Motto:
Ce-am aşteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat.
[Phoenix - În umbra marelui URSS]
Ce-am aşteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat.
[Phoenix - În umbra marelui URSS]
Ce au în comun Cristofor Aldea Teodorovici, Radu Beligan, Gabriella Ficz şi echipa de tineri a Colegiului Naţional “Mircea Cel Bătrân”? Dar Florin Piersic, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir, Gheorghe Hagi, Nadia Comăneci, Leonard Doroftei, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Iustin Capră, Irina Loghin, Ion Dolănescu, Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Mihai Eminescu, George Bacovia, Mircea Eliade, Marin Preda, Traian Vuia, Henri Coandă şi mulţi, mulţi alţii? Au profesii diferite, interese diferite…dar cu toţii sunt nişte valori incontestabile ale neamului nostru. Această naţiune oropsită, călcată de toţi viermii care se cred stăpâni, hăcuită şi dezbinată de toţi cretinii, are şi a avut o mulţime atât de mare de genii, încât mi-ar lua ani în şir să îi enumăr pe toţi.
Trăiesc într-un cadru natural uluitor, plin de istorie şi de tradiţii seculare. Totuşi…pe cuvânt dacă nu sunt unele momente în care pur şi simplu, îmi este ruşine că sunt român. Şi mă înspăimântă cel mai mult faptul că aceste clipe se îmulţesc din ce în ce…cam de câte ori mă cuprinde bărbăţia neînfricată şi mă uit pe fereastră, sau la vreun buletin de ştiri.
Un meci de fotbal…un spectacol, un mod plăcut (pentru unii) de a petrece timpul. Totuşi, stadionul este locul unde suporterii se înjură mai cu foc, unde au loc cele mai crunte bătăi, unde izbucneşte cel mai des violenţa. De ce? Pentru că majoritatea suporterilor acestui…aşa-zis sport, sunt atât de idioţi şi de descreieraţi, încât pierd din vedere unicul lucru important: DISTRACŢIA. “Mi-a pierdut favorita…” Şi se apucă să spargă vitrine, să rupă scaune, să arunce cu cărămizi, să se bată. Păi, băi isteric imbecil, băi tărtiţă zdrenţuită, dacă te manifeşti ca un animal turbat, se schimbă cumva rezultatul de pe teren? Dacă îi crăpi capul lu’ unu care trece pe stradă, pe lângă tine, îţi câştigă favorita? Dacă dai cu cataroaie pe unde apuci, dacă înjuri ca dementu’, îţi bagi puii prin tot ce vezi şi urli ca o javră decapitată, se schimbă ceva? Chiar dacă a fost blat, chiar dacă jocul a fost o insultă la adresa inteligenţei, chiar dacă arbitrul a fost mituit în favoarea unuia sau altuia şi echipa a jucat la bătaie de joc, schimbi tu ceva? Mitocănie, golăneală, ţopârlânisme, frecangeală, şmecherie, demenţă, prostie, violenţă, lături, fraudă…cam asta reprezintă fotbalul acum.
Alegeri…O modeală minunat de incultă şi independeantă, un războinic luminicios neînfricat, un răzgândac în chiloţi, un pupinbăsesc trululit, un tribun neostoit de ninonitor, o avocată periculos de militătoare pentru drepturile omului, un manelist, zeci de cârnaţi umpluţi…vreo 22 de milioane de buletine de vot şi câteva milioane de alegători traseistici (adică au parcurs un anumit traseu bine stabilit, pentru a se putea exercita în actul democratic de băgare în seamă al osăicilor politicioşi). Neruşinare crasă, tone de tupeu, prosteală îndobitocită, teatru mocirlos, şpriţuri deşănţate, sisteme ticăloşite, paradă ieftină şi un ciolan uriaş. De ce să merg la vot? Să aleg schimbarea unor graşi plini de sudoare cu alti cefăloşi acri şi osânzoşi? Eu ce câştig din toată mascarada asta jegoasă? Câteva tone în plus de scârbă şi frustrare? Câteva zeci de tone de dispreţ şi şuturi în cur? Ceva pachete de promisiuni (UF! Am scăpat de libidinoşenia vanghelică) şi nişte praf în ochi de pe viitoarele autostrăzi – care vor împânzi tărişoara mai abitir decât o gaşcă de stele pe un cer de vară, senin şi însorit?
