Pe vremea mea, Pokemon erau nişte desene animate ce făceau ravagii printre copiii de grădiniţă. Frate-miu era micuţ, deci, normal că era afectat...iar dânsul i-a antrenat şi pe ăi mai mari în această nebunie. Prin urmare, toată fanmilia era fan Pokemon: cum prindeam prin magazine anumite croissante, le cumpăram la kilogram! De ce? Pentru că aveau surprize Pokemon ce se strângeau într-un catalog - care, după ce era completat şi trimis la firmă, respectivul participant primea un pokemon şi o pokeminge.
Aşa că de dragul copiilor, eram pe felie - cu toţii: cumpăram, vindeam, făceam schimb, vânam pokemonii aia mai rari...ce mai? Intrasem îmtr-o adevărată piaţă neagră a bişniţarilor!
DAR, după mult efort şi câteva tranzacţii făcute cu cap, am reuşit...şi am umplu vreo trei albune, câştigând pokemonii cu pokemingiile aferente. Bucuria copiilor!
Cineva spunea, odată, că istoria omenirii este ciclică; moda este ciclică. Prin urmare, nimic nu este învechit, ci doar uitat în debaraua timpului. Nu am crezut această teorie, până am început să o trăiesc.
Mai ales acum...când după douăzeci de ani, sunt martorul mut al unui nou atac al pokemonilor - de această dată, la un nivel mult mai extins. Este un joc pe smartphone sau ceva...nu ştiu sigur, că nu am gadget d-ăsta şi nici nu mă prea interesează să am. Ideea e că observ, cu uimire, cum tot mai mult popor, indiferent de vârstă, vânează pokemoni. Prin parcuri, prin intersecţii, prin cluburi, la un masaj erotic sau între două prostituate...oriunde este posibil să dai peste vreo specie rară lighioaie d-asta. Şi cohorte întregi de oameni aleargă să le caute!
Ziua suntem plini de respect - Jeimşi Bonji la patru ace sau Coco Şanele cocoţate pe tocuri de cinşpe ce-ţi vorbesc pufăind misterios tutun mentolat din vârful unui scaun de C.E.O. sau alt sef mai mic, iar seara...pfuai de mine şi de mine...în papuci, maiou cu găurele, cu ochii-n aplicaţia de mobil, vânăm pokemoni.
Nu înţeleg!
Chiar îl întrebam pe un prieten: "Ce simţi tu, când alergi după dihăniile astea? Nu poţi ieşi în parc numai să te plimbi? Admiri natura, te uiţi după gagici, bei o bere...nu ştiu! Prispa mă-sii, faci ceva care să te relaxeze!" Şi-m zice: "Păi fac ceva ce mă relaxează! Vânez pokemoni.."
"Stai că nu m-ai înţeles...să reiau: plimbare, gagici, bere, admirat natura, ascultat muzică... GOT IT???"
"Mda...dar la pokemoni cunosc câte femei vreau eu!"
"Nu, nu, o iau cu capul! Esti contra mea, clar! Stai să o iau altfel: dacă nu ai avea pokemonii, tu nu ai ieşi din casă?"
"Nu. Ce motiv aş avea să ies?"
Pe cuvânt de cercetaş, nu ştiu dacă să râd, sau să plâng!
Părerea mea de om este că jocul ăsta e o nebunie care a acaparat planeta. Deşi, pe undeva îi înţeleg logica: viaţa a devenit atât de haotică, atât de complicată, că după ce sntem acei oameni inteligenţi ce mutăm munţii doar printr-o apăsare de buton şi avem universul la vârful pixului, ne doboară stresul. Boala secolului al XX-lea, molima care ucide psihicul mai abitir ca un cancer.
Şi ca să nu purtăm cămăşi cu mâneci lungi şi să cântăm "trilu lilu crocodilu' " cât e ziua de lungă într-o cameră izolată fonic, trebuie să refulăm pe undeva...să ne întoarcem la simplitate, la uman. Şi aşşa au apărut cărţile de cololat pentru adulţi, seturi de unelte din plastic pentru joaca în nisip destinată adulţilor, fularul de lega la ochi pentru Baba Oarba destinată adulţilor...toate fiind obiectul unor terapii exorbitant de scumpe, poleite în denumiri de anvergură care să sune cât mai extraterestru, dar care promit atingerea mult doritei relaxări.
Într-o astfel de lume, dezvoltarea vânătorii de pokemoni era doar o chestiune de timp.
De aceea, mă uit în jur şi mă apucă mila. Dar nu mila aceea gen "Eşti un prost şi-un incapabil, dispari din ochii mei incultule care eşti, mi-e milă de tine!". Nu, nu...ci mai degrabă o milă pornită dintr-o părere de rău, pentru că văd cum ne ducem de râpă.
Şi-atunci mă întreb: chiar avem nevoie de pokemoni, ca să ne regăsim umanitatea?
Închei cu un gând bun, pe note muzicale:
