Nouă

Duminică seară a avut loc premiera primului episod din noul sezon "The Walking Dead" - iar aşteptarea fanilor a luat sfârşit. După o vară întreagă de presupuneri, spoilere şi teorii care mai e care mai complexe, bazate pe pe formule matematice suprarealiste, am aflat ce personaj principal urma să fie ucis. 

Şi, după un sfert de oră de nerăbdare agonizantă,  vine bomba...dar, surpriză! Nu a murit un singur personaj, ci două! (probabil bonus pentru aşteptare) - iar fanii au fost complet distruşi! Dezrădăcinaţi! Spulberaţi în bucăţele!

Deci, să te ţii urlete! Gemete, plânsete, recenzii! RIP-urile au împânzit mediul online, imagini emoţionante cu preaiubiţii dispăruţi au umplut fiecare wall de facebook, twitter şi alte asemenea platforme de socializare. Jale mare, ce mai la deal, la vale?! Nici dacă murea câte o mamă pe cap de familie nu era atâta amar şi disperare!

Atunci m-a pocnit mintea românului cea de pe urmă: a-nnebunit lupu'! S-a ţicnit lupu'!

Cum puii mei să dedici atâta energie pentru ceva imaginar? Da, înţeleg...e interesant. Şi mie îmi place, şi eu mă uit. M-a lăsat cam pe ghimpi finalul sezonului şase, dar nu într-atât încât să îmi muncesc mintea din zori şi până-n seară, încercând să spulber misterul. Noul episod a fost foarte intens din punct de vedere emoţional, mustind de violenţă gratuită ce a alunecat foarte repede spre bestialitate. 

Dar de aici şi până a-mi ocupa timpul meu cotidian cu nişte sentimente prefabricate, care nu au absolut nici o legătură cu realitatea...e cale destul de lungă. Foarte lungă. 

Şi mi-am zis: din două, una! Ori omenirea nu mai poate de bine şi, sătulă de durerea dulce a iubirii îşi caută balsamul în suferinţe închipuite. Ori, ne ducem cu capul în prăpastie, tăticule! E clar, nu mai avem nici o şansă de revenire! 

Oricum, dacă e să mă uit, în ultima vreme parcă a scăzut cumplit calitatea vieţii. Ceea ce este un paradox...tehnica evoluază cu paşi repezi, aproape de la o oră la alta. Iar oamenii se pierd undeva. Cu toţii vrem nu ştim sigur ce. Bâjbâim, căutăm ceva... dar neapărat altceva! O viaţă, o nouă viaţă; o alergare continuă după un miraj, care este la doar o întindere de mână depărtare. Şi niciodată la îndemână.
Mă întorc la cinematografie...unde se vede exact aceeaşi lipsă de direcţie şi tristeţe fără margini. Tot ce se produce acum trebuie să fie mai întunecat. Mai tragic. E moda supereroilor...dar nu acele personaje colorate şi inocente din benzile desenate şi, în nici un caz, interpretările naive ale anilor '50 - '70. Nu, nu...acum suntem mai profunji - cum ar zice cineva. Mai isteţi. Cine mai crede că Superman îşi trage o pereche de chiloţi peste colanţi şi zboară zâmbind ca o albinuţă, să salveze bătrânica ce trece strada printre maşini?
Omul de oţel contemporan este, în primul rând, mai întunecat. Răvăşit de întrebări, chinuit de frustrări. Nu mai este simbolul creat de o imaginaţie luminoasă, ci o întrupare a neputinţelor de ordin filosofic. Se bate mai mult, distruge mai mult, omoară mai des. Pentru că filmele sunt o prelungire a publicului - pe sistem "cum e turcul şi pistolul".
Nu ne mai impresionează şi pe prea puţini îi mai preocupă frumosul. Ne ating doar violenţele extreme, tortura fără sens, cruzimea şi sexul pur. Aşa câştigă teren "The Walking Dead", "Game of Thrones" şi alte asemenea fantezii care, de fapt, nu sunt doar închipuiri. Ci pornesc de la un sâmbure de adevăr, conturând starea perfectă de zăpăceală socială.

Concomitent cu asta, numărul de antrenori pentru succes a crescut. Te împiedici de specialişti în orice domeniu...şi neapărat, cineva trebuie să scrie o carte care să te înveţe cum să fii tu. Cum să ieşi din mulţime şi să îi conduci pe cei obişnuiţi. Cum să respiri. Cum să plângi. Când să râzi şi mai ales, din ce motive. Cum să dormi. Şi peste toate astea, cum să iubeşti. Ce trebuie să iubeşti. De ce trebuie să stai, de ce să pleci, ce trebuie să gândeşti când pleci, cât să ţii doliu, cum trebuie să treci peste durere şi cum trebuie să o iei din nou de la capăt - mai ales dacă era o relaţie disfuncţională, sau  toxică, sau te pălise singuratatea-n doi . Sau trei. Sau mai mulţi. 

Şi mă întreb: oare cum trăiau oamenii înainte de inventarea unor asemenea şefi de trib, cu capul gata să plesnească de atâta inteligenţă? Cum s-au scurs mii de ani de istorie, milioane de ani de viaţă, fără asemenea informaţii preţioase?  Hai, n-o mai iau de la iobagi...dar mă gândesc numai la timpurile din vremea bunicilor. Cum făceau ei mâncare, fără internet şi calcul caloric? Cum munceau pământul? Cum s-or fi căsătorit fără atâţia experţi în relaţii, cum au crescut copii fără supenanny şi cum au putut să trăiască 70 - 80 de ani fără abonament lunar la sala de fitness. Să-mi trag pălmi, ăsta mister!
Deşi, poate nu-i chiar atât de ciudat. Pentru că eu cred că fiecare avem potenţialul de a trăi frumos şi a fi fericiţi. Doar că nu suntem. De ce? Asta cred că e o întrebare la care nu îşi poate răspunde decât fiecare, în propria sa intimitate.

Până una, alta, să revenim la gânduri mai bune:

Ru

Înţelepciunea cea mai înaltă

Se spune că adâncul înţelepciunii este gândul la moarte - deoarece numai realizând că, de fapt, viitorul nu există, te vei putea bucura de prezent. Aşa cum este el, oricum ar fi el.

Ştim asta cu toţii, nu mai e o noutate pentru nimeni. De fapt, când o ardem inteligenţi şi vrem să părem acei profunji plini de substanţă cenuşie, întotdeauna scoatem platitudini d-astea la interval: lucruri spuse de alţii în diverse perioade ale istoriei, care sunt foarte corecte şi chiar aplaudate. Dar care nu cadrează deloc cu viaţa cotidiană - motiv pentru care nu prea le practică nimeni şi rămân doar la stadiul de aforisme; cuvinte (goale) care îţi gâdilă plăcut urechea.

De ce am ajuns în situaţia asta? Nu ştiu siguri...cauze sunt multe, imposibil de analizat cu precizie. Important este că aşa stă situaţia - iar viaţa este grea, din ce în ce mai grea, pentru că nu apreciem ce avem şi ne gândim, ne luptăm atât de mult pentru un viitor luminos, încât uităm de prezent şi până la urmă se duce totul de râpă.
Dar nu contează!!! Viaţa este frumoasă şi plină de posibilităţi...trebuie doar să îţi propui şi Universul conspiră pentru a-ţi îndeplini dorinţa. Ce frumos, ce simplu! În mediul online, TOTUL este la un click distanţă, iar în realitate, putem avea TOTUL doar cu un gând bine plasat.

Doar că toate poveştile astea sunt iluzii...şi după ce trece momentul de euforie, constaţi că posibilităţile nu-s chiar atât de infinite. Şi ajungi la înţelepciunea populară: dacă dai vrabia din mână pe cioara de pe gard, pierzi.

Revenind la ideea de la început: în ultima vreme mă tot întreb cum ar arăta viaţa dacă cineva ne-ar spune că mai avem numai o săptămână de trăit.

Cum ar arăta viaţa mea, dacă aş şti asta? Ce aş face diferit de ceea ce fac acum? Ce aş vrea să am, cu cine aş vrea să fiu? Aş vizita locuri pe care mi-am dorit dintotdeauna să le văd, sau aş sta la curticica mea, înconjurat de oamenii care-mi sunt dragi? Aş citi pe nerăsuflate cărţile rămase restante în bibliotecă, aş învăţa să practic sporturile pentru care nu am avut niciodată timp? M-aş duce la sala de fitness, aş căuta colţurile liniştite de natură, sau aş sta pe facebook? Aş citi cărţile de dezvoltare personală pe care mi le-au recomandat prietenii (şi care până acum mi s-au părut nişte prostii, pentru că e o diferenţă uriaşă între a şti nişte teorii şi a avea puterea să le aplici), aş lucra mai cu spor la serviciu, sau aş pune o uşa la o toaletă - să rămână ceva şi după mine? Aş pune la poştă scrisorile pe care le-am scris, fără a le mai trimite vreodată? Mi-aş lua, în sfârşit permisul, mi-aş face credit la casa mult visată, mi-aş cumpăra o piscină (gonflabilă)? Poate o plasmă? Sau, măcar, toată seria Star Wars, pe blu ray?

Tu ce ai face, ştiind că peste câteva zile, va suna clopoţelul final?

Tare sunt curios cum ar arăta viaţa noastră, a tuturor, în aceste condiţii....

Până una-alta, să ne mai bucurăm de ceea ce avem acum:

Zâmbetul unui prezent continuu

...pentru că valoarea unei fotografii nu este dată, neapărat, de clipa pe care o imortalizează, ci de trăirea pe care o naşte în sufletul privitorului

...şi o melodie ce mi-a plăcut încă de când am ascultat-o prima dată, dar am aflat cum se numeşte după mult, mult timp:

Un pas în spate

În ultima vreme, am observat că foarte multă lume se ocupă de dezvoltarea personală şi chiar mai multă este preocupată de fericire. 

Din ce am observat eu, fericirea nu depinde, însă,  de ceea ce ai, ai avea sau ai fi; de fapt, fericirea nu are absolut nici o legătură cu viitorul, ci caracterizează doar momentul prezent şi porneşte dintr-o hotărâre conştintă, luată în planul intim al propriului suflet.  

Desigur că există o seamă de elemente ajutătoare...o îmbrăţişare, o privire, o floare, o clipă de linişte...dar toate acestea nu sunt decât notele muzicale ce se vor aşeza pe portativul propriei alegeri.

Înţelegând asta, la un moment dat, am decis să fiu fericit şi am căutat doar partea frumoasă a vieţii, trecând pe un plan secund întâmplările mai dificile. Nu le-am ignorat niciodată...întotdeauna îmi aprindeau beculeţele interioare şi îmi semnalau nişte probleme - pe care încercam să le rezolv după trecerea primului impact emoţional. Pentru că, da! Dacă vrei să iei hotărâri bune, niciodată nu este bine să te laşi dus de valul primelor emoţii. 

Apoi, cineva mi-a sugerat că tot căutând oazele de verdeaţă dintr-un deşert arzător risc să pierd contactul cu realitatea. Prin urmare, dacă vreau să fiu onest cu mine însumi, cea mai bună atitudine în astfel de momente este să mă dau un pas mai în spate..iar dacă mai e nevoie, încă unul; şi încă unul...şi încă unul...o sută de paşi...sau, poate, chiar mai mulţi. Până când voi urca atât de sus încât să pot vedea imaginea de ansamblu. Cu bune şi mai ales, cu rele. 

Ceea ce, am şi făcut.

...şi, spre surprinderea mea, am constatat că pe măsură ce mă depărtam, descopeream noi frumuseţi. Şi altele...şi altele...mereu noi, mereu surprinzătoare. Lucru şi mai ciudat, ceea ce credeam a fi necazuri se micşorau; se estompau şi deveneau atât de mici, încât erau, practic, irelevante şi complet invizibile.

