Marea demascare?

9 martie 2022.
Dis-de-dimineaţă mai spre prânz, ies şi eu, ca omul, să îmi iau câte ceva de-ale gurii - echipat corespunzător... cu două rânduri de măşti, mănuşi în fiecare deget, cizme de unică folosinţă, halat dezinfectat în clor, ochelari, caschetă şi cipici de pungă peste încălţări. No, şi când am ajuns în centru...mă uit în stânga, mă uit în dreapta...şi era ceva ciudat. N-am băgat de seamă din prima; apoi m-a pălit lumina cunoaşterii şi am început să tremur: oamenii umblau în gura goală! 
CUM??? Săriţi!!! Sunaţi, repede, la 112! Să vină Poliţia! - că aşa ne-au învăţat autorităţile: când vedem pe cineva care nu poartă mască, înseamnă că e duşmanul poporului şi trebuie să chemăm mascaţii! Da' acum...ce duşman? Erau cohorte întregi de duşmani!
Impacientat şi cu frica de moarte în sân, am scos telefonul; şi tocmai când mă pregăteam să formez numărul de urgenţă, observ pe display un breaking news cutremurător: "De azi am scăpat de mască"!

...şi în secunda doi, m-am devăluşat complet!  

Fraţilor, am învins! Mihaela, dragostea mea, am învins! Oricare dragoste a mea, am învins! DAAAA!!!! După lupte seculare care au durat doi ani, după ce am învins pandemia de câteva ori până acum, în sfârşit, am învins pandemia!! Trăim vremuri istorice! URAAAA!!!! Trăiască, trăiască, trăiască şi-nflorească! Moldova! Ardealul! Dobrogea! Şi Ţara Românească! Basarabia e Bucovina! Pardon! Basarabia e România! URAAAAAAAAA!!!! A venit ziua dreptăţii, ziua sfânt-a libertăţii!!!

Astăzi este 11 martie 2022; a treia zi de libertate...şi tot mă simt cu chef de party!! 

Bem, petrecem, bairam! Curge vinul, bată-l vina, de inundă România... Să vină gagicile şi să rupă mesele! Dar cu umilinţă, că e totuşi război. Şi mai e şi ditamai postul.  Nu se cade să ne dăm prea mult în stambă...

De aceea, eu voi sărbători mai modest şi vă voi împărtăşi, în cele ce urmează, câteva sclipiri ale vieţii cotidiene - peste care am dat în timp ce navigam prin mediul înconjurător. 

Sunteţi gata? Atunci să începem:   

 1.  

Acum, de ce să mint? Şi mie îmi plac oamenii care... dar mai mult îmi plac oamenii când. Şi cel mai mult şi mai mult, îmi plac oamenii unde. E adevărat... sunt pe cale de dispariţie; dar tot au un quelque chose diferit...un ce mai aparte! Cum să nu-i iubeşti?

2. Într-una din serile trecute am aţipit în faţa televizorului. Şi deodată, printre pisici verzi care se fugăresc pe norişori plini de irişi coloraţi, aud o voce: "Pentru o viaţă mai bună, fii obilin"! 

Am deschis un ochi jumătate şi am încercat să-mi focalizez atenţia către sursa de înţelepciune;  NORMAL CĂ VREAU O VIAŢĂ MAI BUNĂ!!! Dar nu ştiu ce e obilinul...Cum fiu aşa ceva? Mă dau de trei ori peste cap, ca în poveşti? E vreo substanţă pe care trebuie să o adulmec, sau care-i secretul? 

3. Vă mai amintiţi campania "Sunt cetăţean european şi am drepturi"? În esenţă, omul de rând trecea prin tot felul de porcării şi nedreptăţi, dar când spunea răspicat că este cetăţean european şi are drepturi, devenea Dumnezeu şi primea orice voia, la un simplu pocnet de degete. Asta, dom'le, înseamnă să iei atitudine! Până când o viaţă amară? Dacă te fură careva şi îl informezi că eşti cetăţean european şi ai drepturi, se întoarce tâlharul la 360 de grade: "Scuzaţi-mă pe mine, nu am ştiut, de ce nu aţi spus aşa. Insist să vă pup picioarele"! D-astea.

