Am devenit prea grăbiţi...prea formali şi închistaţi, prea habotnici şi legaţi de sensurile proprii ale vieţii. Nu ne mai îngrijim de spirit, nu mai stăm să savurăm orice moment care trece peste noi, nu mai avem emoţii. Aud mereu: “Învaţă să te bucuri că vezi soarele, că poţi admira florile (cam prăfuite şi uscate, înnecate în smog şi duhoare de carburant ars) de pe marginea şoselelor sau de prin parcuri, că auzi cântecul păsărelelor ascunse prin verdele copt al copacilor; lasă-te purtat de parfumul ierbii proaspete udată de rouă, simte căldura molatecă a soarelui pe piele” Dar eu vă întreb: pe câte persoane aţi văzut făcînd aceste lucruri? Copii au uitat să mai alerge pe pajişti...uneori cred că au uitat ce e aceea natură; tinerii au uitat să mai savureze o carte, întinşi pe o pătură, la umbra unui platan bătrân; maturii, persoanele coapte la minte din toate punctele de vedere, au uitat să mai simtă. Poate doar bătrânii...obosiţi, ei se aşează pe câte o băncuţă scorojită şi privesc pierduţi în zare...realizînd abia acum cât este de schimbat oraşul, cât de mult s-au schimbat ei înşişi; cât este de târziu. A trecut viaţa...
Toţi sunt prea ocupaţi cu împuşcăturile de laser, exploziile şi decapitările monştrilor virtuali, zbânţuielile târzii prin cluburi deocheate şi câştigarea nenorocitelor de hârtii care te ajută să ai o pâine pe masă. Dar ce rost mai au toate acestea, dacă te transformi într-o maşină? Un robot mâncat de rugină, programat pentru o singură sarcină şi atât. Nu mai ai vise, îţi ignori sufletul. Nesocoteşti acea scânteie divină care pâlpâie în tine, pentru că cerinţele ei nu îţi aduc nici un câştig...poate doar nişte timp pierdut, în care puteai face ceva să câştigi nişte bănuţi. Plus că, aşa ceva nu este “cool”; astăzi, trebuie să ieşi în evidenţă, să fii cât mai excentric, cât mai trăznit, cât mai dement şi curv...
Cu toţii suntem prea grăbiţi, prea stresaţi, prea frustraţi ca să mai stăm să simţim, ca să mai gândim. Ce geniu vizionar a putut fi Marele Chaplin, când a întrezărit lumea din “Modern Times”! Un viitor tenebros, fad şi gol, în care oamenii sunt reduşi la nişte simple unelte, la nişte sărace marionete. Nişte umili sclavi ai formelor fără fond, fără dorinţe şi aspiraţii, bieţi copaci desfrunziţi şi găunoşi.
Botezăm, cununăm, participăm la nunţi, plângem când cineva drag trece în nefiinţă…Dar toate acestea se fac doar formal "pentru că aşa trebuie". Doar din gură…ca o manea împuţită. Eşti naş, fără a şti că eşti tatăl spiritual al copilului, cel care uneori are o responsabilitate mai mare decât a părinţilor naturali. Cununi pentru că aşa este bine, pentru a avea noroc în căsnicie şi în viaţă; te căsătoreşti pentru a fi în rândul lumii, faci pomeni pentru că aşa se face. Spui “Te iubesc”, pentru că asta este cea mai rapidă cale de a ajunge peste bunăciunea aia siliconată, sau, ca fată, să te cocoţi călare pe vreun burtos slinos şi transpirat (dar cu contul vomitînd mălai). Când te loveşte îndrăgosteala, promiţi inele din spumă de mare şi cercei din stele…pentru că aşa este clişeul. Te cununi ca să fii sigur(ă) că plăteşti chiria la apartament pe jumătate, ca să ai asigurată o coţăială…Însă, cu toţii uităm că mai întâi de toate, lucrurile astea au o latură spirituală. Acolo unde începe totul, unde se termină totul. La nivel imaterial, unde se întâmplă ceva…ceva care ne schimbă viaţa pentru totdeauna. Trebuie să fie aşa, pentru că noi nu suntem doar nişte organe asamblate într-o învelitoare organică. Avem şi o flacără spirituală, ceva impalpabil care ne îndeamnă să creem, care ne diferenţiază, care ne face unici.
Dar este mai importantă rochia care trebuie să se asorteze cu faţa de masă, tapiţeria scaunelor care trebuie să fie în ton cu pantofii soacrei, tacâmurile care trebuie să fie toate la fel, băutura care trebuie să curgă în valuri, mâncarea ce trebuie să ne îmbuibe maţul. Trebuie să strălucim, să lăsăm lumea cu gura căscată, să fim primii…Ciudat este că, în acestă întrecere cu noi înşine, cu noi care formăm societatea, tot noi pierdem întotdeauna.
Toate nimicniciile astea ne ucid, ne amorţesc cugetul…şi maşinăria aceasta satanică începe să se învârtă cu nişte lucruri banale, care se repetă la nesfârşit, timp de mai mulţi ani. Totul porneşte de la rapiditatea care suntem îndoctrinaţi să ne caracterizeze, de la graba în care suntem obligaţi să trăim.
Rutina ucide abstractul. Omoară sufletul picătură cu picătură, silenţios şi cu calm, ca o otavă perfidă...încât nici nu simţim; realizăm când este prea târziu, când ne trezim într-o dimineaţă şi ne dăm seama că bătrâneţea ne bate la uşă. Suntem prea obosiţi, prea goi, suntem ca nişte ambalaje vechi pe un aliment mucegăit şi plin de viermi. Un vid etern, acoperit de o piele zbârcită şi galbenă, ca un celofan învechit de ani. Atunci ne consolăm...cu înfăptuirea unui ideal de viaţă al aşa-zişilor ADEVĂRAŢII OAMENI: ”Am construit un copac, am sădit un copil, am plantat o casă. (aşa era??) Până la urmă nici nu mai contează....pentru că le-am făcut, deci nu am trăit degeaba pe planetă”
Rutina mă îngrozeşte. Mă îngheaţă numai când o întrezăresc....pentru că automatismul distruge cugetul, limitează libertatea sufletuluişi a minţii. Dai prietenei flori, şi ea te sărută; faci asta în fiecare zi, apoi începi să te întrebi: chiar ai plăcerea să o cadoriseşti zilnic? Pupicul ei se naşte din recunoştinţă, din fericirea care trebuie să o împărtăşească, sau este doar un reflex, un instinc?
Toţi sunt prea ocupaţi cu împuşcăturile de laser, exploziile şi decapitările monştrilor virtuali, zbânţuielile târzii prin cluburi deocheate şi câştigarea nenorocitelor de hârtii care te ajută să ai o pâine pe masă. Dar ce rost mai au toate acestea, dacă te transformi într-o maşină? Un robot mâncat de rugină, programat pentru o singură sarcină şi atât. Nu mai ai vise, îţi ignori sufletul. Nesocoteşti acea scânteie divină care pâlpâie în tine, pentru că cerinţele ei nu îţi aduc nici un câştig...poate doar nişte timp pierdut, în care puteai face ceva să câştigi nişte bănuţi. Plus că, aşa ceva nu este “cool”; astăzi, trebuie să ieşi în evidenţă, să fii cât mai excentric, cât mai trăznit, cât mai dement şi curv...
Cu toţii suntem prea grăbiţi, prea stresaţi, prea frustraţi ca să mai stăm să simţim, ca să mai gândim. Ce geniu vizionar a putut fi Marele Chaplin, când a întrezărit lumea din “Modern Times”! Un viitor tenebros, fad şi gol, în care oamenii sunt reduşi la nişte simple unelte, la nişte sărace marionete. Nişte umili sclavi ai formelor fără fond, fără dorinţe şi aspiraţii, bieţi copaci desfrunziţi şi găunoşi.