Iar totul a pornit de la un zâmbet. Unul singur, pierdut în negura depărtării şi a timpului.

Închei, ca de fiecare dată, cu o melodie:

Sacru şi profan

...şi o melodie de suflet:

Poveste de dragoste

De câteva luni, panourile publicitare ale staţiilor de metrou din Bucureşti au fost invadate de un mesaj (viral, că doar altfel nu se putea), care, cică, a adus un zâmbet pe feţele doamnelor şi domnişoarelor din lumea întreagă:

"NU TE MAI PREOCUPA, EŞTI FRUMOASĂ ASTĂZI"

Doar că, o altă mână de artist, probabil foarte îndrăgostită şi fără alte mijloace de a-şi declara iubirea, a continuat franc:

"...DAR TIMPUL TRECE, ALĂTURI DE CINE NU TREBUIE. TE IUBESC."

Iar replica a venit la fel de brusc şi fără echivoc:

"MI SE RUPE!"

Na, mai zi ceva! 

Gata, închei frumos, cu un gând bun, pe alte note muzicale:

Undeva, cândva

De ceva timp, scriu rar. Uneori, din ce în ce mai rar. 

Mi-am schimbat stilul. M-am schimbat eu. Nu mai critic, nu mai vreau să schimb lumea vorbind despre ceea ce ar putea să fie şi nu este. Într-un fel, nu mă mai avânt orbeşte în luptă şi nu mai vreau să învăţ pe nimeni să facă nimic. Acum câteva luni (să tot fie jumătate de an?) mi-am propus să scriu despre lumina din noi şi nu despre întuneric. 

Constatasem că s-a umplut lumea de teoreticieni. Toţi acuzăm, toţi arătăm cu degetul, cu toţii suntem nemulţumiţi. În goana după audienţă, mass-media de astăzi are singura misiune de a şoca: "cutremurător, exploziv, incendiar, înfiorător! O să înnebuneşti când o să vezi asta...o să-ţi smulgi părul din cap după ce dai click aici". Si dai...dau...dăm...pentru că suntem curioşi. 

Problema este că viaţa a devenit atât de complexă, iar noi alergăm atât de mult după senzaţional, că am uitat ce înseamnă bucuria simplităţii. Ne-am de-sensibilizat. În stresul de zi cu zi, am pierdut câte puţin din propriul suflet. Şi din ce în ce mai mulţi prieteni îmi spun că ar evada, s-ar retrage într-un colţ de sălbăticie. Nu ştiu ce caută, dar aleargă către ceva deşi nu găsesc ce îşi doresc. Mai presus de toate, simt nevoia să se regăsească pe sine. Tot mai mulţi îmi spun că societatea actuală se va duce de râpă...cât de curând. Îi cred, pentru că şi eu am acelaşi sentiment. 

De aceea, am renunţat să mă mai implic în nebunia cotidiană şi m-am detaşat de micile scandaluri care ne condimentează viaţa. 

Scriu, însă, despre stări de a fi, despre momente de pierdere şi despre regăsire. 

Nu simt nevoia de a fi şmecher, de a participa la training-uri de leadership şi nici de a-mi achiziţiona un antrenor pentru succes - însă, am redescoperit poezia. Fotografia. Cinematografia. Muzica. Spiritualitatea din spatele materiei. 

Cred că arta este singura care ne mai poate salva de la pieire, pentru că este cea mai înaltă expresie a umanităţii. 

...Şi aşa am recitit "Luceafărul"  - nu pentru că îl am ca materie obligatorie pentru Bac, au trecut de mult timpurile acelea. Ci pentru că, abia acum încep să îi înţeleg geniul. Dincolo de analize pe text, de poveşti de iubire fantastică, de figuri de stil şi de critica literară care mai de care mai linguşitoare, poezia eminesciană aparţine unui prezent continuu, ce se naşte din fiecare clipă care trece peste noi. 

Fiecare vers, fiecare stofă are un un corespondent într-o fărâmă de realitate - char şi călătoria Luceafărului către marginile universului:

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...