Apoi a venit campania "Stop accidentelor, viaţa are prioritate"! Şi ce să vezi? S-au stopat toate accidentele! Pentru că e normal: când eşti informat, totul se rezolvă de la sine! Adică accidentele nu mai sunt accidentale cu voinţă, pentru a da prioritate vieţii. Şi dacă, totuşi, se întâmplă accidentul, este clar că avem un accident accidental fără voinţă. Simplu! 

Pe baza acestor succese, campaniile de informare au continuat cu sfaturi la fel de practice:

Desigur, mă aştept ca de mâine, să se oprească şi violenţa domestică! Dacă scrie pe panou...e clar că se va întâmpla şi asta! Iar omul, când se va pregăti să-şi violenteze domestic aproapele, îşi va aminti ce a citit şi imediat îl va păli remuşcarea.... pentru că a luat cunoştinţă de îndemn.

De aceea, campaniile de imformare TREBUIE să continue, cu mesaje la fel de adânci: "Decât să fie rău, mai bine să fie bine"! "Să trăiţi bine"! Şi cel mai important: "De nu vreţi să decedaţi, nu uitaţi să respiraţi"!  

4. Îmi place să reciclez. Şi-mi place atât de mult, încât beau şi Pepsi 100% reciclat - mai ales că este îmbuteliat şi în ambalaj din plastic reciclat: 

Vis, ce vă spusei?

...şi cu aceste gânduri, mă retrag. 

Am rămas restant la băutul celor 44 de pahare tradiţionale şi trebuie să intru la recuperări. Mai am...42 de pahare, dar nu e grabă; până la anul, le dau de cap! :)

Hai noroc şi la mai mare!

[Bryan Adams - Have You Ever Really Loved A Woman]

Acum sunt treisprezece

Treisprezece dragobeţi

...pentru că da: scriu p-aci de treisprezece ani! Doamneeeee, ce-a mai trecut timpul! Teoretic, la anul îmi iau buletinul :)

Dar nu contează! Important e să fim bine. Şi să iubim - că aşa promis. 

Happy Dragobete's Day!!!

... sau cum ar spune românii neglobalizaţi: "La mulţi ani, dragobeţi şi dragobete"! Beţi şi bete de drag, adică. ÎMBĂTAŢI DE IUBIRE, măi, ce e aşa de greu de înţeles? Uite, de exemplu, eu sunt beat - de iubire, logic; şi de fericire. Pentru că...na! Cum să nu te bucuri într-o aşa zi? Mai un dans, mai o tărie, mai o floricioaică... sau orice altă mică dovadă a dragostei ce-o porţi! Inimioare de pluş, trandafiri de săpun, cină la lumină de lumânări (că oricum au scumpit ăştia curentul de-ţi vine să fii romantic şi fără să fie vreo zi de iubit)...un fel de Valentine's Day naţionalist. 

Apropo: eu, sincer, nu pricep... de ce condamnă lumea Valentinul (şi Dragobetele)? Numai nemulţumiţi, dom'le...n-am văzut aşa ceva! Că iubirea trebuie sărbătorită în fiecare clipă, că importăm toate prostiile, că e prea mult marketing, că hâr, că mâr...ajunge! 

Dacă e să fim corecţi, febra cumpărăturilor ne cuprinde de orice ocazie... şi cu precădere, înaintea celor naţionale: 1 martie, 8 martie, Paşte, Crăciun, zile de unire, etc. În plus şi Lumina Învierii ar trebui să o purtăm în suflet în fiecare zi şi totuşi o avem doar când vine Paştele; prima zi...că apoi avem meleaguri de bătut, rude de vizitat, mâncăruri de mâncat şi alte ocupaţii adiacente. 

Bucuria dăruitului, la fel! Oare nu ar trebui să o trăim în fiecare zi? Şi totuşi o experimentăm mai mult prin preajma sărbătorilor. Despre grija faţă de cei sărmani, ce să mai zic? Nu ar trebui să o purtăm cât de des putem? Că doar oamenii aceia nu mănâncă, nu se joacă şi nu se îmbracă doar când vine Moşul sau Iepuraşul; la fel cum faptele bune nu se fac doar în anumite perioade specifice ale anului. 

