O altă lume

Stau câteodată şi-mi aduc aminte de vremea copilăriei mele...stai...am luat-o prea în urmă! Rev-rev-rev-rev-rev-rev-replay:

Stau câteodată şi-mi aduc aminte când am citit acum ceva vreme, într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară, vorba lu' cântecu' arhicunoscut -  despre puterea unei îmbrăţisări. Frumos articolul, mi-a plăcut ideea: îmbrăţişarea este cel mai simplu panaceu, un miracol care stă în puterea noastră, a tuturor. Este un leac minune care estompează orice suferinţă, şi transformă societatea într-un loc mai trăibil.

Ştiţi, chiar mă fascinează acest subiect! Nu pricep cum de fiecare persoană în parte este Pita lui Dumnezeu, întruparea corectiudinii şi a candorii, în timp ce întotdeauna, răul este făcut de "ceilalţi" (apropo, dacă ştie careva răspunsul, sunt deschis oricărei idei, mai ceva ca un non-stop). Geme ţara de gunoaie; foarte frumos, nimic neobişnuit. Dar dacă o iei din om în om, toţi se declară acei monştri sacri ai igienei şi curăţeniei. Mai curat şi mai uşor, cu aşa un ajutor - Mr. Proper, se ştie! "Vaiiiiiii...păi eu? Dacă n-am tomberon prin apropiere, o hârtiuţă cât unghia o bag în buzunar şi o arunc acasă la coş - cum am învăţat la cultură civică într-a-ntâia! Da' ce zic eu aici? Băăăăă!!!! Dacă n-am coş de gunoi, îl inventez! Îl modelez din gumă de mestecat! Cumpăr nuiele şi minteni împletesc minunăţie de târnă, acolo, pe loc! Pac-pac şi lupul cade! Păi ce puii calului ne dăm după cireş atât? N-ai resurse, iei problema-n mână şi-o rezolvi! Asta-nseamnă determinare şi hotărâre, mama ei de treabă!

Dar nu ştiu cum să spun...ceilalţi zici că-s trăiţi în junglă, nu în sânul societăţii moderne! Par că i-a hrănit mă-sa numai cu mâncare de maimuţ şi au rămas chitiţi pe instinctul animal, nu mai înţeleg civilizaţia! Nu, nu, societatea asta se duce de râpă!"

Apoi altcineva spune acelaşi lucru, apoi altcineva şi altcineva, până constaţi, cu uimire, că ai gătat grămada de "alţi". Deci mi se pare logic să întreb: cine-s alţii, oameni buni?

No, în fine...s-a înflăcărat spiritul cetăţenesc în mine şi mă chinuie un acces de Captain Planet!

Să revenim la oile noastre: pornisem cu lumea mai bună, datorită îmbrăţişării. Perfect, genială idee!! Păcat că l-a final s-a înmuiat ca gelatina! Ce mai? Cocă, tăticule, faci jonglerii cu ea, pe unde-ţi vine!! Zbura întors amorul meu de plumb, aşa era! Down, down, and away!  I-aş fi recomandat un Liderine să se mai revergoreze, dar nu...n-aveam cu cine! Era ca şi cum m-aş chinui să construiesc Turnul Eiffel din terci de mămăligă!  

La final, autorul propunea să ne îmbrăţişăm cu toţii pe sistem Brownian! Am, n-am treabă, cum îl văd pe unu' mai crispat, afiş pe el, să-i dăruiesc omului clipe minunate! 

Etete..ţăs Călină! Da' ce-s eu, Maicu Terezu? Plus că poate ăla avea crampe! El era extrem de fericit în rest, dar cauta o toaletă, că-l chema natura! Cum adică să stau călare pe om, să-i năvălesc în intimitate dacă el nu-mi cere asta? Dacă i se pare că vreau să pun de-un viol şi mă bagă nevinovat la pârnaie? Iată fapta, iată martorii, iată vinovatul, taci că-ţi rup capu'! 