El zboară, gând purtat de dor,

Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

Da, este o secvenţă cu o valoare poetică enormă. Dar nu este nimic abstract în ea...eu am regăsit-o şi am trăit-o la câţiva paşi de casă.

...undeva, cândva, într-o clipă desprinsă din vis; acolo unde se năştea nemărginirea orizontului.

Închei cu un gând bun, o melodie pe care o mai ascult uneori:

Hold back the river of time

Timpul are ciudăţeniile lui:întotdeauna prezentul pare mai trist decât este, iar trecutul mai luminos decât a fost.
..pentru că, prin perspectiva trecerii vremii, putem decanta lucrurile importante de acele nimicuri care ne amărăsc existenţa. Iar la final rămân doar oamenii şi momentele frumoase.

...acele clipe când universul pare că încremeneşte într-o perfecţiune ireală.

În vremuri de demult

În ultimul timp, pe internet este o mare nebunie cu melodia Deliei, "1234" - un fel de remix după "Unde dragoste nu e, nimic nu e" a lui Gheorghe Gheorghiu.

De curiozitate, am ascultat şi eu noua variantă şi mi se pare mai anostă ca un stîlp de beton. Practic, nu mai transmite nimic - doar un bunţi bunţi (cică foarte melodios), care rupe discotecile-n două. Oricum, conform criticilor, problema nu e de ritmul muzical, ci de videoclip - o înşiruire de imagini cu fele, păpuşi gonflabile, tăvăleli prin pat şi ...mă rog...în principiu, nimic neobişnuit.

Oricum, nu despre asta vroiam să scriu...sunt destui care discută subiectul şi  ori o critică pe Delia, ori îi iau apărarea, fiecare tabără venind cu argumente ei, certându-se şi susţinându-şi punctul de vedere cu jigniri - dacă e nevoie. Neimportant...şi cum spuneam, nu acesta este subiectul postării.

Eu vreau să vă reamintesc povestea originală. Mesajul acesteia, poezia din spatele notelor muzicale şi nostalgia unor timpuri efemere:

Pokemomania

Pe vremea mea, Pokemon erau nişte desene animate ce făceau ravagii printre copiii de grădiniţă. Frate-miu era micuţ, deci, normal că era afectat...iar dânsul i-a antrenat şi pe ăi mai mari în această nebunie. Prin urmare, toată fanmilia era fan Pokemon: cum prindeam prin magazine anumite croissante, le cumpăram la kilogram! De ce? Pentru că aveau surprize Pokemon ce se strângeau într-un catalog - care, după ce era completat şi trimis la firmă, respectivul participant primea un pokemon şi o pokeminge.

Aşa că de dragul copiilor, eram pe felie - cu toţii: cumpăram, vindeam, făceam schimb, vânam pokemonii aia mai rari...ce mai? Intrasem îmtr-o adevărată piaţă neagră a bişniţarilor!

DAR, după mult efort şi câteva tranzacţii făcute cu cap,  am reuşit...şi am umplu vreo trei albune, câştigând pokemonii cu pokemingiile aferente. Bucuria copiilor!

Cineva spunea, odată, că istoria omenirii este ciclică; moda este ciclică. Prin urmare, nimic nu este învechit, ci doar uitat în debaraua timpului. Nu am crezut această teorie, până am început să o trăiesc.

Mai ales acum...când după douăzeci de ani, sunt martorul mut al unui nou atac al pokemonilor - de această dată, la un nivel mult mai extins. Este un joc  pe smartphone sau ceva...nu ştiu sigur, că nu am gadget d-ăsta şi nici nu mă prea interesează să am. Ideea e că observ, cu uimire, cum tot mai mult popor, indiferent de vârstă, vânează pokemoni. Prin parcuri, prin intersecţii, prin cluburi, la un masaj erotic sau între două prostituate...oriunde este posibil să dai peste vreo specie rară lighioaie d-asta. Şi cohorte întregi de oameni aleargă să le caute!