Una peste alta, sunt atât de multe trăiri frumoase de care ne amintim doar când le vine ziua fixată în calendar, încât nici nu mă mai deranjează dacă trec şi iubirea pe această listă.

Bine...acum ceva timp şi eu făceam parte din lumea care arăta cu deştu'. Mi se părea contraintuitiv să sărbătoreşti ceva, doar pentru că aşa se face. Şi, de fapt, nu cred că sărbătoarea în sine era problema... ci scoaterea ei din intimitate în mediul public - ceea ce o îmbracă într-o energie (care pare) artificială.  Falsă. Iar apetenţa asta pentru a arăta lumii tot ce se face, cum se face şi de ce se face, nu ajută deloc.

Da' acum m-am liniştit; mi-am obişnuit mintea cu orice şi mă străduiesc să mă concentrez pe mine. Mai ales că devine redundant să remarc, an de an, aceleaşi lucruri cu aceeaşi surprindere. Oricum mă repet... şi uneori am senzaţia că semân cu un bătrânel senil, care repovesteşte, mereu, aceleaşi lucruri. 

Uite de-aia m-am sucit şi mi-am schimbat gândirea. Se pune că am evoluat? 

Nu ştiu...dar vedem!

Deocamdată, hai să bem! Cu drag, cu dor, cu puţină nostalgie şi un mic zâmbet...fiecare după puteri! 

Hai noroc şi la mai mare, cu o muzichie pentru fiecare! Şi iubiţi-vă mult! "All you need is love, ram-pam-pa-pa-pa-pam".... 

[Aerosmith - I don't wanna miss a thing]

Pe contrasens

 La mulţi ani, Vali Day! 

No, despre ce vorbim azi? Am două subiecte la fileu: iubire şi depresie. Ce doriţi, ce poftiţi? Eu, sincer, aş propune depresia, că zilele astea, cel puţin, iubirea e cam destulă şi cumva, mă simt obligat să echilibrăm energiile. Plus că mai tragem o dublă de iubire peste zece zile şi  atac atunci subiectul, că tot se iubeşte româneşte. Şi mai împlinesc şi... treişpe?...da! Treisprezece ani de blogăreală.  

Deci, momentan, rămâne depresia, da? Considerăm că a trecut ultima noapte de dragoste şi vine întâia noapte de război. Ura!!! Să începem:

S-a întrebat cineva, vreodată, de ce depresia este boala secolului? 

Eu o tot fac, în ultima vreme...că de! Am renunţat să mai înţeleg aspectele practice ale vieţii şi m-am apucat să caut sensul ascuns al universului. E şi mai uşor, ca să fiu sincer...doar gândeşti şi compui judecăţi de valoare. Iar asta îţi câştigă admiraţia poporală, pentru că devii cine ştie ce pui de inteliget şi erudit. Ceea ce nu sunt, deocamdată...dar până mor, poate ajung; si mă voi bucura, chiar dacă mi se vor recunoaşte meritele post-mortem. Până la urmă...mai bine mai târziu, decât niciodată!

Aşa că, măi oameni buni, mă tot întreb de ce ne depresionăm. 

Dacă ar fi fost după mamaie, ea ar fi zis clar şi răspicat: "De prea mult bine, maică". Şi, pe undeva, ar fi avut dreptate: când te lupţi pentru a apuca ziua de mâine, nu-ţi mai stă mintea la tot felul de mofturi abstracte. Plâng copiii de foame, zbiară animalele în coteţ...nu poţi să stai să cugeţi! 

Dar situaţia e mai complicată şi cel mai la îndemână răspuns ar fi cel mai cel mai evident: nu avem ceea ce ne dorim - şi pac! Intrăm în picaj ca un avion fără combustibil! Pe scurt, tânjim după ceva ce nu obţinem; aşa se naşte dorul, aleanul, depresia şi moartea spiritului, în cele din urmă. C-apoi de! Cât să mai duci boala pe picioare?