Botezăm, cununăm, participăm la nunţi, plângem când cineva drag trece în nefiinţă…Dar toate acestea se fac doar formal "pentru că aşa trebuie". Doar din gură…ca o manea împuţită. Eşti naş, fără a şti că eşti tatăl spiritual al copilului, cel care uneori are o responsabilitate mai mare decât a părinţilor naturali. Cununi pentru că aşa este bine, pentru a avea noroc în căsnicie şi în viaţă; te căsătoreşti pentru a fi în rândul lumii, faci pomeni pentru că aşa se face. Spui “Te iubesc”, pentru că asta este cea mai rapidă cale de a ajunge peste bunăciunea aia siliconată, sau, ca fată, să te cocoţi călare pe vreun burtos slinos şi transpirat (dar cu contul vomitînd mălai). Când te loveşte îndrăgosteala, promiţi inele din spumă de mare şi cercei din stele…pentru că aşa este clişeul. Te cununi ca să fii sigur(ă) că plăteşti chiria la apartament pe jumătate, ca să ai asigurată o coţăială…Însă, cu toţii uităm că mai întâi de toate, lucrurile astea au o latură spirituală. Acolo unde începe totul, unde se termină totul. La nivel imaterial, unde se întâmplă ceva…ceva care ne schimbă viaţa pentru totdeauna. Trebuie să fie aşa, pentru că noi nu suntem doar nişte organe asamblate într-o învelitoare organică. Avem şi o flacără spirituală, ceva impalpabil care ne îndeamnă să creem, care ne diferenţiază, care ne face unici.
Dar este mai importantă rochia care trebuie să se asorteze cu faţa de masă, tapiţeria scaunelor care trebuie să fie în ton cu pantofii soacrei, tacâmurile care trebuie să fie toate la fel, băutura care trebuie să curgă în valuri, mâncarea ce trebuie să ne îmbuibe maţul. Trebuie să strălucim, să lăsăm lumea cu gura căscată, să fim primii…Ciudat este că, în acestă întrecere cu noi înşine, cu noi care formăm societatea, tot noi pierdem întotdeauna.
Toate nimicniciile astea ne ucid, ne amorţesc cugetul…şi maşinăria aceasta satanică începe să se învârtă cu nişte lucruri banale, care se repetă la nesfârşit, timp de mai mulţi ani. Totul porneşte de la rapiditatea care suntem îndoctrinaţi să ne caracterizeze, de la graba în care suntem obligaţi să trăim.
Rutina ucide abstractul. Omoară sufletul picătură cu picătură, silenţios şi cu calm, ca o otavă perfidă...încât nici nu simţim; realizăm când este prea târziu, când ne trezim într-o dimineaţă şi ne dăm seama că bătrâneţea ne bate la uşă. Suntem prea obosiţi, prea goi, suntem ca nişte ambalaje vechi pe un aliment mucegăit şi plin de viermi. Un vid etern, acoperit de o piele zbârcită şi galbenă, ca un celofan învechit de ani. Atunci ne consolăm...cu înfăptuirea unui ideal de viaţă al aşa-zişilor ADEVĂRAŢII OAMENI: ”Am construit un copac, am sădit un copil, am plantat o casă. (aşa era??) Până la urmă nici nu mai contează....pentru că le-am făcut, deci nu am trăit degeaba pe planetă”
Rutina mă îngrozeşte. Mă îngheaţă numai când o întrezăresc....pentru că automatismul distruge cugetul, limitează libertatea sufletuluişi a minţii. Dai prietenei flori, şi ea te sărută; faci asta în fiecare zi, apoi începi să te întrebi: chiar ai plăcerea să o cadoriseşti zilnic? Pupicul ei se naşte din recunoştinţă, din fericirea care trebuie să o împărtăşească, sau este doar un reflex, un instinc?
