Plus că, dacă iese aiurea, cacaoa te mănâncă...şi rămâi de cal breaz în istoria umanităţii.

În fine.

Rămân pe aceeaşi linie şi închei cu o dedicaţie pentru toţi prietenii mei, care (n-)are faimă la femei:

Interviu de angajare

Revin în blogosferă...şi ţinând cont că e Crăciunul, mi-am propus să ne amuzăm puţin (mai mult). 

Hălăduind ici-colo pe internet şi verificând diverse oferte de muncă, am am dat  şi peste o asociaţie care  caută voluntari. Foarte frumos din partea lor, ce să zic? 

Hip hip ura!!! Toţi trebuie să fim mai buni, mai curaţi, mai frumoşi, etc...deci de ce să nu voluntariem şi mai mult?! C-apoi lume de ajutat e câtă frunză, câtă iarbă...şi dacă am pune toţi - nu câte o mână, ci măcar câte un deget pentru a oferi ajutor, societatea asta chiar ar deveni mai bună şi mai frumoasă.

Dar e de milioane cum se screm cei de la asociaţie să pară ei foarte cool, în ton cu moda şi cu tendinţele tinerilor feisbucişti. De fapt, observ un adevărat trend în acest domeniu: se trece foarte uşor peste cadrul formal şi se bate monedă pe tonul familiar, glumeţ, năstruşnic, presărat din când în când cu o romgleză semi-modernă şi exprimări de chat. Ceea ce mi se pare o falsitate...pentru că după partea de "râdem, glumim" vine şi finalul: "utem, plătim". Iar când mergi la un interviu (de angajare), nimeni nu îţi este prieten - şi cu atât mai mult, cel care te evaluează. Frate, acolo e bătaie! Se scot 5 posturi la concurs şi sunt 50 de aplicanţi...absolut nimeni nu îşi permite să te gâdile între corniţe, pentru că îţi este cel mai prieten şi cel mai amabil om din câţi s-au inventat! Ideea e să te transformi tu în gelaţină şi să spui şi ce ai supt când erai bebe - c-apoi confidenţele se fac în familie; o posibilă viitoare familie care îţi va acapara toată viaţa...fiindu-ţi tată, mamă, Dumnezeu şi raţiune pentru a exista.  . 

În fine...să revenim la mini-interviul (online) datorită căruia am râs până m-au luat toate crampele - şi pe care îl voi comenta live, pe măsură ce se va desfăşura:

CU CE VII TU? Cu trenul, cu autocarul...şi mai ales cu MINE, în principiu.

  

- Alocare de timp necesară: minim 10 ore/săptămână, pentru cel puţin 10 luni (ianuarie – octombrie 2017)

Ok, am înţeles: minim 10 ore pe săptămână. Dar maxim? Că poate sunt necesare 80 de ore pe săptămână şi am şi vreo viaţă în afara organizaţiei..

- Bifezi cu brio cei 3 piloni ai oricărui Ofiţer de Relaţii Internaţionale: capacitate de organizare extraordinară, pasiune pentru interculturalitate, pasiune pentru valorile europene;

Capacitate de organizare...am, dar nu ştiu cât de extraordinară. Dacă aş avea şi un punct de reper pt a compara, ar fi beton! 

Pasiune pentru interclturalitate... AM! Adică am cunoscut femei de mai multe naţionalităţi şi nu au fost probleme la psiune.

...dar "valori europene"? Care-s alea? Eu credeam că valorile sunt valori şi atât, nu sunt împărţite în subcategorii. Şi dacă eu am valori româneşti, se pune că-s bune? Adică, România ESTE în Europa, dar este mai mică decât Europa. Se aplică şi în cazul valorilor sistemul acesta?  

- Ne-ar plăcea mult să fii prieten(ă) cu tehnologia în general, şi în special cu aplicaţiile simple de cloud computing - precum Google Drive, Dropbox;

Dacă sunt prieten cu oameni în carne şi oase, e de bine? Am şanse?

- Deşi nu este obligatoriu, dacă eşti student(ă) în domeniul relaţiilor internaţionale, ştiinţelor politice sau studiilor europene, ai un mic plus;

Un mic plus? Cât de mic?

- You should have a true, deep, passion for English. We're kidding. But you should really know how to write in, speak and understand this beautiful global language. Because you may use it quite often.

I have a true, deep passion for English. I'm kidding. Hahahaha! I'm kidding that I'm kidding. Hahahahaha! Or not? Because I may use it a lot. Or, on the other hand, I may not - because English may not be such a global language. Who knows? Hahahahaha! I'm just kidding! Because I can, because we are one big happy family!