Ziua suntem plini de respect - Jeimşi Bonji  la patru ace sau Coco Şanele cocoţate pe tocuri de cinşpe ce-ţi vorbesc pufăind misterios tutun mentolat din vârful unui scaun de C.E.O. sau alt sef mai mic, iar seara...pfuai de mine şi de mine...în papuci, maiou cu găurele, cu ochii-n aplicaţia de mobil, vânăm pokemoni.

Nu înţeleg! 

Chiar îl întrebam pe un prieten: "Ce simţi tu, când alergi după dihăniile astea? Nu poţi ieşi în parc numai să te plimbi? Admiri natura, te uiţi după gagici, bei o bere...nu ştiu! Prispa mă-sii, faci ceva care să te relaxeze!" Şi-m zice: "Păi fac ceva ce mă relaxează! Vânez pokemoni.."

"Stai că nu m-ai înţeles...să reiau: plimbare, gagici, bere, admirat natura, ascultat muzică... GOT IT???"

"Mda...dar la pokemoni cunosc câte femei vreau eu!"

"Nu, nu, o iau cu capul! Esti contra mea, clar! Stai să o iau altfel: dacă nu ai avea pokemonii, tu nu ai ieşi din casă?"

"Nu. Ce motiv aş avea să ies?"

Pe cuvânt de cercetaş, nu ştiu dacă să râd, sau să plâng!

Părerea mea de om este că jocul ăsta e o nebunie care a acaparat planeta. Deşi, pe undeva îi înţeleg logica: viaţa a devenit atât de haotică, atât de complicată, că după ce sntem acei oameni inteligenţi ce mutăm munţii doar printr-o apăsare de buton şi avem universul la vârful pixului, ne doboară stresul. Boala secolului al XX-lea, molima care ucide psihicul mai abitir ca un cancer.

Şi ca să nu purtăm cămăşi cu mâneci lungi şi să cântăm "trilu lilu crocodilu' " cât e ziua de lungă într-o cameră izolată fonic, trebuie să refulăm pe undeva...să ne întoarcem la simplitate, la uman. Şi aşşa au apărut cărţile de cololat pentru adulţi, seturi de unelte din plastic pentru joaca în nisip destinată adulţilor, fularul de lega la ochi pentru Baba Oarba destinată adulţilor...toate fiind obiectul unor terapii exorbitant de scumpe, poleite în denumiri de anvergură care să sune cât mai extraterestru, dar care promit atingerea mult doritei relaxări.

Într-o astfel de lume, dezvoltarea vânătorii de pokemoni era doar o chestiune de timp.

De aceea, mă uit în jur şi mă apucă mila. Dar nu mila aceea gen "Eşti un prost şi-un incapabil, dispari din ochii mei incultule care eşti, mi-e milă de tine!". Nu, nu...ci mai degrabă o milă pornită dintr-o părere de rău, pentru că văd cum ne ducem de râpă.

Şi-atunci mă întreb: chiar avem nevoie de pokemoni, ca să ne regăsim umanitatea?

Închei cu un gând bun, pe note muzicale:

  

Open your eyes

P.S.: melodia aceasta o ascult întotdeauna cu plăcere...chiar dacă este de un sentimentalism feciorelnic. Pentru că dincolo de starea de poezie pe care o creează, dacă ai şti, ai şi conştientiza profunzimea a ceea ce ştii? Ar avea vreo importanţă în economia situaţiei?
Şi cea mai importantă întrebare: este iubirea de ajuns pentru a-ţi găsi fericirea?

Walking in the air

Se spune că cele mai mari regrete ale unui om sunt clipele fumoase.
Şi totuşi....

DaRUl tău de fiecare zi

Conform calendarului creştin ortodox, astăzi este sărbătoarea tuturor sfinţilor ştiuţi (şi mai ales neştiuţi) - adică se sărbătoresc toţi cei care nu poartă numele unui sfânt căruia îi este atribuită o zi anume în decursul anului. 

Acum ar trebui să urneze urările şi tradiţionalul "La Mulţi Ani". Însă, sunt momente în viaţă când cuvintele transmit mult prea puţine - iar gândurile, odată rostite, devin banale. De aceea, o să transmit o stare: bucurie, speranţă,  renaşterea naturii odată cu venirea primăverii şi un cântec. Sau două:

Un moment unic

...care îmi dă fiori. Întotdeauna.




