Tradiţii şi gânduri pentru noul an

Na, că a venit şi finalul acestui an!

Mâine, deja, e altă zi...alt an, altă mâncare de peşte. Sau...aceeaşi? Habar nu am, vom vedea.

Deocamdată, zilele acestea m-am tot gândit la versurile dintr-un colind: "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi"! Bun...ar fi, nu-i vorbă. Că m-am uitat şi eu în jur, m-am uitat şi pe geam...şi am văzut că toată lumea a fost bucuroasă de Crăciun. Dar...de ce?

Nu vorbesc de aspectul spiritual, cu Iisus care aduce bucurie în lume şi şansa de mântuire, pentru că nu ştiu pe câtă lume interesează chestii din astea. Dar atunci ce ne mai rămâne? Presupun că spectul comercial al sărbătorii...adică beculeţe, brazi împodobiţi, cadouri, mâncare, băutură şi femei, pentru toţi băieţii mei. Şi bairamul aferent.

Bun. Doar că astea le avem în fiecare zi. Sau la orice zi de weekend. Deci, de ce mai este Crăciunul special? 

Şi mai ales, care mai este diferenţa între Crăciun şi Revelion, să zicem - când e cam la fel: cadouri de an nou, mâncare, băutură şi femei, pentru toţi băieţii mei. Şi bairamul aferent.

Care mai e diferenţa dintre Crăciun, Revelion şi Paşte? Nu-s aceleaşi obiceiuri? Cadouri de iepuraş, mâncare, băutură şi femei, pentru toţi băieţii mei. Şi bairamul aferent. 

Mă rog... la Crăciun se mănâncă tobă, lebăr, caltaboşi, cârnaţi şi alte preparate pe bază de porc...iar la Paşte, cârnaţi de miel, tobă de miel, ficaţi de miel, drob de miel şi alte preparate pe bază de miel. No, irelevant.

Revenind: de ce e Crăciunul special?

Conform umilului meu cap, cred că am găsit răspunsul: tradiţia împletită cu mimetismul social.

Adică, "aşa se face". Ştim că trebuie să fim veseli şi suntem. Ştim că trebuie să ne minunăm de beculeţe, că totul trebuie să fie ca un decor de poveste şi trebuie să fim permanent în extaz, deci aşa suntem. Ştim că trebuie să dăruim şi dăruim, apoi suntem împliniţi, pentru că am făcut ce trebuia. Adică, e o listă pe care trebuie să o bifăm - şi cu cât bifăm mai mult, cu atât suntem mai împăcaţi că am intrat în "rândul lumii".

Mă uitam "pe o reţea de socializare" :)) şi geme internetul de poze cu duduiţe care-şi trăiesc fantezia de zâne lângă brad. Sau de crăiese ale zăpezii. Sau de spiriduşi sexy...sau, mă rog! Fiecare ce poveste are în cap. Par fericite - dar nu ştiu dacă sunt cu adevărat, că mă încurcă machiajul. De fapt, nici nu cred că e importantă fericeala asta, atâta timp  cât s-a bifat că au făcut ce trebuie. Şi au primit like-urile aferente.

De fapt, asta mă dezamăgeşte: goana după aprecierea lumii. Goana după orice, de fapt: după cadouri, după decoruri, după mese cu cele cuvenite, după haine sclipicioase şi orice alte nimicuri care ar trebui să creeze tabloul perfect pentru instantaneele atent aranjate, ce vor fi urcate pe internet - pentru a fi lăudate şi comentate. 

Apoi vine revelionul şi o luăm de la capăt, apoi Sfântul Ion şi o luăm de la capăt...apoi suntem deprimaţi, că începem munca. Rupem porţile sălilor de fitness, că ne-am îngrăşat... ne plângem de bani, pentru că ianuarie e cea mai depresivă lună din an...adică na, conform traţiei post-sărbători!

Apoi vin Zilele Iubirii, când trebuie să iubim. Apoi Luna Femeii, când trebuie să ne apreciem femeile de lângă noi. De 1 mai trebuie să fim vamaioţi tineri doritori de distracţii...şi trebuie să ne mai bucurăm abia la Paşte, când vom fi toţi nişte iepuraşi şi iepuriţe. Neapărat sexy, că altfel... degeaba ne-am mai apucat! 

Hai că-i bine! 

Mai pe la prânz m-am gândit să mai dau o fugă pe la cumpărături. În principiu, nu aveam nevoie de nimic... dar eram curios să văd ce nu găsesc. Şi nu am fost dezamăgit: rafturile cu prăjituri, torturi, peşte şi struguri erau goale puşcă! De ce? Simplu: de revelion se mănâncă peşte şi struguri. N-am înţeles de ce trebuie să mănânc struguri în noaptea asta, neapărat. Mâine mi se pun de-a curmezişul?

Ete na! Ia că mi s-a învârtoşat rebelul interior şi numai aşa, de rău ce sunt, mâine mănânc peşte! Şi de struguri nu mă ating până pe 3 ianuarie! Ia să vedem ce iese! Muahahahaha!!!!

O altă tradiţie de sezon este bilanţul anual şi planul meu pentru la anul. Adică...ce om să fii, să nu îţi faci un plan pentru la anul? O listă cu dorinţe, nişte idealuri... că aşa se face!

No, iaca aci: bilanţul meu arată bine. Arată bine cu degetul, nu glumesc!

Nici nu mai ştiu ce mi-am dorit în 2023 pentru anul 2024, de fapt. Dar ştiu că am făcut ce s-a putut şi ce am putut, de fiecare dată. 

Mai acum vreo săptămână, am văzut pe la o emisiune cum o lăuda pe o româncă de succes, care făcea afaceri de succes şi se scălda tot într-un succes. Totul a pornit când domniţa a decis să facă liceul prin Austria... şi-apoi a ales să se şcolească şi prin State, apoi a venit în România şi a decis să îţi deschidă o afacere de succes, la care munceşte cu spor şi determinare şi are succes. Desigur. 

No, bravo ei.

Eu nu am decis să îmi fac liceul în altă ţară. De fapt, nu am ales să fac liceul nici măcar în alt oraş, că na...nu m-a dus capul la aşa ceva şi de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Bine, între noi fie vorba, cu neuronul funcţional pe care îl mai am, mi-am dat seama că viaţa nu depinde de ceea ce decizi tu, ce alegi tu şi ce vrei tu. Şi nici măcar de cât munceşti.. Dar na...nu ne mai uităm la toate detaliile, că stricăm aparenţele!.

Şi de aceea, nici pentru 2025 nu mi-am pus în gând să am vreun plan, că nu îmi place să fac planul ca ţiganul . Aşa că merg pe şipcă, cum am făcut până acum: fac tot ce pot, când pot, unde pot - şi le trag după.

Ca să fiu sincer, din 2024 am învăţat un singur lucru: toate trec şi nu merită să mă agăţ de nimic. Oamenii se schimbă, opiniile se schimbă, contextele se schimbă... şi să rămâi încremenit într-un proiect este ca şi cum ai pune polobocul pe mare, ca să vezi care val e drept.

Aşa că nu merită să fac planuri. Tot ce vreau să fac, fac şi gata. Nu trebuie să amân...pentru că nu e vreun moment mai bun decât prezentul. Iar dacă e ceva ce nu fac... înseamnă că nu sunt pregătit.

De exemplu, mă bate gândul să mă înscriu la un curs de japoneză. Şi nu ştiu dacă merită... pentru că nu ştiu la ce mă va ajuta. Desigur că japoneza mi-a plăcut de când eram în scutece...dar dacă n-am ajuns până acolo, iar barza m-a scăpat din cioc pe plaiurile noastre, eu ce să fac acum?

O idee ar fi să mă mut pe picioarele de plai nipone. Undeva mai la sud, să nu cumva să mai văd zăpadă şi frig în viaţa asta. De fapt, vizitatul Japoniei cred că e principalul obiectiv al acestui curs de care vă zic. Dar dacă eu nu decid să plec turist pe acolo, căs prea ocupat... cu ce mă aleg? "Ce nu foloseşti, se usucă şi pică". Aşa e şi cu limbile străine...nu le foloseşti, le uiţi! Şi nu e ca şi cum m-ar asalta japonezii să discute cu mine, iar eu vorbesc cu ei de mă dor toate mâinile şi ca să evit asta, mă străduiesc să le învăţ graiul. 

Deci... merită să fac o asemenea investiţie de timp şi de bani?

N-aş preaş crede! 

Dar aia e. "Vine anul nou, nou, nou, nou, nou...ne-aduce un cadou, dou-dou-dou-dou"... vorba cântecului!

Hai, la mulţi ani! Să fie veselie, atmosferă şi ce-o veni, să putem duce! Tare ca piatra, iute ca săgeata! Tare ca fierul, iute ca oţelul - la anul şi la mulţi ani!

Iar apoi, să bem! Şi să mâncăm o ciocolată. Cum era cântecul ăla? "Ţine, Doamne, vinu-n prun şi mândruţa potecuţa"! Nu, nu...stai, că am zis ceva greşit! "Coace, Doamne, prunele, să umplem cazanele"! Aşa era....

Na, eu nu beau tărie. E normal să nu mai ştiu versurile cântecelor cu rachiu.

La mulţi ani, sănătate, să fie cu de toate şi cu un pahar să ne ciocnim! Ce va bea fiecare, după gusturile fiecăruia. Eu am Sheridan's....că simt nevoia să mă îndulcesc şi m-am decis pe o duşcă de lichior.  

Hai, spor! Petrecere frumoasă şi masă copioasă! 

Şi-o ascultăm pe Alinuţa... Alina Gingertail, desigur -  că a scos melodie nouă şi te îmbie la pregătire pentru luptă. Hu-ha! Şpagat pe două trenuri, ca Van Damme în anii de glorie! 

Hai, să vină şi anul 2025!! De fapt, poa' să vină cine-o vrea să vină...  ne descurcăm. 

[Alina Gingertail - Silver for Monsters / Witcher 3]

Crăciun de poveste

Bine ne-am regăsit!

Iată că iar se face luna de când nu am mai trecut pe aici. Nu-i vorbă, că am avut subiecte destule pentru scris...doar că nu am avut timp. Şi acum...iată că a venit Crăciunul...cu colinde tradiţionale, urături tradiţionale şi răceala tradiţională - care, normal că m-a doborât la pat, c-apoi om sunt şi eu. Iar Forţa este tare slăbită zilele astea...ce să mai zic?

Însă sunt atât de obişnuit cu boleşniţele de sărbători încât, dacă în vreun an nu zac la pat măcar o zi, înveşmântat cu şapte pături şi scârciovit de frig sub ele, parcă nu-s io!

Apropo: Doamne, ce-mi lipseşte o vacanţă în Thailanda! Sau Madagascar sau Republica Dominicană, că poate dau mâna cu Domnu' Dan, într-o pauză de filmări la "Survivor"! 

No, p-acolo să mă duc şi eu! La mare, la soare...sau măcar pe un vârf de dună de nisip. Important e să fie soare şi cald, că nu mai pot cu frigul şi pe cuvânt de nu mă fac baterie solară în viaţa viitoare!

No...dar una peste alta, sunt pe metereze.   

Şi în tot acest timp, când a fost vremea lor, am vrut să vorbim despre mizeria de la alegeri şi mai ales despre avântul războinic al unora care erau să stare să facă moarte de om, pentru a-şi impune părerile de libertatea neîngrădită pe care o susţineau. Poate...chiar şi despre zbuciumul celor care deveniseră inamici ai poporului, în funcţie de opţiunea liberă şi neîmngrădită de vot pe care o aveau?

După umila mea părere, erau nişte lucruri foarte grave, care sub masca libertăţii, demonstrau exact cea mai pură tiranie de care este în stare omul, în toată măreţia sa. 

Da' apoi m-am gândit: la ce să mă mai complic? Dacă unu' vrea să-şi excomunice familia care nu-i împărtăşeşte opţiunea de vot, cine sunt eu să îi comentez dreptul acesta? Desigur că mi se pare ceva de o idioţenie strigătoare la cer...dar e dreptul lui să fie idiot. Vorba aia: "Vă amintiţi că, înainte de inventarea internetului, se considera că prostia este cauzată de lipsa de informaţie? E bine, n-a fost asta"...

Mda... dar taman când ne ascuţeam mai abitir furcile şi topoarele, ca să putem lupta pentru iubire şi progres civilizator mai ceva decât eroii de poveste, PAC! ZDRAG! PLEOSC!! Lovitură de teatru: totul s-a şters totul cu buretele şi se reia jocul de la început, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat - ceea ce este normal: nu îţi reastartezi pc-ul când dă erori şi Windows-ul nu se încarcă cum trebuie? Fix aşa şi la alegeri: nu iese ce trebuie? Nu-i nimic...ştergem şi o luăm de la capăt!

C-apoi, ştiţi cum se spune: dacă alegerile ar schimba ceva, ar fi interzise. Norocul nostru că nu sunt şi putem să ne exercităm voinţa. :))

Da... mă rog! Nu stau să mai discut tâmpenii din astea, că nu-s de nasul nostru şi oricum nu e bine să faci contra vântului, că te uzi!

Aşa că haideţi să revenim la pătrăţica noastră şi să ne vedem de viaţa noastră cea de toate zilele, că-i mai bine. Nu-i aşa?

Uite, de exemplu: a venit Crăciunul! HO-HO-HO!!!!! 

Este vremea iertării şi a faptelor bune, al timpului petrecut cu familia, al liniştirii interioare şi al bucuriei - că până la urmă, mă întreb şi eu, ca prostul: de ce ne pierdem energia şi viaţa cu unii care nu numai că nu dau doi bani pe noi, ci nici măcar nu au idee că existăm - când am putea să ne dedicam timpul celor pe care îi cunoaştem şi fac parte din vieţile noastre, într-un fel sau altul. 

Aşa că... hai să fim oleacă mai buni, mai înţelegători şi mai calmi! Măcar acum!  Dă-o-ncolo de politică! Putem trăi şi fără ea...mai ales că orice ar fi, orice ar veni, viaţa nu ni se va schimba în bine.

Deci să revenim la lucruri frumoase: cum v-aţi petrecut prima zi de Crăciun? Şi ce v-a adus Moşul? Cum vă trăiţi Crăciunul de poveste? 

Hai, măi, că-i frumos... adică mie îmi plac poveştile. Şi nu cred, în ruptul capului, că ele sunt destinate doar copiilor. De aceea nici nu stau să le analizez sau să le caut explicaţii logice. Poate aşa o fi: magia nu există. Dar dacă eu vreau să existe, atunci aşa este. Şi da, există şi Moş Crăciun! Este personificarea bucuriei de a dărui, de a te bucura şi de a spera că putem fi mai buni. 

Şi sunt genul de om care îşi face bradul, îşi pune ceva sub el, neapărat în noaptea de 24 spre 25 decembrie şi-n dimineaţa de Crăciun dă fuga la brad, să vadă ce a primit! Şi mai sunt şi uimit, mai ales că darurile sporesc!

Într-atât de mult iubesc poveştile!

Cineva îmi povestea că are o tradiţie de iarnă: în această perioadă citeşte "Crăiasa Zăpezii", alături de copii. Foarte frumos şi cred că acest moment încapsulează, aproape perfect, bucuria acestor sărbători: tihna familiei.

Totuşi, eu nu am o poveste specială pentru Crăciun...deşi, de vreo câţiva ani, am observat că  prin decembrie, de obicei,  joc "The Elder Scrolls: Skyrim". Este un joc de aventuri care se petrece pe un tărâm mitic, populat cu fel de fel de creaturi, împăraţi  şi dragoni. Iar personajul principal este un neica nimeni  care descoperă că este, de fapt, un luptător de legendă, ce poate ucide dragonii şi le poate lua puterile.

[Epic Dovahkiin theme]

Cred că joc "Skyrim" a şasea...a şaptea oară? Ceva aşa...şi deşi pare cam mult, cunosc  persoane care l-au jucat de câte zeci sau sute de ori.

Desigur, jocul îmi oferă posibilitatea de a fi orice rasă, a avea orice putere şi de a face cam orice.. pot şi hoţ, cavaler, vrăjitor, imperialist, asasin, vampir sau vârlocac...însă aleg mereu să fiu luptător nordic şi rebel - pentru că nu mă pot împăca, niciodată, cu interzicerile impuse de Imperiu. Mai pe scurt, nici măcar ca avatar într-o realitate virtuală, nu îmi place să fiu obligat să fac ceva, pe motiv că "aşa vrea cineva". No, şi-atunci... Trăiască rebeliunea! 

Iar ori de câte ori dau peste imperiali care mai arestează câte un om  ce se face vinovat de crime împotriva imperiului, căşun pe ei cu toate armele şi mi ţi-i  încing, de le plângi de milă!

Şi cu acest gând scurt, mă retrag...ca să nu vă răpesc din timp prea mult. Plus că...am de salvat câteva familii atacate de dragoni! Şi mă aşteaptă şi familia acasă - pentri că oricât de luptător şmecher aş fi, tot în familist convins rămân, orice viaţă aş duce. Şi aleg aceeaşi fată ca de fiecare dată: o tânără negustoreasă blândă, care visează să devină hangiţă.

Dar gata... Am vrut, doar, să vă salut şi să vă urez linişte,bucurie şi sănătate, cu ocazia sărbătorii pe care tocmai o traversăm. Restul...'om mai vedea ce va mai veni. 

Să bem pentru asta!

Şi un colindel să ascultăm: cel mai frumos colind pe care l-am auzit în ultimii ani şi pe care vi-l ofer cu drag:

[Elena & Grigore Gherman - Îngerii colindă]

... iar pentru că am tras mâţa de coadă în ultima vreme şi aş mai avea câte ceva de spus dar încă am o stare nasoală, care mă împiedică să mă exprim în cuvinte inteligibile, vă las să mai ascultaţi ceva frumos: 

  

[Preotul Liviu Cernei şi Iuliana Iscra - Vino, Iisuse în inima mea]

Să fie sărbători cu bine şi sfârşit de an aşa cum vă doriţi!

Secretul schimbării

La mulţi ani, ziua de azi!

La mulţi ani, Andreiuţe, Andreiuţi şi tot felul de Andrele şi Andreli! Să fiţi bucuroşi, sănătoşi şi cu punga pe model slim - că bănetul se ţine pe card, cod QR sau portofel electronic, iar bogăţia adevărată se ţine în inimă!

Să fiţi împliniţi, mulţumiţi şi mai ales... SĂ FIŢI! Nu doar să existaţi sau să supravieţuiţi!

Eeee... şi acestea fiind spuse, să trecem şi la lucruri mai neimportante - iar aici nu mă refer la politică, că nu mă interesează. Ca să reiterez ce am mai spus deja: sunt convins că alegerile vor fi câştigate de cine trebuie să câştige, indiferent de agitaţia şi prozelitismul nostru. Şi spun asta pentru că dincolo de ceea ce credem noi, nu suntem de capul nostru. 

Iar de cei care ne conduc...ce să mai zic? E ca la horă: indiferent cine eşti şi de unde vii, cât de împiedicat sau de multipremiat într-ale dansului te afli, dacă ai intrat în cârd, respecţi paşii; nu te mişti cum vrei tu, că faci pocinog şi te zboară afară din dans, de nu te vezi!

Deci să cântăm şi să ne bucurăm, că totul merge cum s-a stabilit. 

Dar...aşa cum spuneam, nu despre politică vreau să vorbesc, ci despre cum ne putem îmbunătăţi calitatea vieţii.

Conform unora, secretul este în informaţie. Adică, noi am putea fi nişte minunaţi...regi printre muritori şi zei peste oameni, dar numai dacă am şti cum să facem asta. Şi uite aşa au apărut influencerii.... care fac bani fără număr împărtăşind din cunoştinţele lor celor care nu ştiu cum să ajungă la fericeală.

Problema e că eu cred că informaţia nu este de ajuns pentru a declanşa schimbarea - ci lucrurile sunt puţin mai complicate, în simplitatea lor.

De exemplu, zilele trecute, la grădiniţă la nepoţica mea a venit un psiholog, ca să ţină un training de dezvoltare personală, anti-bullying şi empatie socială. Adică, mai pe româneşte: a venit o doamnă care i-a învăţat pe copii să nu se porcăiască reciproc şi să nu se bată între ei, ca chiorii

No...şi când am auzit chestia asta, am râs până m-a durut burta.

Ce-a făcut? Curs de antibuleală la grădiniţă? Super tare! Dar dacă tot s-au apucat de aşa ceva, de ce nu se exprimă româneşte şi experţii ăştia? Că poate nu toţi copii au avut engleza-n gură de când s-au născut şi nu ştiu, exact, cum să traducă acest cuvânt, în căpşorul lor. De fapt, dacă mă iei repede, cred că nici eu nu îl nimeresc din prima...chiar dacă înţeleg la ce se referă.

Şi atunci am început să mă întreb: la ce ne folosesc, de fapt, toate aceste campanii şi cursuri de autodezvoltare? Şi mai ales, cum se educau oamenii, până să se inventeze instrumentele psihosociale moderne, fără de care nu mai ştim cum să ieşim din casă?  

Serios acum... pe internet am văzut reclamă la nişte cursuri de respirat - care te învăţau cum să atingi succesul doar respirând în conformitate cu metodele pe care le aplică trupele speciale din Statele Unite.

Iar atunci m-a pălit mintea românului cea de pe urmă: d-aia sunt neica nimeni în drum şi geniu nebăgat în seamă... că nu respir precum soldaţii SEAL. Da' dacă mă înscriu la acel minunat curs online, se urcă viaţa de succes pe mine şi ajung primul bogat al planetei - alături de ceilalţi primi bogaţi ai planetei, colegii mei de curs! Colegi care şi ei sunt primi bogaţi alături de alţi primi bogaţi din generaţiile trecute de cursanţi - c-apoi şi renumitul guru influencer trebuie să trăiască zi de zi - nu face un curs şi gata, a scăpat de cheltuielile cotidiene.

Cât de tare-i asta? Aproape la fel de tare precum cursul de antibuleală la grădiniţă! Este?