- Vei lucra cel mai mult cu programul Erasmus+, astfel că e foarte important să ai cunoştinte solide despre program (dacă nu ai înca, până la interviu este timp suficient);

Ya, right! Cerând capacitate de organizare, îmi spuneţi că dacă nu am cunoştinţe solide despre programul Erasmus+, îl pot învăţa în două săptămâni? Adică, menţineţi sus şi tare că porcul se îngraşă în ajun? Măi, să fie! :))))

- Vei fi membru al organizaţiei noastre, astfel că am fi foarte bucuroşi daca te-ar caracteriza spiritul de iniţiativă. Şi cel de responsabilitate. Şi atenţia la detalii. Şi comunicarea eficientă. Atât.

Atât, atât? Ce simplu, să-mi trag palme! Şi tot am ceva întrebări...Spirit de iniţiativă...să ce? Şi responsabilitate? D-aia prin care crezi că devii cunoscător solid în Erasmus+ peste noapte? Sau devii doar solid şi atât?

CU CE VENIM NOI? DA, DA, CHIAR...CU CE VENIŢI?

-  Experienţa de lucru în domeniul relaţiilor internaţionale, mai ales dacă eşti la început în această zonă;

Adică eu vin ca planta şi îmi oferiţi experienţa voastră? Păi şi atunci la ce mai angajaţi şi la ce mai cereţi studii în relaţii internaţionale, măi oameni buni?

- Îţi place să ai prioritate uneori? NU.
Ei bine, ca Ofiţer de Relaţii Internaţionale poate ar fi cazul să şi colinzi Europa în scop educaţional pentru a-ţi face mai bine treaba, aşa că vei avea prioritate în selecţiile interne pentru o mare parte din mobilităţi. Tare, nu?

NU.  De ce e aşa tare?

- Venim către tine cu oportunităţi de a transforma idei în rezultate, căci avem de regulă acest obicei. Şi din rezultate ne place să mergem spre impact. Iar tu vei avea ocazia să îţi pui în practică propriile idei cu uşurinţă;

Aveţi DE REGULĂ acest obicei. Dar ce se întâmplă în afara acestei reguli?Presupun că nu contează...am nişte idei superbe pe care le-aş pune în practică. 

- Vei putea sa îţi dezvolţi o întreagă serie de abilităţi, cunoştinţe şi aptitudini: de la cunostinţe despre programele UE până la abilităţi îmbunătăţite de comunicare, organizare, interculturalitate şi multe altele;

Multe altele...de-abia de acolo începe distracţia...

- Ştim ca nu acesta este motivul pentru care aplici (right?) wrong, dar când vei avea nevoie (sau când va veni momentul trist al finalizării activităţii tale) vei primi un certificat de voluntariat frumos, colorat şi plin cu realizările tale;

Salariu e clar că nu voi primi...că d-aia e voluntariat. Dar îmi place romgleza voastră uşor funny şi cu accente sugubeţe. Aproape promiscue, cumva...aveţi gagici mişto?

În altă ordine de idei, chiar mi-era teamă că voi primi un certificat de voluntariat urât colorat - sau...DOAMNE FEREŞTE! Alb negru!!! Noroc că aţi lămurit problema, că habar nu aveam cum mai dorm la noapte de griji! Şi încă ceva: cine zice că momentul finalizării activităţii mele va fi trist? Finalizarea nu vine cu tremurici de bucurie? 

- Încă o chestie tare: ÎNCĂ UNA?? Nu se poate aşa ceva! vei avea program flexibil, dar şi spaţiu de lucru atunci când vei avea nevoie.

Simt nevoia de o traducere în română: voi chiar îmi spuneţi că vin când vreau şi plec când pot?

Cam atât - la prima etapă.
Dacă mai încheiau şi cu un apoteotic "EU TE VREAU", ca la Vocea României, deja mă cucereau

...iar dacă aş fi avut timp şi bani de pierdut, pe cuvânt de nu aş fi traversat jumătate de ţară, doar că să fiu faţă în faţă cu pretenarii ăştia în tendinţe.

Închei cu o urare de din toată inima, sub forma unei reclame de sezon:

Crăciun liniştit şi numai bucurii! 

Ho Ho Ho!

Cutest thing ever

Îţi mai aminteşti filmuleţul cu pârşul de alun care dormea sforăind (sau sforăia dormind), fără nici o grijă?



No, ui' aici, varianta reloaded! Fix la fel, dar niţel diferită:



.Şi închei cu un gând bun:

Nouă

Duminică seară a avut loc premiera primului episod din noul sezon "The Walking Dead" - iar aşteptarea fanilor a luat sfârşit. După o vară întreagă de presupuneri, spoilere şi teorii care mai e care mai complexe, bazate pe pe formule matematice suprarealiste, am aflat ce personaj principal urma să fie ucis. 