Ştiu că sensibilitatea dă bine la public, dar totuşi! Este exact ca teoria comunismului: mirobolant când vorbim

de o manifestare în plan ideatic, odios în practică! Nu ştiu despre alţii, dar eu am spus şi o spun mereu: iubirea în public este prostituţie. O trăire a eului liric redusă la o nevoie profană, un automatism de bandă. O chinezărie. Ce-ar fi Capela Sixtină dacă fiecare am avea câte-o copie în fundu' grădinii? "Bine aţi venit, permiteţi-mi să vă arăt ograda mea: în faţă aveţi câţiva araci cu roşii, mai la dreapta se pot observa răsadurile de castraveţi, în stânga-s coteţele de găini, buda şi...da...desigur: Capela Sixtină!". Păi ce-i asta? 

Aşa-i şi cu îmbrăţişarea: să te-apuci să o oferi oricui, ca şi cum ai da varză la magazinul din colţ, ca şi cum ai da mărgăritarele la porci! Te păleşte norocul prostului de găsesţi cogeamite diamant şi ce faci cu el, în înţelepciunea ta? Îl arunci în primul şanţ!

Nu, nu, nu...stai aşa, că nu-i aşa! Îmbrăţişarea nu este o acţiune fizică, ci o comunicare la nivel afectiv, un dar; o portiţă deschisă spre inima ta.

 Este ca şi cum dintr-o răsuflare încerci să inspiri lumea toată, pentru a o reconstrui înăuntrul tău. Ştii că suntem imperfecţi, că oamenii sunt imperfecţi cu toţii şi oferi ei stropul tău de perfecţiune, pentru a-i da aripi. Când îmbrăţişezi, pătrunzi într-un microunivers unic de arome şi culori, de textură şi trăiri. Îţi simţi pulsul şi respiraţia, îi simţi bătăile inimii şi moliciunea atingerii. Ştii că eşti la locul potrivit, la momentul potrivit şi îţi împlineşti menirea pe planetă: dăruieşti. Dimensiunea nevoilor dispare cu totul şi te agăţi de o singură clipă a împlinirii totale. Închizi ochii şi asculţi, vezi, simţi. Trăieşti. Poate doar atunci, doar în acel moment...nici nu mai contează. Raţiunea şi simţirea se împletesc pe un filon de lumină, timpul fizic îţi pierde conturul, spaţiul se restrânge...fiecare celulă prinde viaţă,  anunţînd implozia finală, care va crea o nouă lume.

O îmbrăţişare e ca o comoară dintr-un cufăr...STOP!! Ce faci, mediocro, ce faci?? E o comoară, nu-i faţa lui Bogdănel!! 

...aşa le-aş spune eu celor care nu înţeleg.

24 Februarie

Eiiiii...iată că s-or dus şi Dragobetele...însă eul meu liric continuă să fie patronat de exaltarea feerică a iubirii, acest sentiment total nepământean din care izvorăşte însuşi Universul.. Deci nu ştiu cum să spun, dar am o stare de flu-flu fenomenală...mă simt mai fericit ca un urs într-o fabrică de prelucrare a mierii - ce mai la deal, la vale?

De aceea, îmi propun să rămân în dimensiunea poveştilor de care mă lovesc zi de zi şi care au fascinat o bună parte a copilăriei copilului universal - adică eu. Vreau să fiu acel Hercule Poirot şi să analizez câteva crime şi episoade sângerii din literatura română:

Pentru început, să ne oprim puţin la romanul "Baltagul", una dintre operele sadoviene de căpătâi care mi-au guvernat anii de liceu - cu tâmpenii la română, scumpii ani de liceu, când la mate-nveţi din greu, vorba cântecului.

Nu am priceput niciodată rostul acestei erupţii de talent scriitoricesc. Pleacă unu' cu oile, iar nevastă-sa îl visează călărind în ape tulburi spre asfinţit, într-o superbă secvenţă ce aminteşte de finalul filmelor cu Clint Eastwood. Aşa, şi? Păi cum, "aşa şi"? Nu-l vede azi, nu-l vede mâni şi-astfel dorinţa-i gata: hop şi ea să vadă ce-are bărba-su de nu mai apare. Da lasă-l femeie, că i s-o fi făcut şi lui de gagici şi a rupt primul bordel întâlnit în cale!! 

Ce-l tot freci pe săracul om la cap, chiar şi-n lipsă?

Frăţică...şi-apoi începe chinul...încă am coşmaruri cu drumul Vitoriei prin toate coşcomeţele şi torflecelile de cătune, cu tot cu îndeletnicirile pe cre le făcea pe acolo! Fără să înţeleg vreodată de ce, trebuia să ştiu că a băut o cafea la Călugăreni, şi-a luat basma la Farcaş, opinci de la Vatra Dornei şi o pungă de Pedigree de la Borca, să-şi hrănească Ursul. 

Şi-apoi alta: Băi, să-mi trag pălmi, ziceai că e întruparea lu' DDDeu în căutarea Elodiei, cum amuşina ea după toate zdrenţele şi picăturile de sânge de pe parchet! Mai lipsea un cogeamite sondaj de opinie şi comedia era completă: Şi-a făcut Vitoria nevoile între Borca şi Cruci? 50% DA, 49% Nu, 1% PROBABIL - până la publicarea testelor ADN.

O altă omucidere magnetică este cea din "Mioriţa", cea mai baladă a întregului popor român, ce surprinde perfect mentalitatea mioritică şi lenea strămoşească. Dincolo de toate prostelile de motive, povestea e simplă: doi ciobani plănuiesc să-i crape capul ortomanului de tovarăş, pentru a-i lua averea, maşina, casa, piţipoanca şi tot ce se mai putea lua. Dar ce să vezi minune, că Dumnezeu are grijă de proştii din Grădina Sa şi îi dă glas lu' Oiţa Bârsană să-l behăie p-ăla la creieri să se pună-n gardă, că vin oamenii răi peste el.

Iar fraieru' ce-mi făcea? 

O peniţă că lua, 

Pe laviţă se punea, 

La oiţă se uita,
Cu o mână el scria, 

Şi din gură glăsuia: 

Alelei, mioara mea

De ăştia m-or ucidea

Să mă-ngroape undeva 

Lâng-o tufă de măcriş - 

Unde face Pintea piş.

Fluieraş de soc, 

Să-mi cânte cu foc.

Fluieraş de fag, 

Să-mi cânte cu drag.

Şi-ncă o dorinţă

De-o fi cu putinţă:

Vreau să am oiţe-o droie,

Să-mi pună contoar la coate

Că pe toate nu se poate.

 Băăăă! Nu ţi-a crescut ţiglă pe toată casa?? Vin ăia să-ţi ia gâtu', pune-te la adăpost, în puii mei!! Cumpără-ţi alarmă cu cifru la stână, ia-ţi o bâtă de baseball - pardon, de cioban, fă capcane prin pădure ca Rambo, căşună pe ei cu bătaia sau fugi unde-oi vedea cu ochii! Vrei să plângă mă-ta, sau mă-sele lor?? Mişcă ceva şi tu, nu mai sta ca rahatu-n tufă!! Ce-aştepţi? Mama Ciorilor de treabă, păi cum aşa ceva?

Ce-i aia, să te-apuci să-şi plângi de milă când iaca! Se-ntâmplă ditai minunea să scapi?!

Plus că dacă e să analizez ce cuvinte eliberează moldoveanu', tre să stau strâmb ca să le judec drept: întâi o roagă pe oaie să nu-i spună lu' mă-sa că zace la umbra fluieraşului, ci că s-a luat şi el cu o gagică...dar la nunta lui, a căzut o stea....STOP! Păi dacă tradiţia spune că asocierea "nuntă - stea căzătoare" reprezintă moartea, ce rost mai are tot discursul acela melodramatic? Adică cum să-i spună "măicuţei bătrâne" că trăieşte pe roze peste mări şi ţări, dar să-i spună c-a murit?! Ce să mai înţeleagă săraca femeie? Vezi tu bila aia la chiorean? E albă, da' să ştii că-i neagră!

Ia-o p-asta şi compune rezumat!

Ei...tramvai, cu ataş şi tras de cai...

Pe cuvânt de nu-i minunată lumea literară, cu precădere cea a basmelor:

Uite, de exemplu, "Capra cu trei iezi"! Păi băi tăticule, să-l vezi pe Hannibal Lecter în "Tăcerea mielor" cum mănâncă un paznic, e ceva de nemaipovestit, interzis minorilor şi cardiacilor. Dar copiilor de 2-3 ani le citeşti despre Lupul cel mai Jack Sintecător, care decapitează mieii, mânjeşte pereţii cu sânge, apoi atârnă scăfârliile cu dinţii beliţi în geam, să dea bine în ochii caprii când o veni cu mălăieşul în călcâieş şi florile la subţiori!

Sau în "Albă ca Zăpada", când Vânătorul tre să-i scoată inima mirobolantei, s-o convingă pe maşteră că fie-sa vitregă e îngrăşământ de flori. Sau în "Scufiţa Roşie", când tot Lupul le haleşte pe Bunicuţă şi Scufiţă, apoi vine Vânătorul şi le scoate tefere din stomacul jivinei. Sau în "Hansel şi Gretel", când Vrăjitoarea îngrăşa copii ca să-i rumeanească la cuptor, cu borcanu-n cur! Sau în orice poveste nemuritoare, când Voinicul bea Apă Vie şi se transformă în Superman resuscitat...

No, pă ce te faci dacă vine puradelul să te hăcuiască cu toporişca, că-ţi dă Apă Vie şi te face bine? La vârste aşa crude, cam greu să faci diferenţa între realitate şi basm...c-apoi vorba 'ceea: nu-s în stare ditai oamenii să delimiteze planurile, da' nişte copii de-o şchioapă!

Sau dacă vreunul rămâne marcat pe viaţă, când adoarme imaginîndu-şi cum îşi taie surorile vitrege hălci din picioare, ca să le-ncapă condurii Cenuşăresei? Păi ce-i asta? Suntem la "Saw" partea a paişpea??

Dar ador ipocrizia socială: "Tom şi Jerry" destabilizează creierul în formare, dom'le şi trebuie interzise! Sunt prea violente pentru apucăturile societăţii moderne...

Mişto. Sunt fan feciorie, mai ales când se arată-n Cartierul Roşu!! 

Uite d-aia m-am apucat de scris...iar pe 24, am aniversat patru ani de când activez în blogosferă. Ştiu, ştiu...nu vă-nghesuiţi aşa toţi deodată cu mormanul de felicitări, că am nevoie de aer să respir! 

Mă simt mai important ca o savarină! Patru ani, dom'le! Când mă uit în urmă, nu-mi vine să cred! M-am schimbat atât de mult în perioada asta, încât deja am senzaţia că vorbesc despre altă persoană! Am pornit cu un scop la drum, un ideal destul de cretin, după standardele actuale; dar l-am depăşit şi am continuat, mereu înainte. Au fost momente când m-am lehămisit, când m-am scârbit peste poate şi am vrut să renunţ. Dar am continuat să continui. Pe coate, pe brânci, mai repede sau mai încet, pierzînd mult şi câştigînd uneori mai mult, am continuat. Şi am ajuns aici...poate o umbră a ceea ce am fost, poate doar cu o carapace mai groasă.

Am constatat că în ultima vreme scriu rar, uneori din ce în ce mai rar. Deh, timpul, ce să-i faci? Trăiesc în România şi supravieţuirea îmi ocupă tot timpul. Dar din când în când, Dr. Jackyl devine Mr. Hide şi sfâşii cu dinţii tot ce nu-mi convine. Şi-atunci revin la pupitru şi-mi creez lumea mea, adăugîndu-i cu fiecare cuvânt un nou contur.

Ştiu că sunt bun, îmi cunosc valoarea. 

Uneori mi s-a spus: dacă te crezi aşa minunat, de ce nu te iei în piept cu planeta, în întrecerile de profil? Simplu: nu vreau. Din când în când am mai aruncat câte-o ocheadă la megablog sau ceva şi am rămas total contremulat: nu e visul vieţii mele să-şi facă unii reclamă pe spinarea mea, în speranţa că primesc o foaie ce-mi certifică meritele şi 2 lei să am de-un cico. Prin urmare, PAS! 

În altă ordine de idei, îţi mii de mulţumesc...e o senzaţie unică să ştiu că fac ceva, oricât de insignifiant, dar care nu trece neobservat.
Plecăciuni.

Radiografii sentimentale

A venit, a venit...primăvara...acoperă-mi inima cu ceva.