Dar un curs de introducere în Programarea Neuro-Lingvistică când le ţine şi la grădiniţă? Deşi, dacă aş fi fost eu educator, le ceream copiilor să-mi scrie un eseu în care să compare teoriile lui Nietzsche cu cele ale lui Carl Jung. Mamă, ce treabă faină ar fi ieşit! Dar am ratat şansa de a fi educator, cu vreo câţiva ani în urmă. Deşi...dacă se aşează lucrurile şi-mi surâde norocul iar, nu e timpul trecut ca să mă fac educatoare. În ziua de azi, orice este posibil! :D

În altă ordine de idei...

N-am copii că, na! Îmi place să văd cum le pică faţa celor care mă abordează să-mi facă diverse oferte de neratat - cum m-a tăbărât un nene de la Vodafone, după ce mi-am plătit factura: "Aveţi o cartelă prepay? NU. Dar aveţi cartele prepay...poate ale copiilor? NU. Dar aveţi cartele prepay ale soţiei, părinţilor, nepoţilor... şi se uita la mine, cu ochii plini de speranţă... NU. Dar nu aveţi pe cineva cu o cartelă prepay? Şi iar se uita la mine, cu ochii plini de speranţă... NU. Dar nu aveţi chiar pe nimeni cu o cartelă prepay, că avem nişte oferte.. NU. Dar nu vă trebuie un televizor super-smart QLED, 4K, cu sute de aplicaţii, că vă dăm un bon valoric de o sută de euro... şi iar se uită la mine, cu ochii plini de speranţă... NU. Dar văd că aveţi un model mai vechi de telefon. Nu vă trebuie un telefon nou, că avem nişte super-oferte care expiră mâine şi...NU. Dar nu vă trebuie o husă de telefon, că avem nişte super-oferte... NU. Dar nu aveţi nevoie de... NU"!

Şi aşa am dezamăgit săracu' om, în prag de sărbători. Foarte urât din partea mea...

Deci nu am copii. Însă m-am mai intersectat cu educarea copiilor în viaţa asta şi nu vorbesc chiar în neştiinţă de cauză când spun că mi se pare puţin ciudat ca un părinte să nu-i explice copilului că nu e bine să se ia la bătaie cu alţii copii. Sau să îi scuipe sau să râdă de ei, să îi necăjească sau să facă orice lucru urât, oricărei alte fiinţe. Dacă tot e copilul tău, de ce să nu te ocupi tu de el şi aştepţi tot de la alţii să ţi-l educe?

Dacă tu nu faci asta, care mai e rolul tău de părinte? Întreţinător poate fi oricine... nu trebuie să participi activ la plămădirea copilului, ca să îi cumperi cele trebuincioase traiului. 

Şi-apoi, mai e o treabă: s-au schimbat vremurile şi nu cred că mai este o problemă lipsa de informaţie, că nu mai suntem în Evul Mediu. Acum dai cu degetu' pe-un ecran şi afli tot ce vrei şi ce nu vrei - aşa că toţi avem opinii şi păreri şi fiecare în parte deţinem Adevărul Absolut, pentru că toţi suntem informaţi. Însă marea problemă este înţelegerea acelor informaţii. 

Şi de aceea mi se par cel puţin amuzante campaniile de informare. Adică se plătesc grămezi de bani unora care vin şi-ţi spun banalităţi: e naşpa să fii nesimţit; fumatul provoacă moarte; vezi cum conduci,  că nu ţi-au luat părinţii şosea personală şi mai circulă şi alţii pe dânsa; nu arunca gunoi pe jos, că împuţi natura; fii ordonat, mănâncă frumos.. şi multe alte chestii elementare, pe care eu le ştiu de la părinţi şi bunici.

Aşa că, da: lumea de azi gâlgâie de informaţie, deci nu mai este nevoie să mai investim timp, energie şi bani în diverse cioace care "informează". Problema noastră, a tuturor, este, însă, înţelegerea informaţiei... că d-aia şi avem atâţia analfabeţi funcţionali, care trec prin şcoală şi nu pot reda ceea ceea ce aud sau văd.

Iar asta se întâmplă pentru că este o diferenţă între "a vedea" şi "a privi", la fel cum este şi o diferenţă subtilă, dar uriaşă, între "a auzi" şi "a asculta". Privirea şi ascultarea nu implică doar organele de simţ, ci şi folosirea minţii şi a inimii. Deci, degeaba ţi se spune; degeaba vezi, degeaba auzi... dacă pe tine te doare în cot! 

Degeaba vine super-psihologul şi începe să toace: "Buleala e urâtă, provoacă suferinţă, vai şi vai, nu e bine", dacă tu, orice vârstă ai avea (că am văzut campanii antibuleală şi pentru oameni cu părul alb în cap), crezi că ţi se cuvine totul şi e dreptul tău să orice, că d-aia eşti cetăţean european şi ai drepturi! Iar dacă nu primeşti ce vrei, buleşti până primeşti. Logic.

Degeaba vine poliţistul şi spune: "Băi oamenilor, mergeţi frumos pe şosele, că regulile de circulaţie sunt puse cu un scop şi ele" - dacă tu te crezi pilot de raliu pe circuit şi nu ai cum să faci vreun accident, vreodată.

Degeaba ţi se spune orice, dacă tu nu vrei să bagi de seamă. Şi până la urmă, sunt situaţii când se vede de pe Lună cum stau lucrurile, iar dacă ele sunt ignorate, nu se întâmplă din cauza neinformării... ci a dezinteresului. 

Totul e degeaba, dacă nu avem abilitatea de a asculta şi de a trece informaţia prin filtrele interioare, pentru a o înţelege. Iar înţelegerea aceasta se naşte şi din empatie...care este cultivată de părinţi. Ei aşază piatra de temelie a vieţii. Şi dacă nu o fac ei...schimbările se pot produce, dar (mult) mai greu. Şi mai dureros.

Deci e de bine.

Să bem pentru asta!

Dar nu bem aşa aiurea... că nu suntem alcoolici! Propun să bem în cadrul campaniei de informare numită "Vinul veseleşte inima omului". C-apoi, dacă suntem veseli, nu ne mai stă capul nici la buleală din aia şi împuşcăm doi iepuri cu aceeaşi piatră! Poc-poc! Şi iepurele cade!

Haide, haide, că eu deja m-am apucat de "Lacrima lui Ovidiu". Este genial! Ciocolata e la purtător, stivă peste stive! Mai fac rost şi de nişte "Busuioacă de Bohotin" şi petrecem româneşte, că vine şi Ziua Naţională peste noi!

La mulţi ani, de Sfântul Andrei! Şi la mulţi ani, de ziua noastră! 

[Corala "Armonia" - Colindul Sfântului Andrei]

Alegeri cu cântec

Lume, lume!!!! Mai avem puţin şi vin alegerile peste noi! Din nou! 

V-aţi hotărât cu cine votaţi? Nu de alta, dar moda e ca influncerii să vă spună ce trebuie să faceţi - iar după aproape şaisprezece ani de blog, mă simt şi eu un pui de influncer. Aşadar, ascultaţi la mine ce vă spui, că ştiu exact ce sfat să vă dau. 

Repede, repede, atingeţi ecranul cu degetuţele, ca să luaţi lumină şi să vă influensăresc! Gata? Fiţi atenţi: votaţi exact cu cine doriţi! Iar dacă omu' acela nu apare pe buletinul de vot, îi faceţi chenar şi-l ştampilaţi! Vreţi ca Ronaldo să ne fie preşedinte? Nimic mai simplu!! Chenarul, ştampila, noroc bun!

 

Nu vă îndemn, nici măcar, să ieşiţi la vot! Ce-i prostia asta? În primul rând, "intri la vot"...  că urna nu e în mijloc de stradă, ca să poţi ieşi să votezi - ci este într-o clădire; un stabiliment, ceva, în care poţi, doar, să intri.  Că nu ai cum să ieşi înăuntru şi să intri afară.

În concluzie, influensăreala mea e scurtă şi la obiect: "nu vă lăsaţi manipulaţi decât de propria dumneavoastră conştiinţă"! Vreţi să mergeţi la vot? Bine! Nu vreţi să votaţi? La fel de bine... Oricum va fi bine şi iese cine trebuie să iasă! Dacă Pompiliu Popescu trebuie să ne conducă ţara şi nu se duce absolut nimeni la vot, sigur se descoperă vreun eschimos cu rădăcini româneşti, care trăieşte în izolare la Polul Nord şi vrea, neapărat, să voteze cu nea' Pompiliu ăsta - care va câştiga cu 3 la 0. 

Bravo lui, să-i trăiască! Cu cântec, înainte...marş! 

Şi-acum, că am terminat cu prostiile, haideţi să ne apucăm şi de lucruri serioase... cum ar fi alte subiecte din viaţa de zi cu zi. Subiecte care, nu prea mai există...pentru că trăim şi respirăm doar pentru votare. Dar pentru că deja am epuizat acest capitol, propun să mai analizăm nişte muzică în vogă. 

Nu de alta, dar conform mitologiei lui Tolkien, viaţa a apărut din iubire şi cântec. Iar dragostea şi muzica, până la urmă, reflectă societatea în care trăim. 

Aşadar, fără alte întreruperi, haideţi să începem!

Astăzi mi-a intrat în atenţie o melodie lansată de Mira, cu puţin timp în urmă. Adică, aceasta: 

 [Mira x Florianus - Încă ne iubim]

Frumos cântecul, aşa-i?

Te împinge, oleacă, spre trecut şi îţi dă o stare de apatie tristăcioasă, plină de nostalgii. 

"Ce-am avut noi"...hm! Nimic din ce nu au avut şi alţii...dar na! Când iubim, credem că nimeni nu a mai trăit atât de intens ca noi şi este ceva atât de unic, încât nu s-a mai văzut în univers o asemenea iubire. Ştiu cum e, că am mai trecut şi eu pe acolo. 

Iar dacă "AM AVUT", înseamnă că s-a terminat şi nu mai avem. Deci dacă nu mai este, nu poţi să mai spui că "nu o să moară" - pentru că a murit deja. Gata, s-a dus. A zburat puiul cu aţa. C'est fini la comédie. The end. Konets fil'm.  Alecus bulecus! 

Dincolo de asta, melodia îmi place. Dacă pici în capcana romanticelilor şi începi să-ţi aminteşti de toate iubirile care au murit, dar "nu o să moară"... cred că începe să curgă chiar şi o lacrimă din colţul ochiului.

Iar videoclipul este foarte frumos! Serios, chiar îmi place mult! Oricând ai pune "stop cadru", imaginea aceea o poţi înrăma şi te poţi prezenta cu ea, liniştit,  la orice concurs de artă fotografică. 

Mira este... jos pălăria! Ce poţi să îî spui? 

Decorul, imaginea, culorile construiesc o atmosferă decupată din "La vita e bella"! Minunat!

Băi, dar scenariul e de noaptea minţii! Aproape că nu mai pot asculta melodia din cauza poveştii din videoclip, care dă cu mine de toţi pereţii! Cine o fi gândit-o, nu ştiu... dar rău a gândit!   

În clip este vorba despre EA - care iese dimineaţa, ca o garofiţă pe străzi, se dă cu bicla la vale şi cântă "Ce-am avut noi, nu o să moară...Suntem blocaţi la prima seară... Acelaşi sărut şi aceeaşi scară, încă ne iubim...Noi încă ne iubim". No, şi domnişoara cumpără floricioace, le mai miroase, mai priveşte în zare, se mai îmbrăţişează singură şi iar mai cântă oleacă...

Într-o cameră, lângă un pian, stă EL...şi ba suceşte o foaie, mai scrie ceva, mai clăpăceşte clapele pianului, mai priveşte în zare şi cântă acelaşi refren: "Ce-am avut noi, nu o să moară...Suntem blocaţi la prima seară".

Iar la final, EA se întoarce de la piaţă, ajunge în faţa unei uşi, ciocăne, iar EL se ridică nerăbdător, cântântând în duet, cu patimă, binecunoscutul refren.  EA ciocăne, EL trage zăvorul, deschide uşa şi....ŞIIIII... CÂND COLO, CE SĂ VEZI? ĂLA NEGRU DE RESPIRA GREU... ERA TAC-SU, BĂ!

Scuze...mi-a sărit ideea pe altă linie. 

Cum spuneam: EL deschide uşa şi în prag e o banală ea. Drăguţă, e drept, dar nu-i EA. Pentru că EA ciocăne, iar când i se deschide uşa, în prag e un banal el. Bărbat bine, e drept, dar nu-i EL.

Iar EI cântă în duet "Încă ne iubim, noi încă ne iubim". 

Frumos?  

Poate... Doar că mie nu-mi mai place şi nu pot pricepe de ce în povestea vizuală a melodiei, EI se întâlnesc, se iubesc, apoi se despart. 

Dar tot se iubesc şi despărţiţi... motiv pentru care, LOGIC, îşi fac noi relaţii: EA + el şi EL + ea - că doar nu vor rămâne singuri şi fără sentiment! Problema e că EI încă se iubesc şi îşi cântă dragostea nemuritoare pe care şi-o poartă, în timp ce se întreţin cu el şi ea. 

Ce e în neregulă aici? TOTUL, după părerea mea! Pentru că mă întreb: dacă EI se iubesc, de ce se despart? Bine, o fi ca-n telenovelă: se pun de-a curmezişul familia, prietenii, rangul social, culoarea pielii, me-too, discirminarea, ofensarea... din astea de modă nouă. Ok, se întâmplă. 

Dar nu-i puţin cam urât să recunoşti că încă iubeşti pe cineva din trecut şi să accepţi să intri într-o relaţie cu altcineva care, probabil, te iubeşte? Adică, nu ştiu...mie mi se pare definiţia relaţiei toxice. Aia cu poezia singurătăţii-n doi, copilul interior traumatizat, neînţelegeri...şi, în principiu, calea sigură spre nefericire. 

Deci: de ce ai face aşa ceva şi mai ales, de ce ai promova aşa ceva? 

E adevărat că într-o viaţă de om, acumulezi nişte dureri în suflet. Neîmpliniri, traume, doruri... care nu prea se vindecă. Indiferent ce ai face, e posibil să mai rămână un ghimpe pe-acolo, în funcţie de cât de intensă a fost experienţa respectivă. Iar dacă prezentul e mai gol, pe undeva e normal să te atragă trecutul. 

Dar când ai zis "Gata, până aici! Haideţi să haidem!" - şi găseşti fericirea... îţi bagi picioarele în ce a fost şi te concentrezi pe ce ai. Nu mai dai vrabia din mână pe cea de pe gard, că le pierzi pe ambele. 

Înţeleg emoţiile şi lipsa de raţiune pe care o aduce intensitatea acestora. Doar că iubirea nu învinge totul, iar "sentimentul fără raţiune e doar sentimentalism", aşa cum spune un prieten. Şi are dreptate: dacă nu abordezi situaţia şi logic, o dai în jelanii infantile, care nu numai că nu ajută pe nimeni, dar provoacă şi mult rău.

Deci: de ce ai face aşa ceva şi mai ales, de ce ai promova aşa ceva? 

Nu ştiu...dar noroc că avem şi alte alternative.  

De curând, Elena Gheorghe a scos şi ea o melodie nouă. Se numeşte "Colţ de Pământ" şi, din multe puncte de vedere, face parte din aceeaşi categorie cu ceea ce cântă Mira. Este despre iubire, dor, dragoste din tinereţe şi vremuri de mult apuse. Ce să zic? Odată cu venirea toamnei, ne-a pălit pe toţi asteania şi navigăm nesăţioşi cu barba pe valurile trecutului grandios.

 

Ca şi în cazul melodiei de mai sus, şi această piesă are videoclip la superlativ: actorii, decorul, imaginile, culorile...totul este atent ales, pentru a se crea o poveste plină de melancolie. Şi o înşiruire de fotografii de artă în mişcare.  

Chiar şi scenariul videoclipului este asemănător: EI se întâlnesc, se iubesc, apoi se despart. 

Diferenţa este, însă, că peste ani, cei doi îndrăgostiţi îşi aduc aminte de clipele fericite şi vizitează locurile dragi, retrăind amintirile frumoase. 

Numai că EA este o bătrânică singură, care se aşează pe banca LOR, lăcrimează şi citeşte vechile scrisori de amor. Iar EL, este un bătrânel singur, care retrăieşte aceleaşi amintiri şi revede aceleaşi locuri dragi - dar în alt moment temporal.

... ceea ce este uman.

Este normal să te cuprindă nostalgia, uneori... chiar şi când te duce, mereu, spre aceeaşi persoană. 

Să bem pentru asta!

Şi un cântec să mai cântăm, ca să alunece vinişorul cu lacrimi pe şoseaua gâtului. 

Hai mai sus, paharul sus, trăiască cine l-o pus!

[Elena Gheorghe - Colţ de Pământ]

P.S.: Apropo: care melodie vă place mai mult? Cea a Mirei sau cea a Elenei? 

Eu votez cu Elena.

Muzică de groază

V-aţi întrebat, vreodată, unde începe şi unde se termină arta?

Nu de alta, dar de-a lungul timpului, arta a căpătat cele mai... hai să zicem "ciudate" forme. Însă, întreb: ciudatul acesta, are vreo limită? 

Pare că nu, dacă mă uit la produsele artistice actuale - ceea ce înseamnă că între un rahat aşezat pe-o margine de bideu şi Capela Sixtină nu mai este nici o diferenţă. E artisticăraie, dom'le!

Dar, oare, aşa să fie?

Apoi, vin cu altă întrebare:

Vă mai amintiţi de "tânăra Erika Isac, o tânără de numai 24 de ani care a cântat o melodie compusă de tânăra Erika Isak, o tânără de numai 24 de ani"? Era ceva de un feminism atroce, despre fete inocente, care nu sunt libere să facă orice vor din cauza masculinităţii toxice - care le înspăimântă şi le obligă să-şi pornească locaţia de la telefon când frecventează diverse cercuri dubioase. 

No, bun...aţi fixat personajul? Atunci, meritaţi aplauze!

Eu uitasem că există o asemenea "cântăreaţă manifest". Am scris despre ea acum ceva timp şi mai mult din întâmplare; m-a dezgustat şi nu am stat să îi cercetez activitatea prodigioasă, pentru că am şi lucruri mai importante de făcut în viaţa asta. Plus că, dacă vreau să mă relaxez, ascult şi eu o muzică bună, care să îmi dea o stare plăcută -  nu toate tâmpeniile.

D-aia am uitat de dânsa....până mi-am reamintit. 

Acum câteva zile, dragul nostru Youtube îmi sugerează noul hit-hot-mega-single al Deliei, în colaborare cu sus-numita artistă. Pe Delia o ştiţi, aşa-i? Delia, de la N&D; "Haide vino înapoi-poi, să fim iar amândoi-doi...vino la mine! Vreau să fiu iar cu tiiiiiiiinneeeeeeeee...". No, aceea; şi cântă de vreo două decenii - adică e un nume cu greutate pentru industria muzicală de la noi, chiar dacă, din când în când se mai şi prosteşte. Cam des, în ultima vreme, dar asta e altă discuţie. 

Revenind la oile noastre: când am văzut clipul sugerat, îmi zic: "Iaaaaa...a scos Delia clip nou...ia să văd"! Era în colaborare cu Erika Isak, un nume care-mi suna cunoscut şi nu ştiam de unde. Dar am deschis clipul... şi-ncepe minunăţia:

Un domn în costum, cu zâmbetul pe buze, o mimă afectată şi plin de emfază politicoasă, ne întâmpină galant: "Dragi oaspeţi, bine aţi venit în studiourile noastre... interferenţe..purici-bâzzz-bâzzz... la cea de-a doua colaborare a doamnelor muzicii româneşti"...

Şi-apare Delia - mergând unduit, îmbrăcată cu o rochie de seară şi pe cap cu o coafură de anii '30, care aruncă o privire languroasă spre privitor (eu, în cazul acesta) şi începe să glăsuiască pe ritm sacadat:

"Da’ nu vrei tu să te duci dracu' 

Cu tot cu mă-ta și cu tac-tu

Că ne-ai făcut pe toți cu capu’

Nu știu de ce m-am complicat

Știi și tu că ești ratat".

CUUUUUMM????

Stai, că nu se poate aşa ceva! Ce-a zis duduia?? Mă face ratat? Da' cu ce i-am greşit? Că-i dau vizualizări şi-i bag bani în portofel? 

Am rămas perplex!

Iar după prima strofă de hit, am închis Youtube-ul şi mi-am băgat toate picioarele, fără a mai aştepta să înceapă cântăceala şi diva colaboratoare numărul doi. Este oribil ce-am ascultat şi nu simt nevoia de mai mult!

De fapt, abia acum, când scriu, am citit versificaţia cu pricina - ca să verific dacă nu cumva am înţeles greşit şi judec la prima impresie o operă de artă. Doar că, vorba aceea: "La prima vedere, mi-ai părut prost; la a doua vedere, m-am convins". Aşa şi eu: am constatat, fără stupoare, că am avut dreptate şi hitul este o mizerie.  Sau artă de mare cşlasă, dacă e să folosesc cuvinte moderne. Practic, avem de-a face cu o invocaţie manifest a unei domniţe furioase, care a fost fermecată de unu' cu ceva aparte. Un ceva misterios, care-i dădea fetii cu atracţie fatală - până nu a mai ascultat-o sau şi asta îl împroaşcă de respect, că are tot dreptul.

Pe cale de consecinţă logică, înţelegem că rătăţeala lu' gagic era quelque chose-ul care îi dădea cu atracţie fatală domniţei? Cam da.

Păi atunci, ce să mai zic? "Put your hands up for Detroit, a lovely city" - ca să citez dintr-un alt hit mai vechi. :))   

Da' ce idiot a compus porcăria asta? În primul rând că nu are logică şi...în al dolilea rând, nu am auzit în viaţa mea, un cântăreţ care să te înjure şi pe tine şi pe părinţii tăi, din primul vers. Şi nici din următoarele, de fapt. Până şi Gheţoasă...cum îl chema? Ăla cu "dă ţigancă", ce făcuse vâlvă pe la nu ştiu ce festival, că promovează discriminarea prin hiturile sale de succes, era cuminte pe lângă ce au lansat divele duamne ale muzicii româneşti!

Stai... GHEBOASĂ, măi, aşa-l chema! No, el! Avea o cântare în care repeta obsedant "Dă-i, ţigancă, o ce ţigancă frumoasă, când dă din" sprâncene, desigur! Şi asta era toată sforţarea artistică ce provoca ovaţii şi un sentiment înălţător de apropiere cu Sferele Înalte - până şi-au dat seama oamenii de cultură că "ţigancă" e un cuvânt ofensator. Şi mi ţi l-au încins pe  "domnul muzicii româneşti", de i-au mers fulgii! C-apoi dacă fetele alea de te trimit în vizită la Nichipercea sunt doamne ale muzicii, băiatul ăsta cu ţiganca lui... de ce să nu fie domn al muzicii?

Mai ales că nu a făcut nici un rău! Din contră...omul era animat de îndrăgosteală şi i-a făcut dedicaţie  inimii lui. E drept că nu a ştiut să o zică galant, precum Dem Rădulescu: "Eşti frumoasă ca un trandafir cu fir bătut, numai bună de sărut"! - c-apoi, na! Îţi trebuie niţică fineţe şi cultură, ca să umbli cu asemenea subtilităţi. 

...dar asta nu e o crimă! Mai ales că sunt fete, precum cele din povestea cântată a Deliei, care apreciază bărbatul hotărât, neaoş şi care ştie să provoace atracţii fatale - adică senzaţii instinctive, nu emoţionale. 

Până la urmă, pare că şi-o iau şi ele, dar nu contează! Totul e permis în dragoste şi război.

Nu aşa se spune?

Dar Delia, frate...a sărit rău de tot calul!

Dacă mă duc şi eu la un concert de-al ei... Bine, nu mă duc! Prefer să merg în reluare, la Elena Gheorghe. Dar să zicem că mă duc la Delia! Şi apare diva pe scenă; casc gura la ea, să nu cumva să-i pierd vreo vocaliză şi începe: "Da nu vrei tu, să te duci..."

Ce mai zici la faza asta? Da, mamă, eşti beată! Te-am pupat pe portofel, ne vedem când ne întâlnim, adio şi n-am cuvinte. 

Păi cu ce drept mă insulţi degeaba? 

Cel puţin, nu aşa se înţelege?! Vine artistul, se uită în ochii tăi şi te-njură de părinţi. 

Şi sunt sigur că acesta atitudine va prinde la public. Nu-i normal? Când eşti prinţesă dulce şi suavă ca o garifiţă, iubeşti cu sinceritate şi dai peste un nenorocit care îţi face inima franjuri, nu-ţi vine să-i trimiţi tot neamul pe apa Sâmbetei? Ba da!  

Sau nu. Adică, eu nu sunt aşa! 

Am suferit din cauza îndrăgostelii, de mi-a ieşit pe nas! Eram ca-n cântecul acela, de la Anton Pann: "Inima mi-e plină de a ta fiinţă şi-ncotro m-oi duce, eu te întâlnesc. Iar tu fugi de mine, nu ai umilinţă... Mă laşi ca să sufăr şi să pătimesc". 

Dar niciodată nu mi-a dat prin cap să blestem săraca domniţă, că nu avea ea nici o vină că nu am corespuns eu cu dorinţa ei de îndrăgosteală. În cel mai rău caz, eu eram vinovatul, că visez la cai verzi, pe pereţi. Aşa că mi-am dus crucea, ce să fac? Vorba lui Iohannis: ghinion şi mult noroc în viaţa viitoare! 

De ce să porcăi în stânga şi-n dreapta? Iubirea parcă nu era cu scatoalce şi blesteme, ci cu dăruire, empatie, sacrificiu de sine... d-astea de bine. 

De altfel, eu nici nu drăcui, nici nu înjur. Oi fi prea sensibil, mai ştii? Poate de aceea mă zgârie pe creieri când aud asemenea exprimări - pe care le asociez cu o sărăcie mentală, dar mai ales spirituală.

Aşa că încerc să mă delimitez de astfel de medii sau forme de artă care promovează inestetica urâtului. Nu e mai bine să ascult altceva? Că avem şi alţi cântăreţi talentaţi în România... şi vreo trei cunosc personal.

No, gata cu pălăvrăgeala -  că ne întindem prea mult şi nu e cazul!

Haideţi, mai bine,  să ascultăm ceva frumos, ca să ne distrăm şi pe ziua de azi!

Bem şi ceva bun? Am Sheridan's, cremă de whiskey, Amaretto, vin liturgic, Grasă de Cotnari şi ciocolată albă cu alune caramelizate. Răsfăţ, nu jucărie!

Hai, că fac cinste! La mulţi ani, ziua de azi!... iar dacă nu dau în diabet, mai fac cinste şi data viitoare!

Să bem pentru asta!!!!!!!

   [Anton Pann - Inima mi-e plină]

Şi încă o melodie, ca să-mi sterg din memoria auditivă prosteala celor două duamne ale muzicii româneşti. 

[Dryante & Ellyn Storm - Hunt or Be Hunted/ Witcher 3]

Despre muzică şi ceva sănătate mintală

A fost 10 octombrie? Că eu nu mai ştiu...

Timpul se topeşte din ce în ce mai repede, în ultima vreme şi nu mai sunt conştient de datele din calendar. Ba e miercuri, ba e duminică, ba e joi; ba suntem în întâi ale lunii, ba-n 30... E un adevărat haos la mine în cap! 

No...deci ce zi este azi? Staţi oleacă, să-mi verific ceasul inteligent - că-mi spune dânsul! Nu d-aia mi l-am luat, ca să mă ajute când sunt ca oaia capie?

Aşadar, conform inteligenţei artificiale, azi cică este...NUUUU!!! NU. SE. POATE. AŞA. CEVA!!! Azi este miercuri, 16 octombrie 2024? Păi unde a zburat şi luna asta, că mintenaş trece! De fapt, unde a zburat vara? Ultima dată când m-am uitat în calendar, parcă era iunie!!! Apoi am fost câteva zile la mare, m-am dat niţel în spectacol, pe ici - pe colo... şi gata octombrie??? 

NUUUUUUUU...N-ARE CUM!! S-A PROSTIT INTELIGENŢA ARTIFICIALĂ, E CLAR!!

...deşi, am văzut la ştiri că era coadă la moaştele Sfintei Parascheva. Păi asta e sărbătoare din 14 octombrie!

Băăăiii...să ştiţi că aşa este! Azi e chiar 16 octombrie. Să-mi trag pălmi! Păi mai e oleacă şi cântăm "Hristos se naşte, Domnul coboară"! Mâncăm cozonac, ciocnim nişte ouă şi luăm vacanţa de final de an şcolar! Mno, măcar atât...că şi-aşa abia aştept să vină vara! 

Asta înseamnă că a trecut 10 octombrie? Nasol!

Da' ştiţi de ce tot zic de ziua asta? Pe 10 octombrie se sărbătoreşte - mă rog, S-A SĂRBĂTORIT - Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale. 

În trecut, nu prea am băgat în seamă această zi. Mă durea-n vârful cotului de sănătatea mea mintală - şi asta pentru că mă ştiam sănătos şi toată lumea mă lăuda pentru asta. Ba unii îmi mai spuneau: "Când ţi-o făta mintea nişte pui, să ne dai şi nouă"! - semn că eram o lumină cum rar se mai întâlneşte într-o viaţă de om.  

Dar, de la o vreme, la cum merg treburile pe aici... se pare că trebuie să-mi revizuiesc atitudinea, că nu ştiu cât mai am creierii întregi. Adică, na! Cercetătorii (englezi) spun că pierderea noţiunii timpului e primul semn de degradare cognitivă - iar eu am cam trecut pragul acesta. Bine, de fapt, creierul cică începe să se prostească de la 25 de ani şi după 40 de ani, neuronii încept să moară în ritm accelerat. Ceea ce, Doamne ajută! Vorba 'ceea: "Prost să fii, noroc să ai"! De prima parte, se pare că mă achit cu succes; de-acum aştept să-mi zâmbească şi astrele! 

Neti, unde eşti? Ia de bagă la astre 10 lei în buzunar, să tragă o ocheadă şi pe strada mea!!

 

Totuşi, dacă sănătatea mintală ar fi o banalitate, e clar că nu ne-am mai simţi obligaţi să o sărbătorim. De unde reiese că trebuie să ne des-sănătoşim la cap, ca să supravieţuim şi să apucăm ziua de mâine. 

Nu de alta, dar în ultima vreme, societatea pare că e plecată cu pluta pe Nil. IAR ASTA NU E UN LUCRU RĂU, să ne-nţelegem!!! Vizităm şi noi Cairo, templele din Luxor şi Karnak, Valea Regilor, Valea Reginelor, Templul faraoancei Hatshepsut... chestii din astea, care au legătură cu istoria neamului omenesc.

Problema mea personală e că nu sunt atât de evoluat încât să mă urc pe acea plută destinată celor cu capul limpede. Aşa că îmi serbez bruma de sănătate mintală aşa cum pot şi eu: o ciocolăţică la kil, o muzichie, o bericioaică sub formă de ladă, multă coca cola (că nu mi-am propus să mor sănătos) şi în principiu, tot felul de chestii care mă fac să rânjesc fasolea.

De exemplu... fix pe 10 octombrie, am fost la un concert Elena Gheorghe. Şi cum mi-a plăcut de ea de când o ştiu, ce mi-am zis: "Hai să o văd şi pe real, că n-o fi foc"!

Şi într-adevăr, nu a fost. Adică, na...a fost focul inimii, dar ăsta nu se pune, că-i de bine.

Cât despre concert, a fost minunat! A cântat domniţa, de a rupt scena în două! Nu-i cunosc chiar tot repertoriul, că nu sunt mega-fan înrăit. Melodiile mai vechi, cel puţin, au cam trecut pe lângă mie...  dar nu conta! Era sus, pe scenă... îşi făcea treaba, eu mă bucuram, mai fredonam câte un vers din amintiri...frumos! Şi când a început să cânte pe aromână, să te ţii explozie de bucurie! 

Nu povestesc prea mult despre asta, că nu ai cum să redai muzica prin cuvinte. Menţionez, totuşi, câteva momente care mi-au rămas în minte:

În primul rând, spectacolul s-a ţinut într-o sală - şi a fost ceva inedit, oarecum. La toate concertele la care am fost, am stat numai în picioare - şi oricât mi-ar fi plăcut ce auzeam, la un moment dat tot mă apuca durerea de picioare şi-n timp devenea atât de rea, încât nu mai puteam fi atent la ce este în jur. 

Dar acum, boierie, frate! Eram pe jilţ, ca jupânu'!

Aveam locul pe partea stângă a sălii...şi nu ştiu cum m-am nimenit, că partea stângă era a bătrânilor. Bine, nici eu nu-s vreun june cu "mustăcioara lui, pana corbului", dar nu am intrat nici la vârsta a treia. No, şi fiind printre pensionari, ne bucuram ca ardelenii, mai mult pe interior. 