Şi, după un sfert de oră de nerăbdare agonizantă,  vine bomba...dar, surpriză! Nu a murit un singur personaj, ci două! (probabil bonus pentru aşteptare) - iar fanii au fost complet distruşi! Dezrădăcinaţi! Spulberaţi în bucăţele!

Deci, să te ţii urlete! Gemete, plânsete, recenzii! RIP-urile au împânzit mediul online, imagini emoţionante cu preaiubiţii dispăruţi au umplut fiecare wall de facebook, twitter şi alte asemenea platforme de socializare. Jale mare, ce mai la deal, la vale?! Nici dacă murea câte o mamă pe cap de familie nu era atâta amar şi disperare!

Atunci m-a pocnit mintea românului cea de pe urmă: a-nnebunit lupu'! S-a ţicnit lupu'!

Cum puii mei să dedici atâta energie pentru ceva imaginar? Da, înţeleg...e interesant. Şi mie îmi place, şi eu mă uit. M-a lăsat cam pe ghimpi finalul sezonului şase, dar nu într-atât încât să îmi muncesc mintea din zori şi până-n seară, încercând să spulber misterul. Noul episod a fost foarte intens din punct de vedere emoţional, mustind de violenţă gratuită ce a alunecat foarte repede spre bestialitate. 

Dar de aici şi până a-mi ocupa timpul meu cotidian cu nişte sentimente prefabricate, care nu au absolut nici o legătură cu realitatea...e cale destul de lungă. Foarte lungă. 

Şi mi-am zis: din două, una! Ori omenirea nu mai poate de bine şi, sătulă de durerea dulce a iubirii îşi caută balsamul în suferinţe închipuite. Ori, ne ducem cu capul în prăpastie, tăticule! E clar, nu mai avem nici o şansă de revenire! 

Oricum, dacă e să mă uit, în ultima vreme parcă a scăzut cumplit calitatea vieţii. Ceea ce este un paradox...tehnica evoluază cu paşi repezi, aproape de la o oră la alta. Iar oamenii se pierd undeva. Cu toţii vrem nu ştim sigur ce. Bâjbâim, căutăm ceva... dar neapărat altceva! O viaţă, o nouă viaţă; o alergare continuă după un miraj, care este la doar o întindere de mână depărtare. Şi niciodată la îndemână.
Mă întorc la cinematografie...unde se vede exact aceeaşi lipsă de direcţie şi tristeţe fără margini. Tot ce se produce acum trebuie să fie mai întunecat. Mai tragic. E moda supereroilor...dar nu acele personaje colorate şi inocente din benzile desenate şi, în nici un caz, interpretările naive ale anilor '50 - '70. Nu, nu...acum suntem mai profunji - cum ar zice cineva. Mai isteţi. Cine mai crede că Superman îşi trage o pereche de chiloţi peste colanţi şi zboară zâmbind ca o albinuţă, să salveze bătrânica ce trece strada printre maşini?
Omul de oţel contemporan este, în primul rând, mai întunecat. Răvăşit de întrebări, chinuit de frustrări. Nu mai este simbolul creat de o imaginaţie luminoasă, ci o întrupare a neputinţelor de ordin filosofic. Se bate mai mult, distruge mai mult, omoară mai des. Pentru că filmele sunt o prelungire a publicului - pe sistem "cum e turcul şi pistolul".
Nu ne mai impresionează şi pe prea puţini îi mai preocupă frumosul. Ne ating doar violenţele extreme, tortura fără sens, cruzimea şi sexul pur. Aşa câştigă teren "The Walking Dead", "Game of Thrones" şi alte asemenea fantezii care, de fapt, nu sunt doar închipuiri. Ci pornesc de la un sâmbure de adevăr, conturând starea perfectă de zăpăceală socială.

Concomitent cu asta, numărul de antrenori pentru succes a crescut. Te împiedici de specialişti în orice domeniu...şi neapărat, cineva trebuie să scrie o carte care să te înveţe cum să fii tu. Cum să ieşi din mulţime şi să îi conduci pe cei obişnuiţi. Cum să respiri. Cum să plângi. Când să râzi şi mai ales, din ce motive. Cum să dormi. Şi peste toate astea, cum să iubeşti. Ce trebuie să iubeşti. De ce trebuie să stai, de ce să pleci, ce trebuie să gândeşti când pleci, cât să ţii doliu, cum trebuie să treci peste durere şi cum trebuie să o iei din nou de la capăt - mai ales dacă era o relaţie disfuncţională, sau  toxică, sau te pălise singuratatea-n doi . Sau trei. Sau mai mulţi. 