Doar că nu prea cred că lucrurile sunt atât de simple, pentru că sunt oameni care au absolut tot ce şi-ar putea dori în viaţa asta - şi suficiente resurse pentru a avea absolut totul şi în câteva câteva vieţi viitoare - dar tot se plâng că i-a pălit depresia. Ceea ce înseamnă că izvorul acestei adevărate pandemii (e corect să îi spun aşa?) nu porneşte de la ceea ce ai sau nu ai. Nu, nu, nu, alta trebuie să fie explicaţia... doar că-i misterioasă şi se ascunde, sfioasă, ca Şeherezada la ivirea zorilor.

Totuşi, eu cred că motivul depresiei se naşte din lipsa de motivaţie. Undeva, pe parcursul vieţii, rămâi blocat şi nu ai ce face, chiar dacă nu îţi place. Pur şi simplu, te simţi ca în cuşcă: nu poţi să rămâi, dar nici nu poţi pleca, chiar de vrei...pentru că nu ai unde şi nu ai cum. Tot ce poţi face este să înduri şi să aştepţi o salvare. Dar dacă o veni, până vine, stai aşa, cu mâinile în sân, ca o frunză în vânt. Adică...presupun că aşa ar sta frunzele dacă ar avea mâini şi sân.

Altă explicaţie ar fi faptul că îţi doreşti ceva dar nu obţii, indiferent ce ai face. Munceşti, te zbaţi, asudează fruntea, răstorni planeta şi tot nu ajungi la destinaţia ta ideală. Desigur că viaţa e frumoasă în rest şi îţi oferă nenumărate căi alternative de a te bucura... dar nimic nu se leagă. Lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie, pentru că nu sunt construite pe fundaţia motivaţiei principale - ceea ce le face uşor de dărâmat. Şi devin neimportante pentru tine, chiar dacă alţii te consideră norocos că le ai şi mulţi tânjesc la ele. Dar nu contează ce spun alţii, contează ce spui tu. Aşa că, degeaba ai o casă, dacă nu are fundaţie; da, e mai bună decât nimic - însă, dacă se umple de apă la prima ploaie, dacă e friguroasă şi cu urme de mucegai... nu te superi? 

Problema e: cum ne motivăm? Habar nu am. 

Să nu renunţi şi să tot cauţi căi de a-ţi atinge visul? Discutabil. Nebunia nu înseamnă să mergi în aceeaşi direcţie sperând să ajungi la altă destinaţie? De-ar fi aşa...aş trece strada, sperând să ajung pe o plajă, în Maldive. Bătrânul şi oceanul. Ce poate fi mai frumos de atât?   

Până la urmă, pe termen scurt,  răspunsul corect cred că ţine de accptare, renunţare şi redirecţionarea gândirii către orice altceva - mai ales când ţinta călătoriei reprezintă un efort colectiv şi de aceea nu ai cum să ajungi acolo de unul singur. E ca şi cum ai vrea să câştigi medalia olimpică pe echipe, participând individual...cu mult joc de glezne.

Iar o rezolvare mai completă stă doar în timp...pentru că îmbătrânim şi pe măsură ce o facem, pregetăm. Realizăm că nimic nu prea mai contează şi intervine detaşarea. Dar nu aceea temporară, sub formă de pauză; ci detaşarea totală de tot şi de toate. Oboseala psihică a soldatului care se întoarce din război şi vrea doar linişte şi somn. 

Linişte şi pace. Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună. Aşa şi noi...

Dar până una alta, să ascultăm ceva de inimă albastră, ca să nu stric firul narativ al poveştii deja create. Vreţi ceva cu multă băutură, sau ceva mai profund?

Eu nu am chef de băut seara asta... Nu e mai bine să sondăm profunzimile inimii? Fără sclipici şi moţonei, că nu am avut timp să mai cumpăr şi din astea; dar promit că-mi revizuiesc atitudinea şi Dragobele mă va prinde pregătit de atac. Ok?

 [Feli - Frunze cad]