...şi un dans pe care nu mă mai satur să îl privesc:

Noi cu cine votăm?

Cam aceasta este starea de spirit a românilor de pretutindeni şi dintotdeauna, prijeluită de venirea alegerilor:

...un sentiment pe care Nea' Caragiale l-a conturat, prin cuvinte, în veşnica întrebare: NOI CU CINE VOTĂM? Cu toţi, cu oricine, cu niciunul...important e că până la urmă, tot nimerim varianta corectă  :)

...şi întotdeauna, câştigă acel candidat pe care îl merităm.

Închei cu veşnicul gând bun, pe note muzicale:

O inimă care iubeşte este ca o uşă permanent deschisă

Hălăduind pe net am găsit un articol interesant, care vroia să arate cum e dragostea fără frontiere de timp şi spaţiu. 

Incredibil, nu-i aşa? Pare o poveste de adormit copiii, mai ales în contextul zilelor noastre când relaţiile încep şi se încheie mai des decât îţi schimbi ciorapii. Dar nu! De data aceasta este ceva real; iată dovada!!!!! Doi fosti iubiti se revad dupa 30 de ani de la despartire!

Desigur..scriitura este abordată într-un stil larimogen, de compunere a unui elev de clasa a cincea, plin de nostalgie după vacanţa petrecută la bunici. Dar filmuleţul te lasă pur şi simplu fără cuvinte! Ce vor fi simţit oamenii aceştia când s-au revăzut, numai ei ştiu...cert este că lacrimile sunt mai mult decât grăitoare. Este pur şi simplu fenomenal să nutreşti asemenea sentimente pentru cineva, după atâţia ani...

Totuşi, dincolo de emoţia asta atât de minunat de intensă, stau şi eu şi mă întreb ca prostul...de ce s-or fi despărţit cei doi îndrăgostiţi? Este clar ca lumina zile că împărtăşeau ceva special. Şi totuşi, nu destul de important pentru a rămâne împreună...

Iar informaţiile din articol nu mă ajută cu nimic. Autorul scrie, doar, că AU DECIS să se despartă. Păi cum aşa ceva? Cum adică, AU DECIS? Adică, cum erau ei doi porumbei, se trezesc dimineaţa cu ideee genială: "Suntem foarte fericiţi, totul e mirific, dar hai să decidem să ne vedem de viaţă separat!"

De ce ai alege să trăieşti o viaţă de dor şi alean?? Ce te-ar face să îţi doreşti asta? Unde este teoria aia care zice că totul se subordonează iubirii?

Deşi, dacă ar fi să ghicesc, cred că NU AU DECIS, ci A DECIS. Unul singur, celălalt doar acceptând situaţia. Şi pentru că în treizeci de ani nu s-au revăzut, iar întâlnirea s-a produs la iniţiativa bărbatului, cel mai probabil, femeia afost cea care a decis. Pentru că întâlnirea nu s-a petrecut aşa...aleatoriu, din pământ, din iarbă verde. Acolo nu a fost soartă, ci voinţă - din partea celui care a venit. 

Acuma...puii mei, nu-s psiholog - şi e posibil să spun prostii;  însă din ce mai ştiu şi eu despre lume şi viaţă, cel care decide şi apoi iubeşte, îşi va urma, nestrămutat, hotărârea. Iar cel care iubeşte şi apoi decide, la un moment dat o va încălca hotărârea luată...pentru că inima este mai puternică decât raţiunea. 

...şi închei cu un gând bun, pe note muzicale:

Constantine, Constantine

Ce vremuri!....

Ce oameni!...
Ce talent, fără talente!...

După atâtea zâmbete, închei cu un gând bun, pe note muzicale:

NeverEnding Story

Motto: 
"Reality is merely an illusion, albeit a very persistent one" 

Albert Einstein

Somewhere in time...

...I love you. And I shall always love you. Until the end of time.