Şi mă întreb: oare cum trăiau oamenii înainte de inventarea unor asemenea şefi de trib, cu capul gata să plesnească de atâta inteligenţă? Cum s-au scurs mii de ani de istorie, milioane de ani de viaţă, fără asemenea informaţii preţioase?  Hai, n-o mai iau de la iobagi...dar mă gândesc numai la timpurile din vremea bunicilor. Cum făceau ei mâncare, fără internet şi calcul caloric? Cum munceau pământul? Cum s-or fi căsătorit fără atâţia experţi în relaţii, cum au crescut copii fără supenanny şi cum au putut să trăiască 70 - 80 de ani fără abonament lunar la sala de fitness. Să-mi trag pălmi, ăsta mister!
Deşi, poate nu-i chiar atât de ciudat. Pentru că eu cred că fiecare avem potenţialul de a trăi frumos şi a fi fericiţi. Doar că nu suntem. De ce? Asta cred că e o întrebare la care nu îşi poate răspunde decât fiecare, în propria sa intimitate.

Până una, alta, să revenim la gânduri mai bune:

Ru

Înţelepciunea cea mai înaltă

Se spune că adâncul înţelepciunii este gândul la moarte - deoarece numai realizând că, de fapt, viitorul nu există, te vei putea bucura de prezent. Aşa cum este el, oricum ar fi el.

Ştim asta cu toţii, nu mai e o noutate pentru nimeni. De fapt, când o ardem inteligenţi şi vrem să părem acei profunji plini de substanţă cenuşie, întotdeauna scoatem platitudini d-astea la interval: lucruri spuse de alţii în diverse perioade ale istoriei, care sunt foarte corecte şi chiar aplaudate. Dar care nu cadrează deloc cu viaţa cotidiană - motiv pentru care nu prea le practică nimeni şi rămân doar la stadiul de aforisme; cuvinte (goale) care îţi gâdilă plăcut urechea.

De ce am ajuns în situaţia asta? Nu ştiu siguri...cauze sunt multe, imposibil de analizat cu precizie. Important este că aşa stă situaţia - iar viaţa este grea, din ce în ce mai grea, pentru că nu apreciem ce avem şi ne gândim, ne luptăm atât de mult pentru un viitor luminos, încât uităm de prezent şi până la urmă se duce totul de râpă.
Dar nu contează!!! Viaţa este frumoasă şi plină de posibilităţi...trebuie doar să îţi propui şi Universul conspiră pentru a-ţi îndeplini dorinţa. Ce frumos, ce simplu! În mediul online, TOTUL este la un click distanţă, iar în realitate, putem avea TOTUL doar cu un gând bine plasat.

Doar că toate poveştile astea sunt iluzii...şi după ce trece momentul de euforie, constaţi că posibilităţile nu-s chiar atât de infinite. Şi ajungi la înţelepciunea populară: dacă dai vrabia din mână pe cioara de pe gard, pierzi.

Revenind la ideea de la început: în ultima vreme mă tot întreb cum ar arăta viaţa dacă cineva ne-ar spune că mai avem numai o săptămână de trăit.

Cum ar arăta viaţa mea, dacă aş şti asta? Ce aş face diferit de ceea ce fac acum? Ce aş vrea să am, cu cine aş vrea să fiu? Aş vizita locuri pe care mi-am dorit dintotdeauna să le văd, sau aş sta la curticica mea, înconjurat de oamenii care-mi sunt dragi? Aş citi pe nerăsuflate cărţile rămase restante în bibliotecă, aş învăţa să practic sporturile pentru care nu am avut niciodată timp? M-aş duce la sala de fitness, aş căuta colţurile liniştite de natură, sau aş sta pe facebook? Aş citi cărţile de dezvoltare personală pe care mi le-au recomandat prietenii (şi care până acum mi s-au părut nişte prostii, pentru că e o diferenţă uriaşă între a şti nişte teorii şi a avea puterea să le aplici), aş lucra mai cu spor la serviciu, sau aş pune o uşa la o toaletă - să rămână ceva şi după mine? Aş pune la poştă scrisorile pe care le-am scris, fără a le mai trimite vreodată? Mi-aş lua, în sfârşit permisul, mi-aş face credit la casa mult visată, mi-aş cumpăra o piscină (gonflabilă)? Poate o plasmă? Sau, măcar, toată seria Star Wars, pe blu ray?

Tu ce ai face, ştiind că peste câteva zile, va suna clopoţelul final?

