The Fucking Tripod

Anul acesta, nu sunt pătruns de spiritul crăciunesc. Nu mă interesează cadourile, mesaje nu cred că voi mai trimite. Ce să urez? "La mulţi ani (ca să cotizezi la stat mai cu spor), să ai bani (de facturi), maşini (cu rezervorul plin de benzină), sănatate (ca să nu mori prin spitale), viloace (ca să ajuţi săracii rechini imobiliari să-şi vândă marfa), coteţ la câine (izolat, de iarnă, că cică aşa e legea acum), lumină în suflet (la bec, ţi-au tăiat-o de mult), încredere (în promisiunle aleşilor) şi spirit plin de credinţă (în apropierea reformei)"? Cică aşa se face, aşa este frumos, asta este tradiţia. La fel cum masa trebuie să fie plină de cele cuvenite, la fel cum colindele răsună musai, din orice aparat de radio. Doar că eu nu le mai ascult. M-am plictisit de ele. Îmi doresc să aud un singur colind, care este departe, prea departe.
Pentru mine este vremea bilanţului de sfârşit de an. Un an greu, în care am pierdut mult, am reînvăţat să lupt pentru un scop. Nu mai pot cu jegurile infecte care ne populează capu' la stat, aşa că vă propun un mic slalom printre ce a fost, şi ce este acum. Nu ştiu ce va mai fi.

Pentru Iulian şi Andreea. Mi-e dor de voi, nebunilor.
Pentru Ellie. Cum oare mă mai suporţi? De ce poţi să mă aşezi mereu şi mereu, pe traiectoria corectă?
Pentru Julie. Îmi pare rău, aşa a fost să fie.
Pentru cele 2 Roxane. Aţi fost acolo, când am avut nevoie de voi. Mulţumesc.
Pentru Oana. Nu am mai vorbit de ceva vreme.
Pentru Mădălina. Mă faci să mă simt ca un om. În prezenţa ta sunt mai bun, mai lucid, mai visător (se poate spune că eşti propria mea sărbătoare??). Cu tine mă simt netemător, deşi orice urmă de curaj dispare înaintea ta. Iartă-mă pentru tâmpeniile pe care le fac mereu şi mereu, fără oprelişte.

Dacă ar fi să-l întreb pe Oreste, în urma unui calcul simplu mi-ar spune că viaţa îmi este guvernată de cifra 7 - nu foarte favorabilă, după cum spun unii. Nu cred în numerologie, nu mă interesează aspectul, dar asta cică ar fi cifra destinului meu. Mda, şi mi se frânge!
Dacă ar fi să privesc în trecut, aş vedea că întotdeauna am stat în umbra lui 3. Întotdeauna, existenţa mi-am dus-o între laturile unui triunghi, în care un punct, unul singur, eram eu. Eu, şi încă 2. Întotdeauna a fost aşa. Chiar şi cicatricile de la diverse lovituri sau julituri, din vremea tinereţilor mele ancestrale, erau câte 3. Unu, doi, trei. 3 puncte care dacă le uneai, formau întotdeauna o figură geometrică cu 3 laturi.

În vremea studenţiei, eram 3 prieteni. Râdeam împreună, plângeam împreună, mâncam înpreună, făceam foamea împreună, cutreieram oraşul împreună, picam examene împreună. Haleam orez cât tot neamul chinez(esc) la un loc, băgam pe nerăsuflate câte o pită cu fasole, beam cu nesaţ o cană de vin fiert la vreo crâşmă studenţească, ne adunam prin câte o baie de cămin şi ţineam adevărate recitaluri de chitară şi lălăială, kilăream cu voluptate roiul de gândaci care ne cutreiera prin dulapuri, ne toceam minţile în vreo sală de lectură jigărită şi plină de mucegai, ne adunam să punem de vreo tocană searbădă, dar, de cele mai multe ori, se lăsa cu o clacă multicoloră. Întotdeauna, noi eram împreună. A tunat şi ne-a adunat. Cei 3 muschetari. Toţi, Doamne, şi toţi 3. Cei 3 care au speriat Vestul, Estul şi reszul punctelor cardinale. Eram Happy Tree Friends şi nu ne păsa de nimic. Eram dilimaci, români adevăraţi. Eram The Tripod. "The Fucking Tripod", cum ne plăcea să ne să alintăm.
"It's nice to be important, but it's more important to be nice". Aşa spunea dragul de Iulii, când vroia să rupă gura târgului cu inteligenţa sa. Şi asta era singura regulă pe care o aplicam cu toţii. Noi eram nice, cu noi înşine. Ne ajungea atât, restul nu mai conta. Ne-am promis că întotdeauna va fi aşa.
Anii au trecut, fiecare a mers pe calea lui. Fiecare şi-a găsit perechea, timpul a început să prindă viteză, să alerge prea repede pentru gusturile noastre. The Tripod se destrăma. The Tripod s-a destrămat, încet şi sigur...doar pentru a se forma din nou. Alţi membri, întotdeauna eu. Din nou, în formaţie completă de tripleţi. Unii au plecat, alţii au venit. Ne-a unit U.M.P.-ul. natal. Am început timid şi cu paşi mărunţi, dar siguri. Timpul ne-a unit. Cu timpul, ne-am dat pe brazdă. Cu timpul şi din prostia mea, trepiedul iar a început să şchioapete, apoi iar s-a reunit, cu mici schimbări. Eram 3, noi 3. Pentru câtă vreme? Pentru atât cât trebuia.

Uneori, am fost a treia roată la bicicletă. Uneori am fost pur şi simplu al treilea membru al unui cuplu. Uneori am fost vinovat, uneori am interpretat greşit realitatea. Nu a mai contat ce am vrut eu. A trebuit să renunţ la multe şi să merg mai departe. Uneori am fost doar eu, singur.

Acum suntem tot 3. Răsfiraţi prin lume, dar 3. Bucurii şi necazuri, pe toate ni le povestim. Fără ei, nu aş fi reuşit să depăşesc unele momente, mai dificile..
Acum, când am ceva pe suflet, scriu...scriu ca să mă eliberez, scriu cu aviditatea unui nebun. Scriu frânturi de idei, tâmpenii de cele mai multe ori, dar undeva, departe, cineva mi le citeşte. Nu ştiu cum reuşeşte să le găsească logica. Nu ştiu cum are atâta răbdare. Nu ştiu de unde are atâta putere să mă susţină. Nu îi voi putea mulţumi niciodată îndeajuns, pentru asta.
Acum scriu, pentru că nu mai ştiu cum să îmi părăsesc propria lume. Scriu pentru o singură persoană, scriu pentru că nu mai pot vorbi (cu oralul stau foarte prost, după cum mi-a spus cinva). Scriu, pentru că nu pot să spun ce simt, pentru că doar atunci nu trebuie să mă mai prefac.

Acum, nu ştiu ce va mai fi. Am momente când doar o ascult, momente când cuvintele mi se încurcă în corzile vocale şi se rup. O privesc năuc şi scriu pentru că o ascult, pentru că este cu mine în acele momente.
Acum, cifra 3 păleşte. Oare ce va urma?