Un copac crescut la mişto, taman în “miljocu’străjii”; o dungă care demarchează marginea drumului, ondulată frumos după o cracă mai nărăvaşă ce a pătruns pe partea carosabilă; un pod construit cu sârg, peste stâlpii de înaltă tensiune ai unei căi ferate; o rampă pentru cărucioare, între trotuar şi un perete gol; o şină de tramvai întreruptă de o gură de canal; o stradă cu sensuri unice, în ambele direcţii; un Laba şi un Muia la primărie, deoarece se doreşte binele mai multor alegatori (dacă nu vă place, puteţi să încercaţi şi cu o femeie); parabolice pe cocioabe dărăpănate şi limuzine de lux care tronează falnice în curţile unor muritori de foame.
România pitorească, România de zi cu zi, România pur şi simplu. O bijuterie…
O duduiţă se chinuie de din răsputeri să iasă cu baragladina din parcare (se vede totuşi că mărimea contează şi nu ceea ce ştii să faci cu ea)…sunt vreo 5-6 “macio-meni” pe margine, care o îndrumă cu foc…însă manevra tot durează vreo 10 minute. Lasă, măi “tuta lu’ tăticu”…că te pierzi în restul specimenelor de femei la volan. Nu eşti nici prima şi nici ultima care trece prin aşa ceva. Fii bucuroasă că ai condus independent şi fără ajutor câteva mii de românei la urne, ca să te ştampileze democratic; restul…de aceea s-au inventat şoferii (dacă mai sunt şi sexy, este şi mai bine).
Suntem conduşi de o haită de incapabili…nişte lipitori nenorocite, o grămadă de scursuri care se huzuresc pe banii noştri. Nu este corect ca succesul în viaţă să depindă doar de familia în care te-ai născut! Nu este corect ca unii să fie nevoiţi să facă un împrumut la bancă pentru a merge în concediu la munte, şi unii să îşi frece dosul aplatizat numai prin hoteluri de lux din te miri ce colţuri ale lumii! Nu este corect ca oamenii de rând să muncească zi şi noapte, pentru a întreţine pe perne de puf nişte cutre împuţite, care sunt chinuite de aere de mărire! Democraţia nu înseamnă Meritocraţie, ci Pilocraţie şi Curvocraţie. Ca să ai succes, nu trebuie decât să lingi în câteva locuri mai cărnoase, să calci pe cadavre, să scuipi pe moralitate, şi gata! “Dă-i înainte cu tupeu…”
Dacă nu ar fi aşa, adevăratele valori s-ar afla în fruntea ţării şi nu nişte dobitoci parveniţi şi snobi! Adevăratele valori ar fi cel puţin răsplătite, şi nu uitate prin cine ştie ce coclauri, pentru a fi scoase de la naftalină doar când vine vreo campanie, când e rost de fălire în faţa altor ţări mai neputincioase, sau când vreun gras vrea să îşi facă reclamă…
Deşi spun asta mereu, nimic nu o să se schimbă. Sunt prea insignificant, ca să mă asculte cineva (partea bună este că nu “s-a milostivit” nimeni până acum să mă facă “găozar”, “ţiganc împuţit”, “caraghios”, “derbedeu’ dracului”, sau alte cuvinte din astea de laudă). Eu sunt doar un prizonier legat de mâini şi de picioare, ce nu poate face altceva decât să strige…pentru a nu fi auzit de nimeni. Şi ca mine alţii şi alţii şi alţii…vreo câteva milioane. Presa nu poate face nimic, televiziunea, nici atât. Nimic nu se va rezolva, nimic nu se va schimba. Nu mai suntem în vremea în care se pleca cu furci şi topoare să îl crăpi pe nesimţitul ăla de boier…Şi totuşi, ce am putea face ca să conteze? Ceva cu o finalitate practică, dincolo de toată deontologia deşănţată, discursurile anapoda şi iluziile prosteşti. Presupun că nimic…
…Strigăm şi atât. Câinii latră, dobitocul merge.
Silviu Brucan spusese odată că ne vor trebui vreo 20 de ani ca să facem tranziţia de la communism la (măcar) o spoială de Democraţie; se pare că a greşit cu vreo câteva mii de ani…
Trăiesc într-un cadru natural uluitor, plin de istorie şi de tradiţii seculare. Totuşi…pe cuvânt dacă nu sunt unele momente în care pur şi simplu, îmi este ruşine că sunt român. Şi mă înspăimântă cel mai mult faptul că aceste clipe se îmulţesc din ce în ce…cam de câte ori mă cuprinde bărbăţia neînfricată şi mă uit pe fereastră, sau la vreun buletin de ştiri.
Un meci de fotbal…un spectacol, un mod plăcut (pentru unii) de a petrece timpul. Totuşi, stadionul este locul unde suporterii se înjură mai cu foc, unde au loc cele mai crunte bătăi, unde izbucneşte cel mai des violenţa. De ce? Pentru că majoritatea suporterilor acestui…aşa-zis sport, sunt atât de idioţi şi de descreieraţi, încât pierd din vedere unicul lucru important: DISTRACŢIA. “Mi-a pierdut favorita…” Şi se apucă să spargă vitrine, să rupă scaune, să arunce cu cărămizi, să se bată. Păi, băi isteric imbecil, băi tărtiţă zdrenţuită, dacă te manifeşti ca un animal turbat, se schimbă cumva rezultatul de pe teren? Dacă îi crăpi capul lu’ unu care trece pe stradă, pe lângă tine, îţi câştigă favorita? Dacă dai cu cataroaie pe unde apuci, dacă înjuri ca dementu’, îţi bagi puii prin tot ce vezi şi urli ca o javră decapitată, se schimbă ceva? Chiar dacă a fost blat, chiar dacă jocul a fost o insultă la adresa inteligenţei, chiar dacă arbitrul a fost mituit în favoarea unuia sau altuia şi echipa a jucat la bătaie de joc, schimbi tu ceva? Mitocănie, golăneală, ţopârlânisme, frecangeală, şmecherie, demenţă, prostie, violenţă, lături, fraudă…cam asta reprezintă fotbalul acum.
Alegeri…O modeală minunat de incultă şi independeantă, un războinic luminicios neînfricat, un răzgândac în chiloţi, un pupinbăsesc trululit, un tribun neostoit de ninonitor, o avocată periculos de militătoare pentru drepturile omului, un manelist, zeci de cârnaţi umpluţi…vreo 22 de milioane de buletine de vot şi câteva milioane de alegători traseistici (adică au parcurs un anumit traseu bine stabilit, pentru a se putea exercita în actul democratic de băgare în seamă al osăicilor politicioşi). Neruşinare crasă, tone de tupeu, prosteală îndobitocită, teatru mocirlos, şpriţuri deşănţate, sisteme ticăloşite, paradă ieftină şi un ciolan uriaş. De ce să merg la vot? Să aleg schimbarea unor graşi plini de sudoare cu alti cefăloşi acri şi osânzoşi? Eu ce câştig din toată mascarada asta jegoasă? Câteva tone în plus de scârbă şi frustrare? Câteva zeci de tone de dispreţ şi şuturi în cur? Ceva pachete de promisiuni (UF! Am scăpat de libidinoşenia vanghelică) şi nişte praf în ochi de pe viitoarele autostrăzi – care vor împânzi tărişoara mai abitir decât o gaşcă de stele pe un cer de vară, senin şi însorit?
Un copac crescut la mişto, taman în “miljocu’străjii”; o dungă care demarchează marginea drumului, ondulată frumos după o cracă mai nărăvaşă ce a pătruns pe partea carosabilă; un pod construit cu sârg, peste stâlpii de înaltă tensiune ai unei căi ferate; o rampă pentru cărucioare, între trotuar şi un perete gol; o şină de tramvai întreruptă de o gură de canal; o stradă cu sensuri unice, în ambele direcţii; un Laba şi un Muia la primărie, deoarece se doreşte binele mai multor alegatori (dacă nu vă place, puteţi să încercaţi şi cu o femeie); parabolice pe cocioabe dărăpănate şi limuzine de lux care tronează falnice în curţile unor muritori de foame.
România pitorească, România de zi cu zi, România pur şi simplu. O bijuterie…
O duduiţă se chinuie de din răsputeri să iasă cu baragladina din parcare (se vede totuşi că mărimea contează şi nu ceea ce ştii să faci cu ea)…sunt vreo 5-6 “macio-meni” pe margine, care o îndrumă cu foc…însă manevra tot durează vreo 10 minute. Lasă, măi “tuta lu’ tăticu”…că te pierzi în restul specimenelor de femei la volan. Nu eşti nici prima şi nici ultima care trece prin aşa ceva. Fii bucuroasă că ai condus independent şi fără ajutor câteva mii de românei la urne, ca să te ştampileze democratic; restul…de aceea s-au inventat şoferii (dacă mai sunt şi sexy, este şi mai bine).
Suntem conduşi de o haită de incapabili…nişte lipitori nenorocite, o grămadă de scursuri care se huzuresc pe banii noştri. Nu este corect ca succesul în viaţă să depindă doar de familia în care te-ai născut! Nu este corect ca unii să fie nevoiţi să facă un împrumut la bancă pentru a merge în concediu la munte, şi unii să îşi frece dosul aplatizat numai prin hoteluri de lux din te miri ce colţuri ale lumii! Nu este corect ca oamenii de rând să muncească zi şi noapte, pentru a întreţine pe perne de puf nişte cutre împuţite, care sunt chinuite de aere de mărire! Democraţia nu înseamnă Meritocraţie, ci Pilocraţie şi Curvocraţie. Ca să ai succes, nu trebuie decât să lingi în câteva locuri mai cărnoase, să calci pe cadavre, să scuipi pe moralitate, şi gata! “Dă-i înainte cu tupeu…”
Dacă nu ar fi aşa, adevăratele valori s-ar afla în fruntea ţării şi nu nişte dobitoci parveniţi şi snobi! Adevăratele valori ar fi cel puţin răsplătite, şi nu uitate prin cine ştie ce coclauri, pentru a fi scoase de la naftalină doar când vine vreo campanie, când e rost de fălire în faţa altor ţări mai neputincioase, sau când vreun gras vrea să îşi facă reclamă…
Deşi spun asta mereu, nimic nu o să se schimbă. Sunt prea insignificant, ca să mă asculte cineva (partea bună este că nu “s-a milostivit” nimeni până acum să mă facă “găozar”, “ţiganc împuţit”, “caraghios”, “derbedeu’ dracului”, sau alte cuvinte din astea de laudă). Eu sunt doar un prizonier legat de mâini şi de picioare, ce nu poate face altceva decât să strige…pentru a nu fi auzit de nimeni. Şi ca mine alţii şi alţii şi alţii…vreo câteva milioane. Presa nu poate face nimic, televiziunea, nici atât. Nimic nu se va rezolva, nimic nu se va schimba. Nu mai suntem în vremea în care se pleca cu furci şi topoare să îl crăpi pe nesimţitul ăla de boier…Şi totuşi, ce am putea face ca să conteze? Ceva cu o finalitate practică, dincolo de toată deontologia deşănţată, discursurile anapoda şi iluziile prosteşti. Presupun că nimic…
…Strigăm şi atât. Câinii latră, dobitocul merge.
Silviu Brucan spusese odată că ne vor trebui vreo 20 de ani ca să facem tranziţia de la communism la (măcar) o spoială de Democraţie; se pare că a greşit cu vreo câteva mii de ani…
ccccccccccc
cccccccccc
P.S.: Melodia de la motto nu face vreo aluzie la ruşi sau alte naţii. Am ales-o doar pentru că...este o melodie tristă, plină de regrete pentru lucrurile care ar fi putut fi, dar nu sunt. O melodie care caracterizează o Românie părăsită de moralitate, valoare şi speranţă...
Eu as fi ales piesa "Doamne, ocroteste-i pe romani". Amin.
RăspundețiȘtergereHaide Gabi la Monte Carlo! Ce ne mai pierdem vremea aici? Vii cu mine? Doar sa scap de BAC si admitere!
Normal că vin...doar scapă tu de bac, ca admiterea o poţi da şi acolo (abia nu te mai încurci cu rahatul de învăţământ de la noi).
RăspundețiȘtergereDoar că trebuie întâi să găsim pe cineva care să ne finanţeze vânzările anterioare, şi gata! ;)