Tare sunt curios cum ar arăta viaţa noastră, a tuturor, în aceste condiţii....

Până una-alta, să ne mai bucurăm de ceea ce avem acum:

Zâmbetul unui prezent continuu

...pentru că valoarea unei fotografii nu este dată, neapărat, de clipa pe care o imortalizează, ci de trăirea pe care o naşte în sufletul privitorului

...şi o melodie ce mi-a plăcut încă de când am ascultat-o prima dată, dar am aflat cum se numeşte după mult, mult timp:

Un pas în spate

În ultima vreme, am observat că foarte multă lume se ocupă de dezvoltarea personală şi chiar mai multă este preocupată de fericire. 

Din ce am observat eu, fericirea nu depinde, însă,  de ceea ce ai, ai avea sau ai fi; de fapt, fericirea nu are absolut nici o legătură cu viitorul, ci caracterizează doar momentul prezent şi porneşte dintr-o hotărâre conştintă, luată în planul intim al propriului suflet.  

Desigur că există o seamă de elemente ajutătoare...o îmbrăţişare, o privire, o floare, o clipă de linişte...dar toate acestea nu sunt decât notele muzicale ce se vor aşeza pe portativul propriei alegeri.

Înţelegând asta, la un moment dat, am decis să fiu fericit şi am căutat doar partea frumoasă a vieţii, trecând pe un plan secund întâmplările mai dificile. Nu le-am ignorat niciodată...întotdeauna îmi aprindeau beculeţele interioare şi îmi semnalau nişte probleme - pe care încercam să le rezolv după trecerea primului impact emoţional. Pentru că, da! Dacă vrei să iei hotărâri bune, niciodată nu este bine să te laşi dus de valul primelor emoţii. 

Apoi, cineva mi-a sugerat că tot căutând oazele de verdeaţă dintr-un deşert arzător risc să pierd contactul cu realitatea. Prin urmare, dacă vreau să fiu onest cu mine însumi, cea mai bună atitudine în astfel de momente este să mă dau un pas mai în spate..iar dacă mai e nevoie, încă unul; şi încă unul...şi încă unul...o sută de paşi...sau, poate, chiar mai mulţi. Până când voi urca atât de sus încât să pot vedea imaginea de ansamblu. Cu bune şi mai ales, cu rele. 

Ceea ce, am şi făcut.

...şi, spre surprinderea mea, am constatat că pe măsură ce mă depărtam, descopeream noi frumuseţi. Şi altele...şi altele...mereu noi, mereu surprinzătoare. Lucru şi mai ciudat, ceea ce credeam a fi necazuri se micşorau; se estompau şi deveneau atât de mici, încât erau, practic, irelevante şi complet invizibile.

Iar totul a pornit de la un zâmbet. Unul singur, pierdut în negura depărtării şi a timpului.

Închei, ca de fiecare dată, cu o melodie:

Sacru şi profan

...şi o melodie de suflet:

Poveste de dragoste

De câteva luni, panourile publicitare ale staţiilor de metrou din Bucureşti au fost invadate de un mesaj (viral, că doar altfel nu se putea), care, cică, a adus un zâmbet pe feţele doamnelor şi domnişoarelor din lumea întreagă:

"NU TE MAI PREOCUPA, EŞTI FRUMOASĂ ASTĂZI"

Doar că, o altă mână de artist, probabil foarte îndrăgostită şi fără alte mijloace de a-şi declara iubirea, a continuat franc:

"...DAR TIMPUL TRECE, ALĂTURI DE CINE NU TREBUIE. TE IUBESC."

Iar replica a venit la fel de brusc şi fără echivoc:

"MI SE RUPE!"

Na, mai zi ceva! 

Gata, închei frumos, cu un gând bun, pe alte note muzicale:

Undeva, cândva

De ceva timp, scriu rar. Uneori, din ce în ce mai rar. 

Mi-am schimbat stilul. M-am schimbat eu. Nu mai critic, nu mai vreau să schimb lumea vorbind despre ceea ce ar putea să fie şi nu este. Într-un fel, nu mă mai avânt orbeşte în luptă şi nu mai vreau să învăţ pe nimeni să facă nimic. Acum câteva luni (să tot fie jumătate de an?) mi-am propus să scriu despre lumina din noi şi nu despre întuneric. 

Constatasem că s-a umplut lumea de teoreticieni. Toţi acuzăm, toţi arătăm cu degetul, cu toţii suntem nemulţumiţi. În goana după audienţă, mass-media de astăzi are singura misiune de a şoca: "cutremurător, exploziv, incendiar, înfiorător! O să înnebuneşti când o să vezi asta...o să-ţi smulgi părul din cap după ce dai click aici". Si dai...dau...dăm...pentru că suntem curioşi. 