Poate de aceea îmi place atât de mult să scriu...pentru că întotdeauna apare ceva nou, care nimiceşte obişnuinţa. Deşi fondul este în principiu acelaşi, mă simt ca într-o nesfârşită sală a oglinzilor...în care acelaşi obiect este reflectat iar şi iar, dar niciodată la fel. Întotdeauna descopăr noi dimensiuni, noi forme, noi laturi ale aceluiaşi fundal...şi îmi place la nebunie să le explorez, să le exploatez, să ajung acolo unde nimeni nu a mai ajuns; în propria mea lume...care este atât de mare şi de complexă pe cât îi permit eu să fie.
Poate de aceea iubesc atât de mult cultura niponă. O ţară de legendă, copil binecuvântat al zeilor. Locul de origine al soarelui, care a dat naştere melancolicelor poezii haiku şi sensibilei arte florale ikebana. Poporul care a transformat orice banalitate a vieţii, într-un adevărat ceremonial....Obârşia samurailor, a onoarei, curajului, altruismului. Şi mai nou, stâlpul întregii noastre civilizaţii (părintele management-ului calităţii nu este W.E Deming sau J.M. Juran, ci Kaouru Ishikawa sau Genichi Toguchi, cei care au pus bazele întregului concept; americanii şi europenii doar l-au dezvoltat)...Tărâmul florilor de sakura, în care primordială este curăţenia morală (şi fizică – pe vremea când europenii erau plini de păduchi şi de murdărie şi credeau că apa dăunează grav sănătăţii, japonezii aveau o adevărată tehnologie a îmbăiatului) a persoanei, dezvoltarea în duh si abia apoi în plan concret.
Ei încă mai au nişte norme care să le conducă societatea, încă mai cred în justiţie şi onestitate, în puterea voinţei şi a sentimentelor. Încă au o cale pe care să o străbată....
Poate de aceea sunt doar o pată întunecată şi diformă, dintr-o lume plină de umbre şi regrete. Un univers dezolant şi rece, care mă consumă, moleculă cu moleculă. Care ne consumă, încet şi sigur, pe toţi.
4U. Just listen and...dream on, dear flower.
Ikimono Gakari - Sakura
Asculta mai multe audio Diverse
Poate de aceea iubesc atât de mult cultura niponă. O ţară de legendă, copil binecuvântat al zeilor. Locul de origine al soarelui, care a dat naştere melancolicelor poezii haiku şi sensibilei arte florale ikebana. Poporul care a transformat orice banalitate a vieţii, într-un adevărat ceremonial....Obârşia samurailor, a onoarei, curajului, altruismului. Şi mai nou, stâlpul întregii noastre civilizaţii (părintele management-ului calităţii nu este W.E Deming sau J.M. Juran, ci Kaouru Ishikawa sau Genichi Toguchi, cei care au pus bazele întregului concept; americanii şi europenii doar l-au dezvoltat)...Tărâmul florilor de sakura, în care primordială este curăţenia morală (şi fizică – pe vremea când europenii erau plini de păduchi şi de murdărie şi credeau că apa dăunează grav sănătăţii, japonezii aveau o adevărată tehnologie a îmbăiatului) a persoanei, dezvoltarea în duh si abia apoi în plan concret.
Ei încă mai au nişte norme care să le conducă societatea, încă mai cred în justiţie şi onestitate, în puterea voinţei şi a sentimentelor. Încă au o cale pe care să o străbată....
Poate de aceea sunt doar o pată întunecată şi diformă, dintr-o lume plină de umbre şi regrete. Un univers dezolant şi rece, care mă consumă, moleculă cu moleculă. Care ne consumă, încet şi sigur, pe toţi.
4U. Just listen and...dream on, dear flower.
Ikimono Gakari - Sakura
Asculta mai multe audio Diverse
Epopeea care m-a fascinat. Civilizatia care ne va lasa pe toti in fum.
RăspundețiȘtergereOpaaa... who is the "flower"? ;)) >:)