Însă, în  partea dreaptă a sălii, limita de vârstă era de maxim 25 de ani - şi era o frenezie şi o fierbere pe acolo, de ziceai că eşti la bâlci! Ei fredonau, ei cântau, ei urlau, erau toţi în picioare şi dansau pe loc sau în hore ad-hoc...na, cum se face le petreceri! 

Iar Elena, săraca a cântat şi ea, mai mult spre partea stângă. Ceea ce e normal, dacă de acolo primea cel mai elocvent răspuns. Iar pe la vreun refren cunoscut, mai zicea: "Acum voi! EEEEE...eeee..." - şi partea din dreapta "EEEEE-EEEEEEEE", din toţi bojocii!!!!!!! Apoi, iar zicea: "EEEE...eeee! Acum voi"!!! Iar din dreapta sălii răspundea câte un glas pierdut în depărtări: "ee"... "e"....

Eu recunosc că tăceam. Adică no...nu-mi plac chestiile astea de dresaj, oricât de fan aş fi. De fapt, sunt fan, pentru că nu m-am mai bucurat aşa de mult, de ceva vreme. Multă vreme. Vorba poetului: "Codrule, codruţule, ce mai faci, drăguţule? Că de când nu ne-am văzut, MULTĂ VREME a trecut"!

Dar mai aveam un motiv pentru care tăceam: nu mă puteam bestializa, că nu voiam să deranjez oamenii din jurul meu. Dacă am fi fost cu toţii în picioare, urlând şi dansând, era altceva. Dar aşa? Desigur că nu mă lega nimeni de scaun, dar când libertatea mea invada libertatea celor din jur şi le limita participarea la actul artistic, prin poluarea fonică şi vizuală pe care o răspândeam, nu eram nesimţit? Eu cred că da, de aceea... m-am bucurat cu limite.

Apoi, mă gândesc şi la altceva: de eram vreun domn... la costum, cravată, limuzină, top-model pe partea dreaptă... chestii din astea. Se cădea, oare, să sar ca apucatu' din scaun, de parcă mă înţepa un cui în dos? Să urlu şi să arunc toate mâinile în cine ştie ce direcţii? Dacă-l împungeam pe vreun vecin în nas sau îi băgam deştu'-n ochi, pe unde mai scoteam cămaşa?

În plus, dacă eu eram cel liniştit şi-l găsea strechea pe unu' din faţa mea, iar în loc de scenă şi artist vedeam doar fundul ăluia care se zbânţuia printre scaune, nu mă apucau toţi nervii? BA DA!  

Alt aspect care mi-a plăcut a fost acela că având vizibilitate mai multă spre latura stângă a scenei, vedeam şi culoarul ce duce în culise. Reţineţi acest detaliu.

Elena cânta, dansa, făcea show. Şi cam la două - trei melodii, schimba ţinuţa. Chiar mă întrebam cum poate dansa atât, fără să se încingă... mai ales că mă ştiu pe mine: sar de câteva ori şi mi se fac fleaşcă hainele pe mine. Zici că-s câine plouat, nu alta! 

Unde rămăsesem? A, da! Elena cânta, dansa, făcea show. Şi-apoi o vedeam cum se duce spre culise. Frumos, elegant, cât de cât - ca o doamnă ce se află! Şi-apoi, cum trecea de colţul cortinei şi socotea că nu se mai vedea din sală, accelera ca din praştie şi o rupea la fugă! Toc...toc...toc...toc-toc-toc-toc-toc!!!! Mărunţel, că era pe tocuri de 15  - însă, avea o ducă vecină cu atleţii olimpici.

Bineînţeles, că la întoarcere apărea ca regina, calmă şi somptuoasă. Dar după vreo zece minute, iar pleca la schimbat, în acelaşi mod; şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. Mi s-a părut cel mai tare moment din tot concertul! 

Melodiile i le cam ştiam. Dansurile le ştiam, videoclipurile i le-am tocit de la atâtea vizionări... dar e o experienţă nouă să arunci o privire şi dincolo de strălucirea faţadei. 

Mai ales că ştiu cum e şi au fost cazuri când a trebuit să mă schimb şi eu la foc automat. Din cauza vitezei, mi-am băgat picioarele pe acelaşi crac de pantaloni, mi-am mai pârâit mânecile de la haină, mi-am luat tricoul pe dos... dar cel mai adesea, după ce mă schimbam, îmi ajungea limba la genunchi de-atâta grabă şi oboseală. 

Aia e! Dacă aş fi făcut armata, învăţam să mă schimb la băţul de chibrit. N-am făcut-o...ghinion!

Încă ceva: mi-a plăcut mult comportamentul smerit al Elenei Gheorghe. Deşi e un artist important în ţara noastră, nici măcar o secundă, nu a vrut să arate cât de tare este ea şi ce mişto e să fie vedetă. Din contră: a vorbit despre importanţa familiei şi a tradiţiilor în dezvoltarea ei ca om, a mulţumit lui Dumnezeu pentru talentul pe care i l-a împrumutat şi a mulţumit publicului care a venit să o asculte. Nu doar cu vorbe, ci prin atitudine. Prin gesturi şi chiar prin emoţiile pe care se vedea că le are - şi care au creat o atmosferă de linişte, nu de agitaţie şi încrâncenare.

Pentru câteva minute, m-am simţit special. Şi a fost bine.  

Una peste alta, de Ziua Sănătăţii Mintale, am căutat oleacă de bunăstare psihică. 

De fapt, fac asta din ce în ce mai des;  de aceea în ultima perioadă, încep cu "La mulţi ani, ziua de azi"! Nu că-i vreo mare sărbătoare, indiferent ce idioţenii am mai sărbători la nivel mondial - ci pentru că străduiesc să caut, ca nebunu', picătura aia bucurie din marea de nebunie.

Problema e că nu ştiu dacă fac bine, pentru că în atâtea normalităţi, ce mai înseamnă să fii sănătos la cap? 

De fapt, sănătatea asta mintală, nu cumva este o construcţie semantică segregaţionistă, discriminatorie şi profund jignitoare, menită să ne eticheteze şi să ne izoleze în peştera mentalităţilor de mult apuse? De ce să împărţim societatea în "sănătoşi la cap" şi "nesănătoşi la cap", când putem trăi toţi  laolaltă, ca fraţii? Fiecare în pătrăţica lui, cu normalitatea lui, cu viaţa lui, cu fericirea lui - după normele moderne.  :)) :)) :)) 

Aşadar, să ne unim la un păhărel, că uite acuş vine cântecelul vesel!

De le Elena, desigur, ca să marcăm momentul! 

[Elena Gheorghe - Gura ta]

Şi pentru că habar nu am cum să mai definesc sănătatea mintală fără a ofensa pe cineva, dar m-aţi prins într-o perioadă mai bună şi simt nevoia să ne bucurăm împreună, vă mai ofer ceva deosebit: încă un cântecel, pe care l-am descoperit de curând:

[Ellyn Storm - A Story You won't Believe]

Zi-le de vacanţă (partea a II-a)

Notă: data trecută, am povestit peripeţiile pe care le-am avut în drum spre Festivalul Caşcavelei. C-apoi ştiţi cum e la noi: dorinţă de a face turism - este; locuri frumoase - sunt; dar păcat că nu s-a inventat şi teleportarea - iar din această cauză, ajungem destul de greu acolo unde ne propunem. Apropo, dacă aţi ratat prima parte a aventurii, o puteţi găsi aici. 

Şi-acum, haideţi să vedem, împreună, ce s-a întâmplat în continuare. 

Să-i dăm drumul! 

Am ajuns la bairam... şi cum intrăm pe porţile incintei, ne îmtâmpină o voce exaltată, bubuind de undeva, din dreapta: "BUNĂ ZIUA ŞI BINE AŢI VENIT LA FESTIVALUL CAŞCAVALEI!!! ASTĂZI VĂ VOM ÎNCÂNTA CU DANS ŞI MULTE VEDETE CARE VOR CÂNTA AICI... IAR SEARA SE VA ÎNCHEIA CU UN CONCERT ANDIA, CARE VA INTERPRETA  E DE LA DE LA ŞI ALTE BINE-CUNOSCUTE HITURI! ENJOY"!

Normal că o să enjoy...  nu d-aia am venit?

Chiar dacă nu o  ştiu pe Andia, melodia cu Dela o cunosc. N-ai cum să te ascunzi de ea. Şi-n mormânt dacă erai, tot venea cineva prin cimitir, ascultând la telefon "e de la Dela, e de la Dela, e de la inimile care s-au oprit un timp"!

Nu-s fanul melodiei...dar când am reuşit să o ascult şi eu cap-coadă - că se repetă refrenul până dai în bâlbâială şi eram curios să aflu şi eu ce e de la Dela - am rămas uimit: melodia este despre o fată, Dela, care provoacă suferinţă unui bărbat. Nu spune clar că-i bărbat, dar... îmi pare rău, eu nu gândesc în termeni moderni. Aşadar, Dela aceasta, avea o relaţie cu un bărbat pe care-l lasă de izbelişte. Şi aşa apare oda hit mega-hit.

Cum am aflat asta? Din versuri: 

"Totu-i alb și negru, iar tu aveai culoare

De unde atâta supărare?

E de la Dela, e de la Dela

E de la inimile care s-au oprit un timp şi-ating tăcerea

E de la Dela

De la săruturile mult mai dulci ca mierea" 

Deci: supărarea e de la Dela, aşa cum au fost şi săruturile mult mai dulci ca mierea. Iar tăcerea inimii tot de la Dela este. Foarte tare, frate! 

Mai rar ca o fată să cânte despre suferinţa bărbatului... că şi el e om şi nu-i deloc plăcut când îl lipeşte îndrăgosteala peste ochi şi singura concluzie reală e suferinţa.

Vaaaaiiii... da' stai că o mai ştiu pe Andia şi de la maneaua aia "Ai pus pe sufletul meu foc. Foc-foc! Nu m-ai iubi-iubit de-loc! Loc-loc!"!  

[Flavi Tiţă - Ai pus pe sufletul meu foc]

Acuma nu vă faceţi griji, că săraca domniţă nu cântă manele. Dar când eram la mare, cred că anul trecut sau ceva, pe toate terasele din Saturn bubuia hitul "Ai năruit visele mele...le-le! Şi-acum îmi spui la revedere...de-re". Tot aşteptam povestea din spatele năruirii viselor...numai că ăştia repetau refrenul de câteva ori, ca să iasă trei minute de cântare şi gata! Aşa că am făcut cercetări, să mă elucidez - că mă enervează când aud ceva şi nu înţeleg despre ce se vorbeşte în propoziţie. Plus că-s curios să văd care e treaba cu focul pe suflet şi năruirea viselor. Vorba bunicii mele: "Nu că mă interesează, dar mă interesa"! Şi muream de curiozitate...

Dar după ce am studiat problema, am aflat că maneaua asta e un fel de cover al melodiei "La nevedere", cântată de Andia. 

Apoi a venit următoarea problemă: "CINE. E. ANDIA"?

Habar nu aveam.