Problema este că viaţa a devenit atât de complexă, iar noi alergăm atât de mult după senzaţional, că am uitat ce înseamnă bucuria simplităţii. Ne-am de-sensibilizat. În stresul de zi cu zi, am pierdut câte puţin din propriul suflet. Şi din ce în ce mai mulţi prieteni îmi spun că ar evada, s-ar retrage într-un colţ de sălbăticie. Nu ştiu ce caută, dar aleargă către ceva deşi nu găsesc ce îşi doresc. Mai presus de toate, simt nevoia să se regăsească pe sine. Tot mai mulţi îmi spun că societatea actuală se va duce de râpă...cât de curând. Îi cred, pentru că şi eu am acelaşi sentiment. 

De aceea, am renunţat să mă mai implic în nebunia cotidiană şi m-am detaşat de micile scandaluri care ne condimentează viaţa. 

Scriu, însă, despre stări de a fi, despre momente de pierdere şi despre regăsire. 

Nu simt nevoia de a fi şmecher, de a participa la training-uri de leadership şi nici de a-mi achiziţiona un antrenor pentru succes - însă, am redescoperit poezia. Fotografia. Cinematografia. Muzica. Spiritualitatea din spatele materiei. 

Cred că arta este singura care ne mai poate salva de la pieire, pentru că este cea mai înaltă expresie a umanităţii. 

...Şi aşa am recitit "Luceafărul"  - nu pentru că îl am ca materie obligatorie pentru Bac, au trecut de mult timpurile acelea. Ci pentru că, abia acum încep să îi înţeleg geniul. Dincolo de analize pe text, de poveşti de iubire fantastică, de figuri de stil şi de critica literară care mai de care mai linguşitoare, poezia eminesciană aparţine unui prezent continuu, ce se naşte din fiecare clipă care trece peste noi. 

Fiecare vers, fiecare stofă are un un corespondent într-o fărâmă de realitate - char şi călătoria Luceafărului către marginile universului:

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...

El zboară, gând purtat de dor,

Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

Da, este o secvenţă cu o valoare poetică enormă. Dar nu este nimic abstract în ea...eu am regăsit-o şi am trăit-o la câţiva paşi de casă.

...undeva, cândva, într-o clipă desprinsă din vis; acolo unde se năştea nemărginirea orizontului.

Închei cu un gând bun, o melodie pe care o mai ascult uneori:

Hold back the river of time

Timpul are ciudăţeniile lui:întotdeauna prezentul pare mai trist decât este, iar trecutul mai luminos decât a fost.
..pentru că, prin perspectiva trecerii vremii, putem decanta lucrurile importante de acele nimicuri care ne amărăsc existenţa. Iar la final rămân doar oamenii şi momentele frumoase.

...acele clipe când universul pare că încremeneşte într-o perfecţiune ireală.

În vremuri de demult

În ultimul timp, pe internet este o mare nebunie cu melodia Deliei, "1234" - un fel de remix după "Unde dragoste nu e, nimic nu e" a lui Gheorghe Gheorghiu.

De curiozitate, am ascultat şi eu noua variantă şi mi se pare mai anostă ca un stîlp de beton. Practic, nu mai transmite nimic - doar un bunţi bunţi (cică foarte melodios), care rupe discotecile-n două. Oricum, conform criticilor, problema nu e de ritmul muzical, ci de videoclip - o înşiruire de imagini cu fele, păpuşi gonflabile, tăvăleli prin pat şi ...mă rog...în principiu, nimic neobişnuit.

Oricum, nu despre asta vroiam să scriu...sunt destui care discută subiectul şi  ori o critică pe Delia, ori îi iau apărarea, fiecare tabără venind cu argumente ei, certându-se şi susţinându-şi punctul de vedere cu jigniri - dacă e nevoie. Neimportant...şi cum spuneam, nu acesta este subiectul postării.

Eu vreau să vă reamintesc povestea originală. Mesajul acesteia, poezia din spatele notelor muzicale şi nostalgia unor timpuri efemere:

Pokemomania

Pe vremea mea, Pokemon erau nişte desene animate ce făceau ravagii printre copiii de grădiniţă. Frate-miu era micuţ, deci, normal că era afectat...iar dânsul i-a antrenat şi pe ăi mai mari în această nebunie. Prin urmare, toată fanmilia era fan Pokemon: cum prindeam prin magazine anumite croissante, le cumpăram la kilogram! De ce? Pentru că aveau surprize Pokemon ce se strângeau într-un catalog - care, după ce era completat şi trimis la firmă, respectivul participant primea un pokemon şi o pokeminge.