Mă rog, nu a venit chiar literalmente, dar în fine! Important e că se simte magia şi iubirea în aer! Ce-i drept, a trecut Valentinu' fără să sufăr vreo comoţie cerebrală prea serioasă; de fapt, aproape că nici nu l-am remarcat! Am fost atât de ocupat cu lumea mea că printr-o minune, am reuşit să mă rup de tâmpenii şi să-mi relaxez şi eu olecuţă muşchii gânditori.

Am avut o singură tangenţă cu libidinoşenia de sezon: eram, eu, fain frumos în autobuz, mă uitam pe geam şi admiram natura patriei - noroi, miros de urină şi naftalină, clădiri betege, oameni stresaţi...nimic neobişnuit. Tranca-zdranga, mai un pufăit, mai o frână dementă, scârţâit, huruit şi deodată "Femeie periculoasă, eşti bengoasă şi frumoasă...lailailailailaaaaaaaaaaaa". Întorc capul, o doamnă - ca o doamnă: coafată, permanentată, rujată, decoltată, răspunde la telefon. Ascultă ce ascultă, apoi cu o mutră supărată, se răsteşte-n receptor: "Dragule, dar nu astăzi se fac declaraţiile de dragoste! Mâine este Ziua Îndrăgostiţilor..."

Vaaaaaaaiiiiii...să-mi bag toate picioarele! În primul rând, taman când reuşisem şi eu să mă-nchid în lumea mea, taman când eram autistul perfect şi am uitat de idioţeniile societăţii contemporane, Mama Natură-mi  joacă frumuseţe de renghi şi aşează planetele în aşa fel încât să-mi reamintească lumea în care trăiesc! Minunat! - sau cum se spune în româneşte WONDERFUL!

În altă ordine de idei: dacă i-aş declara cuiva sentimentele şi acea persoană mi-ar reteza-o într-o manieră atât de cretină, alta nu mai pupa în viaţa vieţilor ei! Păi, tu femeie!! Dacă am eu chef să îţi spun că eşti mireasa vieţii mele, nu-ncapi într-un câmp de stele, o spun! Mi se zburduncăne de Ziua Îndrăgostiţilor, de muţunaşi,  îngeraşi, inimioare cu dantele, felicitări parfumate şi restul! De fapt, mi se cam rupe de toată lumea! Eu pe tine te văd, pe tine te plac şi mă comport ca atare când simt eu, nu când când decide turma! Am dreptate, sau am dreptate??

Ce mizerie e aia..."nu acum, că nu se face"? De ce nu se face? 

Eu ştiam aşa: când o chestie importantă dispare din mentalitatea colectivă, se stabileşte o zi internaţională, ca un strigăt de alarmă, un ceas deşteptător: ŢŢŢŢŢRRRRRRR!!!! Băi copii, ştiu că vă şergeţi la băs cu planeta, dar astăzi e ziua ei! Măcar o dată pe an, încercaţi să nimeriţi tomberonul când aruncaţi bartai sacul de gunoi menajer! Şi fie vorba între noi...flegmele mucioase chiar strică imaginea spaţiului verde! Iar smogul, parfumul unui oraş modern, vă distruge plămânii! Mergeţi, în puii mei şi pe picioarele voastre, că d-aia vi le-a dat Dumnezeu! Şi iată...s-a inventat Ziua Planetei!
Apoi s-au inventat: _iua Bolilor Rare pe 29 februarie, pentru că în principiu ni se cam rupe de viaţa persoanelor cu dizabilităţi; Ziua Femeii pe 8 martie, pentru că femeia a uitat să mai fie femeie; Ziua Muncii pe 9 mai, pentru că proletarii sunt călcaţi în picioare; Ziua Anti-Tabac pe 31 mai, pentru că majoritatea covârşitoare a populaţiei planetei îţi bate papacioace-n coşciug şi îţi dereglează ADNul pentru că doar aşa poate socializa; Ziua Copilului pe 1 iunie, deoarece copiii sunt lăsaţi de izbelişte; Ziua Anti-Sida pe 1 decembrie, pentru că, ce să vezi? Nu există pic de toleranţă pentru cei bolnavi; la nivel declarativ ni se sfâşie inima de soarta lor, practic i-am închide în nişşte rezervaţii să stea ei cu ai lor, nu alături de oamenii ".normali" Şi tot aşa...

Unde pui că mai dăunăzi, am aflat că la 31 august s-a stabilit celebrarea limbii române, o sărbătoare în care toate instituţiile trebuie să arboreze drapelul naţional, cu intonare de imn şi mâna la piept. Adică nu se mai poate aşa ceva: românii nu mai ştiu să vorbească româneşte! Se fac atâtea dezacorduri, atâtea greşeli elementare, se utilizează atâtea expresii total deranjante la ciocănel, că nu ne mai înţelegem om cu persoană! Nu mă credeţi? Aruncaţi o privire rapidă pe forumuri...sport extrem, tăticule! După 2 minute, mi se bălăngănea capul pe umeri ca lingura-n cană şi ochii-mi beculeau ca girofarul! Teroare!! Dacă mă-nvârtoşez niţel, scot un tratat pe săptămână numai cu perle de la lume adunate şi iarăşi la lume date! 

Prin urmare: ALOOOO!!! O zi pe an, screme-ţi-vă măcar să râgâiţi şi voi cât de cât inteligibil! 

Aşa s-a născut Ziua Naţională a Limbii Române...amuzant a fost că pledoaria pentru votarea şpârlei a început cu "...se merită să ne cunoaştem originea.". No comment, ce papucii calului să mai zic?

Însă, iată dilema mea: pe logica mai sus enunţată, din moment ce IUBIREA este în gura tuturor indiferent de loc, spaţiu sau timp, de ce s-a simţit nevoia unei aniversări speciale? 

Şi dacă tot rage dragostea-n noi ca un leu în cuşcă, de ce nu e voie să o enunţi când îţi vine, ci doar când e ziua ei? Să fie oare atitudinea asta un dangăt de talangi isterice care anunţă dispariţia iubirii şi învelirea căcatului în polei cu paiete?  

A, da...şi încă ceva: citeam acum câteva ore emanaţia de fericire a unei dalbe fecioare, care în neprihănirea ei a sărbătorit Valentinul în cel mai romantic mod cu putinţă: s-a îmbrăcat sexy şi i-a oferit iubitului o felicitare, o inimioară de pluş şi o ciocolăţică...iar acesta, în candoarea lui tinerească şi sub auspiciul avântului pasional, s-a îmbrăcat sexy şi i-a oferit iubitei o inimioară de pluş, o ciocolăţică fix de la aceeaşi firmă, o felicitare şi nelipsitul bobocel de trandafir roşu...ce frumos! Ce splendid de frumos, cum sufletele îndrăgostite bat la unison, gândesc la fel, se manifestă la fel, trăiesc la fel, reacţionează la fel...dacă nici asta nu mai e dragoste şi empatie mai la maxim ca Minodora, ce poate fi altceva? Geniile gândesc la fel...

Răspuns: lipsă de imaginaţie, spirit de turmă, rândul lumii, reducere la absurd, libidinoşenii, tembelism precoce, metastază mentală, lipsă de trăire a sentimentului afectiv, deşertăciune, goliciune, şablonare, ciunţire a personalităţii, retard, mistificare, limbaj de lemn, amputare a ineditului, ipocrizie, materialism, prostie oripilantă, neprofunzime sentimentală. V-aţi prins de idee? Că eu pot continua aşa până mâine dimineaţă...

În fine! Ideea e să nu disperăm: Mai avem o şansă la Dragobet. Pentru că, nu-i aşa, noi apreciem sărbătorile naţionale, nu ştifturile importate! Iar femeile, cum sunt ele femei, merită să fie adorate şi răsfăţate cu un cadou mişto, expresie a celor mai curate simţăminte de veneraţie pe care le purtăm. În primul rând, aşa o fi...dacă mai găseşti o femeie...iar apoi, nu am înţeles niciodată de ce trebuie să se întâmple asta, de ce e musai să-ţi programezi o manifestare care teoretic se naşte în planul intim al fiecăruia şi se conturează cu delicateţea unei aripi de fluture, dar no! De fel, mi-s mai lent de cap: pricep greu şi uit repede.

Nu contează! Cu optimism în suflet şi cântec pe buze, mergem înainte!!