Cert e că fata asta venise la "Festivalul Caşcavalei". Ole!!! Unde eram şi eu, pentru prima oară în viaţă. OLE!! OLE!!! Staţi să-mi iau o piatră-n gură, ca să marchez momentul - numa' să nu daţi tare, că nici dinţii mei nu mai sunt ce-au fost! De la o vârstă, cică apar ale bătrâneţii valuri; şi n-ai ce să-i faci. Orice ai încerca, nu poţi să te pui de-a curmezişul timpului, că te uzi!

Dar important e că am ajuns la festival! 

Am dat o tură de incintă, ca să iau contact cu bunătăţile înşirate pe tarabe: tot felul de cârnăciori, muşchiuleţi, şunculiţe, pulpiţe, cotletiţe şi cefiţe...de porc, de vită, de oaie, de capră, de berbecuţ, de viţel, de purcel, de orice o fi! Arătau bine la poză, deşi pentru mine erau  relativ neinteresante, că nu prea le am cu carnea. Însă am apreciat decorul şi am continuat explorarea locului.

Lângă cărniţe, erau tarabe cu piramide de brânzeturi: de oaie, de capră, de vacă... şi alte piramide cu caşcavele. Mai albe, mai galbene, mai afumate, mai rumene... regal gastronomic, ce mai la deal, la vale?

Lângă ele, alte tarabe cu ace, brice şi orice ai mai putea avea nevoie: hamuri pentru cai, zurgălăi, bice şi moţonei cu ciucurei. Apoi obiecte de olărit, lingurele, castronele, beţe din alea de scărpinat în cap sau pe spate, role cu bulbi pentru masat, milieuri şi ciorapi croşetaţi, şosete de bumbac, pălărioare, şepci, tricouri, pantaloni, ghiozdane şi pantofi. Apoi dulciuri infinite: vată pe băţ, ciocolată de casă, turte dulci în toate formele şi culorile, napolitane, sucuri, biscuiţi, acadele sucite, acadele răsucite şi glazurate, porumbi fierţi şi îngheţată. 

Apoi tiribombe, trenuleţe, ciocane rotitoare, umbreluţe învârtitoare, maşinuţe buşitoare, legănuţe unduitoare, bărcuţe, papagali cu noroc, puşti de tras la ţintă, undiţe de pescuit răţuşte, aparate de dat cu pumnul şi tot felul de rulete cu noroc, pluşuri şi jucărele de lemn. Apoi pielării: gentuţe de piele, portofele de piele, pălării de piele, tocuri de piele, curele de piele, pantaloni de piele, jachete de piele, piele de piele. Şi-apoi iar tarabe cu caşcavele, bidoane cu vin sec, demidulce sau dulce, tonete cu cartofi prăjiţi, grătare cu mici, shaorme, kebaburi, dozatoare de bere, tuciuri cu mămăligă, pulpe dezosate pe grătare, frigărui, acadele, mere-nsiropate-n băţ, caşcavele şi iarăşi caşcavele peste caşcavele, peste caşcavele. 

Iar totul pornea de la infima sumă de 10 lei. Dacă aveai numai 5 lei în buzunar, mureai. Şi de sete şi de foame şi de orice. Mureai. Decedai. Soarele te pălea-n cap, fumul de grătar te sufoca, muzica te asurzea. 

M-a cam năucit atâta zarvă.

Am mâncat, ne-am pozat, am mai dat o tură de incintă, am băut, am mai dat o tură de incintă... şi între timp, au început să vină artiştii pe scenă. Dansuri populare, cântece şi.. mă uit la ceas: dăduse de orele 18.00. Parcă începuse să mă înţepe un friguleţ mic, dar sunt puternic, rabd! "Curaj, găină, că te tai"...

Pe scenă tot zdrăngănea ceva, dar nu se auzea clar şi nu ştiu ce se întâmpla acolo. Deci, ca să mai treacă timpul, am plecat să fac nişte cumpărături... şi când ajung la tarabe, mă loveşte o întrebare: oamenii ăştia au stat cu mâncarea-n galantare toată ziua? La bâzâit de diverse bâzdâgănii, praf şi fierbinţeală de soare? Vaaaaiiii...nasol moment! 

Nu prea mai enjoy. Şi am o presimţire că plec aşa cum am venit. 

Dar nu ştiu cum mă sucesc şi mă-nvârtesc, că Dumnezeu îmi scoate-n cale o măscioară cu copertină şi caşcavele-nfoliate, unde vindea o domnişoară brunetă. "Na, că mi-a surâs norocul! Aici e de mine"! Şi înaintez, ca teleghidat, către locul cu pricina. Salut şi-ntreb dacă pot gusta - chiar dacă ştiu că, în principiu, ceea ce gust nu e şi ceea ce cumpăr.  

Însă, îmi place mostra de produs şi-apoi cumpăr de mă-ndoi. La pomul lăudat, eu chiar m-am dus cu sacul, ca omul gospodar! În plus, primisem comenzi de la juma' de neam şi a trebuit să fac chetă, ca să-mi plătesc achiziţia... că dacă am plecat la război fără arme, ce să fac? Alt creier nu-mi mai creşte... Deşi, în apărarea mea, nici nu ştiam că trebuie să cumpăr atâtea caşcavele şi am stabilit asta când eram pe drum, deja..

Noroc că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib şi eu am prieteni binevoitori, care mă ajută la nevoie. Cinste lor, ce să mai zic?

Între timp, să cam lăsase un friguştean, de ţi-era mai mare mila de mine. Sincer să fiu, mă ronţăia gerul de unghii. Dar sunt puternic, rabd! "Curaj, găină, că te tai"... 

Curând, am ajuns aşa de crispat, că şi dacă vorbea un om lângă mine, simţeam căldura pe care o emana printre cuvinte! Mai aveam niţel şi vedeam termic, ca şarpele în căutarea prăzii - şi nu vă mint. Aveam picioarele îngheţate, mâinile sloi şi parcă-mi clănţănea şi un dinte. 

Dar rezistam eroic. "Curaj, găină, că te tai..." . 

Mai băteam din picioare, mai săream pe loc, mă mai plimbam de colo-colo, cu opriri din ce în ce mai dese în faţa grătarelor cu frigărui, ca să mai absorb nişte călcură-n mădulare; mai stăteam, mai plecam... până au început cetăţenii grătaragii să mă întrebe, din priviri, de ce mă legăn prin faţa grătarului. (Uitai să vă spui: mă şi roteam la căldură ca puiul la rotisor, să mă încălzesc pe toate părţile). 

Iar eu răspundeam, tot din priviri: "Ce să doresc? CĂLDURĂ, NENE!!! Nu vezi că-s vânăt şi-mi aplaudă dinţii-n gură de atâta tremurici?? Mai am oleacă şi zici că-s scovergă pe băţ"! 

Mi-am încheiat nasturii de la tricou, mi-am tras mini-şosetele până la genunchi, mi-am îndesat şapca-n cap, mi-am strâns rucsacul pe spate; mi-am pus chiar şi ochelarii de soare la ochi... dar tot dârdâiam! 

Mda... e clar! Vine iarna, bă!

Noroc că a-nceput Andia să cânte şi am fugit în mijlocul mulţimii, să mai atrag nişte căldură! Se pare că oamenii o cunoşteau pe Andia şi s-au bulucit lângă scenă... iar eu m-am înfipt exact acolo unde era înghesuiala mai mare. Grămada cere vârf!!! Şi pac! M-am introdus ca dopul...dar nu de fan ce eram, ci de gerul care mă apucase de nas şi de care nu ştiam cum să mai scap!! Aveam mâinile strânse pe lângă corp şi tremuram ca varga, de-acum... Ce mai încolo şi-ncoace? Ziceai că-s ultimul amărât de pe faţa pământului!

Andia cânta sus, deasupra mea; dar nu mai ştiu ce. Când mi-arunc privirea pe scenă, mi se fac ochii cât cepele: "Doamne, fata asta e reclamă la înfometare! Zici că a venit din lagăr şi-apoi a stat câteva săptămâni şi printr-o tabără de sinistraţi! De-aş fi profesor de anatomie, o pot folosi, oricând, ca model pentru a prezenta scheletul uman! Dacă nu ar avea pielea pe ea, i s-ar împrăştia oasele pe scenă, când se unduie pe ritmurile melodiei... Deci de unde mai are voce să vorbească, darămite să şi cânte"?

Nu ştiu. Însă, de pe ecranele de lângă scenă dispare imaginea cântăreţei şi apar imagini cu scheleţi, oase şi cranii însângerate. "Băăăiii...să-mi trag pălmi! Ăia de la tehnic au greşit filmul! Ce-s lighioile alea? Mna, mă rog! Bine că nu au pus caseta cu filme porno şi au nimerit-o doar p-aia cu orori"!

Şi uite aşa, fata cânta despre suflete frânte, scheleţii dănţuiau pe ecrane, lumea se bucura, iar eu începeam să mă încălzesc.

Frumos, ce să zic?

Mai târziu am aflat că aceleaşi imagini cu cranii şi oase îmbibate de sânge se mai pun şi pe la alte concerte. Nu înţeleg de ce. O fi vreo modă nouă, mai ştii?

Sau poate se vrea să se tragă un semnal de alarmă, pentru a susţine cine ştie ce ideal. Îi ştiţi p-ăia care merg prin muzee şi aruncă vopsea pe tablouri, ca să tragă un semnal de alarmă şi să susţină pacea pe Pământ şi protecţia animalelor? 

No, fix aşa, poate craniile şi scheleţii sunt puşi ca să sprijine atragerea de fonduri europene şi mersul pe jos, care face piciorul frumos. Mai ştii?  

În fine, nu contează! Deşi... Hmmmm! Iar mă-mpunge curiozitatea...

Pe scurt, a fost interesant! O experienţă de bifat în calendar şi pentru la anul... şi la mulţi ani. An de an, adică! 

Pentru că o caşcavea de Valea Doftanei, merită! Este excelentă: afumată suficient, învechită suficient, suficient de tare şi mai ales, dacă o cumperi înfoliată, de la o domniţă cu zâmbetul pe buze.

Să bem pentru asta şi să cântăm, că-i de la, de la, de la!!  

"E de la mine, e de la mine...e de la cel ce s-a oprit din scris"! În sfârşit!

Haideţi, măi, că sunt şi eu un fel de Andia. Un Andiu mai corpolent niţel, c-aşa-i modelul! Uni-s mai Ferrari, plini de muşchi şi cai putere; alţii-s ca limuzina, lungi şi supli. Iar eu mă asemăn cu Broscuţa de la Volkswagen: mic, compact şi semi-rotund pe la colţuri. 

Gata, hai să bem!

Şi un cântecel anti-Dela să cântăm, că-i bine. Încă e bine.

[Yungblud - I was Made for Loving You]

Zi-le de vacanţă (partea I)

Notă: 

M-a uitat Dumnezeu scriind şi din acest motiv, a ieşit un articol cam lung. Aşadar, ca să nu vă răpesc câteva ore din viaţă, voi împărţi această postare în două părţi (relativ) egale.

Sper să vă placă şi să vă simţiţi bine, trăind mici aventuri, alături de mine.   

Ce mai faceţi, dragilor? V-aţi pregătit şubele? Că iaca, bate iarna la uşă! Iar eu deja am început să număr câte zile mai sunt până la vara viitoare! 

Nu-i vorbă, că încă nu-i ger cumplit, nici drumul greu... dar nici cald nu mai este. Vorba' ceea: "a trecut Sfânta Marie, ne-am făcut în pălărie"!  Prin urmare, dimineaţa-i friguleţ; la prânz, soarele dogoreşte, iar seara se răceşte şi începem tremuriciul.

Aşa am păţit în weekend, când, la sugestia unor prieteni şi cu ajutorul lor, am dat o fugă la Festivalul Caşcavelei, de la Valea Doftanei - o sărbătoare câmpenească destul de faină, cu mâncare, băutură, muzică şi voie bună.

Dar, haideţi să o luăm cu începutul:

În sfânta zi de sâmbătă (pe la orele prânzului), când mă pregăteam de plecare, era vară, frate! Aşa că m-am echipat cu tricou, pantaloni scurţi, şapcă şi ochelari de soare - c-apoi la cum ardea văzduhul, orice ai fi purtat în plus te năduşea ca pe-un cal în galop.

No...şi-am purces spre destinaţie. Iacă aşa şi iar aşa, mai o vorbă, mai o muzichie, mai o coloană, mai o serpentină după altă serpentină, am ajuns la Valea Doftanei. Acolo era ditamai atmosferă de sărbătoare! De unde ştiu? Simplu: nici nu am intrat bine-n sat, că un poliţist ne-a şi direcţionat către o străduţă adiacentă (semn că se aglomerase şoseaua centrală) unde, după vreun kilometru, se improvizase o parcare pe-un teren viran. 

Buuuuunnn... şi ajunserăm. 

Prietenii de care vă zic au şi un copil în cărucior cu rotile. Şi după ce ne-am coborât cu toţii din maşină, am început să cercetăm zona, se vedem cum ajungem la centrul distracţiei. Teoretic, era uşor; practic...ne aflam printre nişte râpărăi, de ziceai că eşti părăsit în canioanele de pe Marte: de-o parte a drumului era o văioagă de unde se auzea curgerea unui râu; de cealaltă parte... ditamai peretele de nisip, pietriş şi buruieni. Iar noi ne uitam şi-n sus şi-n jos, să vedem pe unde-o luăm! C-apoi na! Una e să fii pe picioarele tale şi altă mobilitate ai când împingi la un cărucior cu un adult într-ânsul. 

După ce-am cercetat noi, cu de-amănuntul, împrejurimile, nu departe mai la vale, zărim şi calea de acces mult dorită: o scăricică de beton, de-un metru lăţime, care şerpuia în sus, printre buruieni. După vreo zece metri-n sus cotea după un dâmb şi-mi zic: "Hai, că nu avem mult de urcat! Curaj, găină, că te tai"!

Pornim, hai-haida, cu mic cu mare, spre treptele minunate şi ne întrebăm unul pe altul, retoric: "Ăştia nu au făcut şi ei o rampă, ceva? Dacă tot au deviat traficul şi nu au mai lăsat ca-n anii trecuţi, nu au luat în calcul că la sărbătoare poate vor să vină şi părinţi cu bebeluşi în cărucioare? Sau oameni care nu pot merge? Bătrâni în cârje? Ei cum se cocoaţă pe trepte? Nici pentru un bătrân pe picioarele lui nu e chiar simplu să te descurci... deci, de ce aşa ceva? Noroc că nu-i mult de urcat. Curaj, găină, că te tai"!

Ajunşi la baza scării, ne împărţim sarcinile: taică-su îl ia pe flăcău pe-un umăr şi porneşte, voiniceşte, la urcat. Eu şi-un nene binevoitor apucăm de cărucior şi o luăm în sus. Iar după noi, vine mama cu bagajele.

Se-nţelege că am golit toată scara. Când vedeai aşa alai, ce om să fii, să nu te arunci printre bălăriile de pe margine? Fie că urcai, fie că te coborai, nu aveai şanse să mai treci pe lângă noi - care, ocupam toată lăţimea scăricioaicei! 

Mno...şi-am ajuns la cotitura dâmbului. M-am bucurat... că îmi cam bubuia, oleacă, inima în piept; dar când să dau cu "Doamne ajută, c-am făcut-o şi p-asta!", mi-arunc ochii în sus - şi-n loc de izbăvirea şoselei, ce-mi văd ochii? Încă vreo 50 de trepte care urcau şi tot urcau, până se pierdeau printre nişte buruieni, mai în stânga. "Frăţică, am pus-o! Bine că nu fumez, altfel îmi ieşea sufletul pe nări"!

Mi-am făcut o cruce cu vârful limbii şi dă-i pingele-n sus, că mai mai vor şi alţii să urce! De coborât, nici o şansă! Treptele, în loc să se lăţească, se îngustau şi mai rău... iar prin anumite zone, nici măcar noi nu mai aveam loc - şi mergeam în şir indian. Eu răsuflam sacadat, dar ce poţi să faci? O scoatem la un cap! "Hai, joc de glezne! Stâng-drept, stâng-drept...Diii-diii-diii, murgule, diii, pân' la mândra n-oi plezni"!

Nu ştiu care mândră, dar nu conta; cântam în gând, ce să fac? Trebuia, cumva, să-mi ignor nevoia de odihnă... 

Oleacă mai sus, tatăl cu copilul pe umăr, se oprise şi se sprijinea de balustradă, ca să mai şi respire, oleacă. Bine... copilul de pe umăr e ditamai tânărul de 20 de ani, nu-i chiar fulg. Profit de ocazie şi mă opresc şi eu, să-mi mai revină pulsul. Mama, cu bagajele, era undeva mai jos; se oprise şi ea. Abia o vedeam...dar auzeam cum îi bubuie inima. Sau era a mea? Habar nu am! Ceilalţi oameni, când ne-au văzut opriţi, şi-au frecat palmele de bucurie şi au sărit ca greierii de prin bălării. ŢUŞTI! pe câte-o treaptă ... pornind grăbiţi, la vale sau la deal, ca să ajungă şi ei, acolo unde şi-au propus.

După câteva zeci de secunde, deja respiram mai agale. Mi-am rulat limba-napoi în gură, că începuse să-mi atârne prin colţul buzelor, ca la ogari - şi mi-arunc ochii-n sus. Blestem! Scările continuau să urce şi se topeau undeva la stâga, pe lângă un gard. "Curaj, găină, că te tai"! 

Şi-am pornit la drum, din nou. Nenea care mă ajuta cred că a făcut culturism la viaţa lui. Probabil enervat de clătinările mele din ce în ce mai dese, mă opreşte, îmi smulge partea mea de căruţ din mână, zice grăbit un "Lăsaţi, că mă descurc singur!" - şi ia viteză în sus, dispărând după cotul cu gard. Îmi pică capul!

"Băi, să-mi trag pălmi! Am îmbătrânit şi m-au lăsat puterile"...aşa că iau aer în piept şi pornesc după el, urcând câte 3 trepte deodată. Dau cotul şi eu, iar după încă 30 de drepte, văd luminiţa de la capătul tunelului. Nenea cu căruciorul, deja ajunsese;  îl depliase şi se odihnea  la o ţigară. Mi-a picat capul. Din nou! 

"Ce om prost am fost la viaţa mea! Păi de m-apucam şi eu de ţigări când era vremea lor, mai ştii ce bărbat eram acum? Spărgeam pietre-n mâini, nu alta! Dar eu... nu şi nu, că trebuie să mor sănătos, cu plămânii curaţi! Şi uită-te la mine... nu mai am pic de vlagă-n trup"!

Trec vreo câteva minute şi apare şi mama copilului, grena la faţă şi abia suflând. Mă uit la ea şi mă apucă ruşinea. Dacă eram cu câteva secunde mai deştept, în clipa în care am rămas fără povara căruciorului, ar fi trebuit să cobor şi să mai iau din bagajele femeii, că erau grele ca piatra de moară! Da, aşa trebuia! Dar dacă v-am zis că-s prost, cum să-mi dau cu firma-m cap? Deci, fără să-mi dau seama, era să-şi dea un om duhul pe scări, că nu m-a tăiat capul să dau o mână de ajutor!

În fine, am urcat şi Golgota. De-acu-nainte, distracţie, frate!! Iuhuuu...caşcavele păzea, că venim!

Începem să coborâm spre câmpul distracţiei, sporăvăind cu obidă, pe seama încercărilor pe care le-am suferit. Un trecător ne aude şi ne spune din mers: "Trebuia să spuneţi poliţiei că aveţi un copil în cărucior şi vă lăsau să parcaţi mai aproape"! 

Mda, aşa trebuia. Dar cine s-a gândit că trebuie să întrebăm aşa ceva? Dacă ajungi într-un loc necunoscut, faci după cum ţi se indică. Iar dacă indicaţiile nu sunt conform nevoilor, cine e de vină? 

Mai ales că nu am fost doar noi îngrămădiţi... şi chiar erau mulţi părinţi cu bebei în braţe, care şi-au cărat căruciorul copilului pe aceleaşi scări pe care ne-am cătărat şi noi. 

Deci... nu ştiu ce să mai zic. 

Nu-i plăcut să te chinui ca Sisif, încercând să faci ceva ce nu-ţi permiţi fizic să duci la îndeplinire...dar e de prost gust şi să fluturi steguleţe roşii, ca să se ştie că ai nevoi speciale. 

Aşadar, întreb: tu, ca organizator de evenimente, nu ar trebui să iei în calcul şi modul în care se-nfiinţează poporul la chermeza ta? Că doar nu ne teleportăm... iar dacă accesul este general, păi general să fie! 

Şi cum au fost puse zeci de pancarde care te direcţionau spre festival şi spre parcare, oare nu se mai puteau monta câteva care să informeze oamenii că "în caz de cărucioare, faceţi aşa"?  

E ca şi cum te invită unii la petrecere pe vârful Everestului. Tu ajungi în zonă, te direcţionează poliţia spre o parcare-n mijlocul pustiului şi ajuns acolo, ce faci? Nimeni nu ştie nimic...aşa că angajezi şerpaş şi te apuci de alpinism! 

Iar când ajungi în vârf, în sfârşit, îţi zice unu': "Aaaaa...păi de ce nu aţi întrebat? Aveam telecabină"....

Ce mai zici la faza asta? "Ia-ţi telecabina şi bagă-ţi-o în nas"!

No, cine e de vină, nu mai contează. Important e că am ajuns la bairam...

Să bem pentru asta!

... iar pentru că 9 septembrie a fost şi Ziua Mondială a Frumuseţii, fac eu cinste! Dau şi autografe gratis - aşa că nu rataţi, nu ignoraţi, veniţi şi vă bucuraţi! Faceţi poze cu maimuţa, ca s-agăţaţi gagicuţa!  Nu daţi banii pe prostii, luaţi caşcavele la copii! 

Ia mai urlaţi, măi flăcăi şi sunaţi din zurgălăiiii!!!!  

Gata... hai să bem, că ne apucă dimineaţa! !

Să fiţi iubiţi şi "succesuri" în noul an şcolar sau grădiniţar - după caz!

 [Ion Paladi - Foaie verde, cinci chiperi - Spiros Galaţi]