Aşa că de dragul copiilor, eram pe felie - cu toţii: cumpăram, vindeam, făceam schimb, vânam pokemonii aia mai rari...ce mai? Intrasem îmtr-o adevărată piaţă neagră a bişniţarilor!

DAR, după mult efort şi câteva tranzacţii făcute cu cap,  am reuşit...şi am umplu vreo trei albune, câştigând pokemonii cu pokemingiile aferente. Bucuria copiilor!

Cineva spunea, odată, că istoria omenirii este ciclică; moda este ciclică. Prin urmare, nimic nu este învechit, ci doar uitat în debaraua timpului. Nu am crezut această teorie, până am început să o trăiesc.

Mai ales acum...când după douăzeci de ani, sunt martorul mut al unui nou atac al pokemonilor - de această dată, la un nivel mult mai extins. Este un joc  pe smartphone sau ceva...nu ştiu sigur, că nu am gadget d-ăsta şi nici nu mă prea interesează să am. Ideea e că observ, cu uimire, cum tot mai mult popor, indiferent de vârstă, vânează pokemoni. Prin parcuri, prin intersecţii, prin cluburi, la un masaj erotic sau între două prostituate...oriunde este posibil să dai peste vreo specie rară lighioaie d-asta. Şi cohorte întregi de oameni aleargă să le caute!

Ziua suntem plini de respect - Jeimşi Bonji  la patru ace sau Coco Şanele cocoţate pe tocuri de cinşpe ce-ţi vorbesc pufăind misterios tutun mentolat din vârful unui scaun de C.E.O. sau alt sef mai mic, iar seara...pfuai de mine şi de mine...în papuci, maiou cu găurele, cu ochii-n aplicaţia de mobil, vânăm pokemoni.

Nu înţeleg! 

Chiar îl întrebam pe un prieten: "Ce simţi tu, când alergi după dihăniile astea? Nu poţi ieşi în parc numai să te plimbi? Admiri natura, te uiţi după gagici, bei o bere...nu ştiu! Prispa mă-sii, faci ceva care să te relaxeze!" Şi-m zice: "Păi fac ceva ce mă relaxează! Vânez pokemoni.."

"Stai că nu m-ai înţeles...să reiau: plimbare, gagici, bere, admirat natura, ascultat muzică... GOT IT???"

"Mda...dar la pokemoni cunosc câte femei vreau eu!"

"Nu, nu, o iau cu capul! Esti contra mea, clar! Stai să o iau altfel: dacă nu ai avea pokemonii, tu nu ai ieşi din casă?"

"Nu. Ce motiv aş avea să ies?"

Pe cuvânt de cercetaş, nu ştiu dacă să râd, sau să plâng!

Părerea mea de om este că jocul ăsta e o nebunie care a acaparat planeta. Deşi, pe undeva îi înţeleg logica: viaţa a devenit atât de haotică, atât de complicată, că după ce sntem acei oameni inteligenţi ce mutăm munţii doar printr-o apăsare de buton şi avem universul la vârful pixului, ne doboară stresul. Boala secolului al XX-lea, molima care ucide psihicul mai abitir ca un cancer.

Şi ca să nu purtăm cămăşi cu mâneci lungi şi să cântăm "trilu lilu crocodilu' " cât e ziua de lungă într-o cameră izolată fonic, trebuie să refulăm pe undeva...să ne întoarcem la simplitate, la uman. Şi aşşa au apărut cărţile de cololat pentru adulţi, seturi de unelte din plastic pentru joaca în nisip destinată adulţilor, fularul de lega la ochi pentru Baba Oarba destinată adulţilor...toate fiind obiectul unor terapii exorbitant de scumpe, poleite în denumiri de anvergură care să sune cât mai extraterestru, dar care promit atingerea mult doritei relaxări.

Într-o astfel de lume, dezvoltarea vânătorii de pokemoni era doar o chestiune de timp.

De aceea, mă uit în jur şi mă apucă mila. Dar nu mila aceea gen "Eşti un prost şi-un incapabil, dispari din ochii mei incultule care eşti, mi-e milă de tine!". Nu, nu...ci mai degrabă o milă pornită dintr-o părere de rău, pentru că văd cum ne ducem de râpă.

Şi-atunci mă întreb: chiar avem nevoie de pokemoni, ca să ne regăsim umanitatea?

