Kumbaya, my dear Românica

“Pe vremea lui Ceauşescu mergeam în fiecare an la mare; am schimbat două maşini şi aveam bani strânşi la C.E.C. pentru o a treia. Aveam servici şi salariu bunicel, care venea la timp. De mâncare primeam pe cartelă, stăteam la coadă, dar aveam într-un fel sau altul ce să mâncăm. Apoi a venit revoluţia şi s-a ales praful de tot…în douăzeci de ani, nu am reuşit să mai plec în nici un concediu. Serviciul l-am pierdut, sănătatea este din ce în ce mai şubredă, maşina a ruginit în garaj…pentru că nu îmi mai permit să îi fac un plin. Casa a început să se dărâme şi nu am bani să o renovez, soţul primeşte salariu o dată la două luni. Este bine măcar, că nu mai stau la cozi infernale prin alimentară…doar că ea a cam devenit muzeu: intru, îmi clătesc ochii prin vitrinele frigorifice, apoi ies. Nu am altceva ce face…
Era mai bine pe vremea dictatorului…îşi făcea el palate, se scălda în bogăţii, dar ne permiteam şi noi, amărâţii, să mai trăim. Era cenzură a naibii de rea…dar pentru intelectuali; se ascultau telefoanele în disperare, doar că nu se spunea în gura mare ca acum…iar noi aveam aceeaşi viaţă ca în prezent: ne trezeam, mergeam la lucru, aşteptam avansul şi lichidarea. Şi acum este la fel, doar că nu mai avem unde merge să muncim, sau dacă totuşi avem, îşi bat joc de noi toţi îndesaţii şi ne aleargă ca pe hoţii de cai, pe un salar mizerabil”

Cam aşa mi se plângea cineva, mai acum 2 zile, în timp ce mă lovise cheful de stat la taclale, pe o bancă în parc. Şi îmi povestea mie, de parcă eram Tata Mare De Supt Prun şi o puteam eu ajuta cumva . Mda, sigur! Vezi să nu…
Asta m-a făcut însă să mă gândesc mai serios la ce presupune viaţa în Românica actuală. Nu mă prea interesează ce a fost, pentru că oricum nu se poate face nimic în problema asta; a fost, a trecut… Bănuiesc şi eu, ca prostu’, că tinerii nu au murit în revoluţie pentru că nu se mai lăsa dus binele de pe ei. Dar eu nu trăiesc acum 20-25 de ani, ci acum…iar ziua de azi e cea care mă doare. Aşa că mă concentrez pe ACUM…

…ca să văd o epavă hâdă, măncată de putrziciune...un tărâm al nimănui.




Astăzi cică se sărbătoreşte ceva important. Este ziua României, a tuturor românilor…doar că pentru mine este o zi ca oricare alta. Lucrez normal, mânânc ca în oricare altă zi, natura mă cheamă ca de obicei. Nu primesc prime sau alte cadouri, nu dorm mai mult sau mă distrez mai mult ca de obicei. Nu mă scuteşte nimeni de la plata facturii de mobil, nu primesc reduceri la întreţinere…Aşa că de ce să mă deranjez? Pentru nişte idealuri care este foarte posibil să nu se realizeze? Pentru ideologii complicate cu aceiaşi limbă şi aceleaşi trăiri şi simţiri? Nu ştiu cum să spun, dar viaţa mea este practică şi pragmatică. Frate frate, dar brânza-i pe bani. Atât. Nu pot să fiu ipocrit să mă bucur aiurea, să aplaud ca o oaie tălâmbă cu lacrimi în ochi şi mâna pe suflet, doar pentru ca mâine să înjur din toţi ficaţii că sunt român; doar un nenorocit de românaş…
Este o pierdere prea mare de energie, iar eu nu mai îmi permit să pierd nimic.

M-a scârbit până peste poate când am văzut cum toţi umflaţii şi-au permis, au avut nemărginita nesimţire să apară în faţa alegătorilor; cu ochii lăcrimînd şi pieptul vibrînd de mândrie, ei preaslăveau tricolorul şi îi cânteau ode ţărişoarei…aceleaişi ţări pe care au băgat-o în groapă şi i-au aruncat cu sodă caustică în creştetul capului. Sau nu…mogulii cei răi şi rechini câh trebuie să fie de vină aici…pentru că ei s-au bătut cu disperare, şi-au dezgolit vitejeşte piepturile în faţa primejdiilor care ameninţau neamul.

Este ziua tuturor românilor?? Deci şi a lor…caz în care nu vreau să sărbătoresc nimic. Hai băi...că nu am luat-o pe câmpii chiar atât de rău! Ce, par chiat atât de trepanat??

Mă uitam amuzat la nişte persoane...S-au înghesuit de disperaţi la o mică slujbă efectuată la o troiţă din oraş, pentru sărbătorirea zilei naţionale…S-au împins, s-au ameninţat, doar pentru că s-a auzit că vor veni reprezentanţii nu-ştiu-cărui-partid să împartă daruri de campanie (într-un oraş vecin, au împărţit hanorace, ceasuri şi probabil, pungi cu de-ale gurii). “Ce alţii, s-au născut cu două perechi de de coaste în plus, să ia ei tot?”. Doar că, SURPRIZĂ: oficioşii au venit, au pus o coroană de flori, au plecat. Apoi s-a spart târgul, şi toţi au plecat pe la căşile lor...cu buza umflată unii, cu sufletul plin de patriotism idiot, alţii.
Drăguţ…
Şi totuşi, pe cine să sărbătoresc? Pe compatrioţii care se omoară plini de demnitate pentru o pomanageală de la bilele de lipide râncede care cică ne conduc?

Este ziua naţională. Iar primarul nu s-a învrednicit nici măcar să spânzure o pânză tricoloră de câţiva stâlpi…măcar de cei care domiciliază în centru.

Ce vreţi să sărbătoresc? Poate Ziua Proteve-ului…deşi nici măcar asta nu mă afectează direct, pentru că nu urmăresc postul acesta. Am înţeles că au o campanie cu “Jos Pălăria”…dar nu am înţeles pentru cine. Poate pentru Bute…doar că România nu şi-a adus nici un milimetru de aport în succesul lui. Pentru medaliile lui Drăgulescu? Nici aici nu avem vreo contribuţie.
Pentru cine să ne dăm jos pălăria? Poate pentru un trecut cu care ne mândrim, dar pe care nu îl merităm..

P.S.: e mare frăsuneală cu cântarea aia pentru Românica şi găsirea unui imn care să ne reprezinte. Propunerea mea este următoarea:




...Unde întâlnim două simboluri: a ţărilor civilizate şi a propriului nostru neam blagoslovit. Vă las pe voi să ghiciţi care sunt acelea…

Enjoy!