Închei cu un gând bun, pe note muzicale:

  

Open your eyes

P.S.: melodia aceasta o ascult întotdeauna cu plăcere...chiar dacă este de un sentimentalism feciorelnic. Pentru că dincolo de starea de poezie pe care o creează, dacă ai şti, ai şi conştientiza profunzimea a ceea ce ştii? Ar avea vreo importanţă în economia situaţiei?
Şi cea mai importantă întrebare: este iubirea de ajuns pentru a-ţi găsi fericirea?

Walking in the air

Se spune că cele mai mari regrete ale unui om sunt clipele fumoase.
Şi totuşi....

DaRUl tău de fiecare zi

Conform calendarului creştin ortodox, astăzi este sărbătoarea tuturor sfinţilor ştiuţi (şi mai ales neştiuţi) - adică se sărbătoresc toţi cei care nu poartă numele unui sfânt căruia îi este atribuită o zi anume în decursul anului. 

Acum ar trebui să urneze urările şi tradiţionalul "La Mulţi Ani". Însă, sunt momente în viaţă când cuvintele transmit mult prea puţine - iar gândurile, odată rostite, devin banale. De aceea, o să transmit o stare: bucurie, speranţă,  renaşterea naturii odată cu venirea primăverii şi un cântec. Sau două:

Un moment unic

...care îmi dă fiori. Întotdeauna.




...şi un dans pe care nu mă mai satur să îl privesc:

Noi cu cine votăm?

Cam aceasta este starea de spirit a românilor de pretutindeni şi dintotdeauna, prijeluită de venirea alegerilor:

...un sentiment pe care Nea' Caragiale l-a conturat, prin cuvinte, în veşnica întrebare: NOI CU CINE VOTĂM? Cu toţi, cu oricine, cu niciunul...important e că până la urmă, tot nimerim varianta corectă  :)

...şi întotdeauna, câştigă acel candidat pe care îl merităm.

Închei cu veşnicul gând bun, pe note muzicale:

O inimă care iubeşte este ca o uşă permanent deschisă

Hălăduind pe net am găsit un articol interesant, care vroia să arate cum e dragostea fără frontiere de timp şi spaţiu. 

Incredibil, nu-i aşa? Pare o poveste de adormit copiii, mai ales în contextul zilelor noastre când relaţiile încep şi se încheie mai des decât îţi schimbi ciorapii. Dar nu! De data aceasta este ceva real; iată dovada!!!!! Doi fosti iubiti se revad dupa 30 de ani de la despartire!

Desigur..scriitura este abordată într-un stil larimogen, de compunere a unui elev de clasa a cincea, plin de nostalgie după vacanţa petrecută la bunici. Dar filmuleţul te lasă pur şi simplu fără cuvinte! Ce vor fi simţit oamenii aceştia când s-au revăzut, numai ei ştiu...cert este că lacrimile sunt mai mult decât grăitoare. Este pur şi simplu fenomenal să nutreşti asemenea sentimente pentru cineva, după atâţia ani...

Totuşi, dincolo de emoţia asta atât de minunat de intensă, stau şi eu şi mă întreb ca prostul...de ce s-or fi despărţit cei doi îndrăgostiţi? Este clar ca lumina zile că împărtăşeau ceva special. Şi totuşi, nu destul de important pentru a rămâne împreună...

Iar informaţiile din articol nu mă ajută cu nimic. Autorul scrie, doar, că AU DECIS să se despartă. Păi cum aşa ceva? Cum adică, AU DECIS? Adică, cum erau ei doi porumbei, se trezesc dimineaţa cu ideee genială: "Suntem foarte fericiţi, totul e mirific, dar hai să decidem să ne vedem de viaţă separat!"

De ce ai alege să trăieşti o viaţă de dor şi alean?? Ce te-ar face să îţi doreşti asta? Unde este teoria aia care zice că totul se subordonează iubirii?

Deşi, dacă ar fi să ghicesc, cred că NU AU DECIS, ci A DECIS. Unul singur, celălalt doar acceptând situaţia. Şi pentru că în treizeci de ani nu s-au revăzut, iar întâlnirea s-a produs la iniţiativa bărbatului, cel mai probabil, femeia afost cea care a decis. Pentru că întâlnirea nu s-a petrecut aşa...aleatoriu, din pământ, din iarbă verde. Acolo nu a fost soartă, ci voinţă - din partea celui care a venit. 

Acuma...puii mei, nu-s psiholog - şi e posibil să spun prostii;  însă din ce mai ştiu şi eu despre lume şi viaţă, cel care decide şi apoi iubeşte, îşi va urma, nestrămutat, hotărârea. Iar cel care iubeşte şi apoi decide, la un moment dat o va încălca hotărârea luată...pentru că inima este mai puternică decât raţiunea. 

...şi închei cu un gând bun, pe note muzicale: