...pentru că bicicleta este una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Bucurie...nu fericire.
Fericirea durează doar o clipă. Este ca o explozie de lumină şi culoare, care schimbă totul în jur preţ de câteva secunde, apoi dispare în uitare. Însă bucuria rămâne; se naşte brusc şi încremeneşte în veşnicie, ca o privire zâmbitoare dintr-o amintire cu cârlionţi. Sau ca cerul înstelat. Uneori vin nori şi o mai acoperă, dar ea rămâne întotdeauna acolo - chiar dacă s-a ascuns vederii..
Bicicleta este libertate şi relaxare. Şi trânte şi buşeli; tăieturi, zgârieturi, julituri...dar libertate şi eliberare de tot şi de toate.
Dojenindu-mă că elaborez prea mult unele idei, un prieten a descris această bucurie mult mai simplu, printr-o abordare inginerească: "Ajutor! Iubesc şi doare"! Iubesc, pentru că aşa sunt eu...mă las vrăjit de o clipă care declanşează uraganul. Şi doare, pentru că aşa e viaţa. Iubire fără suferinţă nu am trăit şi nu am văzut pe nicăieri în jur... sunt feţele aceleiaşi monede. Oricât ne-am dori, una fără cealaltă nu se poate, aşa cum nici curcubeul nu poate lua naştere fără ploaie.
Bicicleta este ca o relaţie - trebuie să dăruieşti, ca să poţi trimi. Dăruieşti atenţie, răbdare, grijă, respect...şi primeşti linişte şi împlinire. Încredere. Uneori, chiar un rost, o direcţie - mai ales când nu ştii încotro să te îndrepţi. Când viaţa devine prea complicată, când te pierzi în dorinţe şi visuri neîmplinite, ea îţi arată calea. Iar calea este oriunde îndrepţi privirea: înainte, înapoi, în stânga sau în dreapta; chiar şi pe acolo pe unde nimeni nu a făcut o potecă, încă.
...iar apoi, lucrurile sunt simple: priveşti în jur şi o iei din loc.
Uneori cazi. Aia e, ghinion. Te ridici.
...dar asta deja a devenit un clişeu. Dacă ceri cuiva să continue propoziţia "Cazi şi...", în majoritatea cazurilor, răspunsul va fi "...te ridici" - pentru că ne place să credem despre noi înşine că suntem învingători. Dar nu este aşa.
Cazi şi te ridici şi continui în aceeaşi direcţie doar când iubeşti şi pentru că iubeşti. Altfel...cazi şi rămâi jos, cu spiritul frânt - pentru că nu ai o motivaţie să faci altceva. Sau, dacă ai destulă încredere în tine, cazi, te ridici şi pleci - pentru că nu ai nici o motivaţie pentru a continua.
Cu bicicleta am căzut de câteva ori atât de rău, că mă mir că mai sunt complet. Şanţuri, asfalt, pietriş, borduri, maşini...Mi-am luat la cucuie şi julituri, de ziceai că-s pom de Crăciun cu beteală şi globuri pe dânsul, în anumite momente. Însă, aşa am aflat ce pot; ce situaţie mă avantajează, unde am probleme şi la ce trebuie să mai lucrez.
Spre exemplu, nu pot pedala cu ochelari de soare, pentru că îmi reduc vizibilitatea în zone umbroase. Şi nu pot asculta muzică la căşti. Nu fac asta nici când merg pe jos, d-apoi când stau în echilibru, pe două roţi - pentru că mi se pare oribil să mă deconectez de la mediul ambiant. Nu, nu şi nu! Trebuie să văd şi să aud: oameni, maşini, animale, gropi, pietre...orice are capacitatea de a deveni un obstacol în calea bucuriei pe care o trăiesc.
Exact ca într-o relaţie: fără atenţie la propriul comportament, fără să simţi energia din jur, fără să anticipezi obstacolele care pot periclita armonia cuplului, dai cu oiştea-n gard. Şi cazi.
Apoi vine clipa în care trebuie să alegi: Te retragi? Te ridici? Continui?
Depinde de cum şi cât iubeşti.
Lovituri vor mai fi. Orice am face, nu avem cum să ne ascundem de furtuna suferinţei. Şi nici nu e nevoie...pentru că ea este îndulcită chiar şi de un singur strop de bucurie.
Scuzaţi absenţa...am fost oleacă pe coclauri, să îmi mai limpezesc mintea de atâta luptă în zadar; c-apoi, de! Din când în când, se cere şi niscavai odihnă - dar nu prea multă, că ne învăţăm cu nărav.
Apropo de luptă...mai ştie, careva, ce s-a întâmplat cu mişcarea "Black lives matter", că nu mai aud nimic despre ea. Gata, a trecut puseul de tensiune, sau black lives nu mai matter? Nu ştiu...întreb şi eu, că nu se mai înghesuie nimeni să pupe picioare de negri şi nici măcar pantofi! Păi cum vine asta?Nu, nu, nu...eu vreau să se pupe! Să se pupe negrii...să se pupe negrii...
Sau, cumva ne-o fi venit mintea la cap? Nu pot să cred aşa ceva....Deci, înseamnă că după câteva zeci, sute de proteste, omenirea a realizat idioţenia avântului obştesc - pentru că negrii sunt oameni şi toţi oamenii contează şi, în general, viaţa contează - orice culoare sau specie ar avea ea?
Foarte tare! Înseamnă că trebuie să plec mai des...că de câte ori mă retrag la carapace, se întâmplă cele mai mişto lucruri în jurul meu; iar când mă întorc, nu mai recunosc lumea în care trăiesc. Problema e cu finanţarea....aşa că aştept sponsorizări la băeatu'! Iar dacă această teorie se validează, când mi-oi lua un an sabatic, înseamnă că revin ca pe o altă planetă, sau ceva...într-atât se va schimba viaţa în jur. Să bem pentru asta!!
[Arhaica - Rău mă dor ochii, mă dor]
În altă ordine de idei, să revenim la oile noastre....adică la limba noastră, că cică astăzi este ziua ei. "31 august - Ziua limbii române". Perfect! Şi cum o serbăm? Dăm o party surpriză şi o chemăm să sufle în tort? Îi spunem poezii? Îi închiriem un gigoloi, să-i danseze din buric? Îi oferim drept cadou un bon valoric la un magazin cu ştaif, ca să-şi ia haine de firmă - pe sistem "îţi iau haine de designer, dar te vreau în tanga"?
Hai măi, săriţi şi voi cu idei, că eu vreau să o sărbătoresc şi nu-mi trece nimic prin minte!
A...gata, frăţiuer, ştiu! Zic să facem cu toţii chetă şi s-o ducem la bâlci, ca să se dea în toate teleguţele. Apoi îi dăm un suc, o vată pe băţ şi-am împăcat şi capra şi varza: nici n-am cheltuit foarte mult şi am şi făcut limba fericită!
Parammmm.....
Dar eu vreau să o mai serbez şi în alt fel...adică speculând-o.
Ce, nu-mi săriţi aşa toţi în cap, deodată! Nu ştiu despre alţii, dar eu m-am săturat să fiu tot învechit şi în spatele rândului lumii! Aşa că, începând de astăzi, vreau să fiu cel mai trendy flendy din trend...să fiu fruncea tuturor şi mereu în pas cu modernitatea.
Pe de altă parte, specula este permanent la modă...deci, trinc! Idee genială, pe cale de consecinţă logică.
Aşadar, de ceva timp, oriunde merg unde păşesc, eu doar la dânsa mă gândesc. Dânsa, adică specula :D (Menţionez asta cu subiect şi predicat, să nu vă vină alte idei).
No, şi uite aşa, tot mergând, nimeresc la un moment dat, într-o gară...unde, ce-mi văd ochii? Cogeamite loc pentru fumat, cum mă vezi şi cum te văd. În acele momente, m-a fulgerat un unic gând: "Doamne, îţi mulţumesc că nu fumez! Altfel, aş fi arătat aşa":
... şi nu-s nebun să mă introduc (de bună voie) într-un coş de gunoi, ca să-mi pot afuma plămânii cu nişte gudron. Ar însemna să fiu "şi bătut şi siluit şi cu banii luaţi" - adică, supremul oropsirii. Şi pentru ce?
În alt loc găsesc altceva mai fain: un ditamai anunţul care semnaliza ieşirea de incendiu.
Nimic mai simplu, ce să spun? Nu e bine ca, în caz de o urgenţă, Doamne feri, să ştie omul pe unde să iasă? Mai ales dacă omu-i mai aiurit, aşa ca mine... Adică, eu mă pierd şi din dormitor până la baie şi n-am vreun labirint de casă. Practic, trebuie să traversez doar un hol...Atâta că, dacă-s cu ochii cârpiţi de somn, în majoritatea cazurilor ratez uşa băii şi dau cu capul în zid. Deci: indicatoarele-s foarte bune!
Dar acesta este genial... pentru că m-a ajutat la dezvoltarea personală, stimulându-mi inteligenţa:
Privesc, citesc şi imediat mă păleşte lumina cunoaşterii: "A-HA!! Deci pe aici iese incendiul"!
Bine, bine...de ieşit, iese. Dar pe unde intră? Nu este logic să fie şi o uşă pe care să scrie "INTRARE PENTRU INCENDIU"? Că doar şi incendiul ăsta nu apare în clădire ca iepurele în pălărie...trebuie să intre pe undeva!
Aşa că am căutat sus-numita uşa...dar să-mi trag pălmi, că n-am dat de ea, neam! Cred că nu m-am auto-dezvoltat de ajuns...
Dezamăgit şi cu ochii în lăcrămi, am dat o tură de oraş, doar-doar mi-oi mai limpezi gândurile. Şi-mi sare-n ochi altă bazaconie: un magazin care avea de toate...
Parcă şi auzeam imnul care îmbia clienţii să-i treacă pragul: Poftiţi, intraţi, intraţi şi cumpăraţi, avem di tăti Poftiţi, intraţi, intraţi şi cumpăraţi, avem di tăti avem pashtet şi pastări, soc şi campot, Avem catleţi, posmaji, piceni, papuşoi, Avem şi moare, şi blinele, şi scrob, şi covrigei, Avem di tăti....
Doar că acolo nu era alimentară moldovenească, ci Bijuterărie. Şi avea bijuterii, pandantive, lănţişoare, verighete, reparaţii, gravuri, găuri pentru cercei... di tăti, ce mai la deal, la vale?
Neinteresant pentru mine, mai ales că am avut de toate: şi cruciuliţe şi lănţişoare şi brăţări...dar STAI!! Nişte găuri pentru cercei mi-aş lua, că din astea nu am avut niciodată! Vor fi scumpe, ştie cineva? Vreau să-mi iau vreo trei perechi, să am de rezervă dacă pierd una...şi-am vrut să intru să întreb de preţ, dar nu am avut timp! Uf!
Help, help, caut un om cu suflet mare, să mă ajute cu informaţii! Cât mă costă să cumpăr nişte găuri din astea? Şi-s speciale pentru cercei? Dacă vreau să-mi bag altceva în ele, merge?
Trimiteţi răspunsurile pe adresa mea de email, că le citesc şi răspund...nu-s needucat să nu dau nici un feedback.
Dar până vin mailurile, propun să ciocnim paharele în cinstea limbii noastre dragi şi-un megahit să ascultăm!
Ştiţi că România a... care e termenul? Primit? Nu, că descrie o stare de milogeală perpetuă. A...absorbit? Mmmm...nu, pentru că asta mă duce cu gândul la Sponge Bob Pantaloni Pătraţi, care este galben, poros şi absorbant.
Reformulez: Preşedintele Iohannis A NEGOGIAT pentru România suma de 80 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană, bani ce vor fi alocaţi pentru construirea de şcoli, spitale şi autostrăzi - desigur, că doar astea sunt obsesiile naţionale, restartarea economiei şi gloria ţării - acum şi-n vecii vecilor, AMIN.
...iar pe mine m-a afectat atât de mult bucuria acestei ştiri, că-s mai rece decât o bucată de gheaţă. Vă mai amintiţi reacţia lui Radu Berceanu de prin 2013, când ministrul de finanţe declara cum se va construi metrou între Piaţa Universităţii şi Drumul Taberei? Mai că nu zicea: "Hai, să moară Franţa! Las-o jos, că măcăne rău...cum să fie pisică"?
[Radu Berceanu 2013 - Mimica spune adevărul]
No, fix asta este reacţia mea acum.
"Cu aceşti bani vom relansa economia. Vom reconstrui România". Vom...vom...apoi vom...şi iaraşi vom...
Şi nu cred că sunt rău, simţind asta. Din contră! Doamne ajută! Din partea mea, cu banii ăştia propun să devenim cea mai superbă putere mondială pe care a cunoscut-o planeta de la disparaţia dinozaurilor şi până în prezent! Şi să nu ne oprim aici...în următorul cincinal, să ajungem cea mai tare ţară din galaxie! Serios! Eu îmi doresc să fie atât de bine pe aici, încât să văd cum fac coadă extratereştrii la vama Nădlac, ca să intre în România şi să se însoare cu mândrele noastre. De ce ar face asta? Cum, DE CE? Ca să obţină cetăţenie şi să primească alocaţii de milioane de euro per cap de copil metis, desigur.
Chiar mă bucur şi-mi pare bine că am negociat munţi de bănet. Doar că, personal, cred că nu banii sunt problema noastră.
De ceva timp, mai trăiesc p-aci prin zonă şi mă uit în jur - din când în când. Sincer, nu văd vreo sărăcie lucie... vilele răsar ca ciupercile după ploaie şi numai gardurile ce le înconjoară valorează cât toată casa mea. De la lipsa banilor, presupun...
Mall-urile sunt pline, te calci în picioare p-acolo. Şosele gem de maşini şi nu-s numai Lăstunuri sau Trabanturi din vremuri imemoriale. Nu, nu...practic, ne întrecem în limuzine şi bolizi de lux. Staţiunile sunt arhipline peste tot. Supermarket-urile sunt unul lângă altul şi tot nu fac faţă clientelei care cumpără câte-o stivă de coşuri deodată. Ne-a pălit pandemia şi de îngrijoraţi ce suntem aprope că vedem roşu în faţa ochilor dacă strănută unu' lângă noi...dar ne bulucim în cozi de kilometri pe la toate vămile, ca să ne petrecem concediile prin fel de fel de ţări străine.
Sărăcie? Unde? Poate prin Africa, la băştinaşi. La noi e opulenţa-n floare. La nivel general, nimic din ce văd în jurul meu nu mă duce cu gândul la lipsa de bani.
Şi atunci, de ce să fiu exaltat de o o sumă pe care nici nu am capacitatea să mi-o imaginez? Da...sună enorm, iar pentru alţii, e un mizilic. Şi totuşi, nu sărăcia e problema noastră. Nu suntem cei mai naşpa, iar cu 80 de miliarde de euro o să fim şi-o să facem! Nu stăm cu şoarecii legaţi la cap prin frigidere, nu înmuiem pâinea uscată în băltoci, ca să o putem mânca. Nu, dimpotrivă! Avem condiţii de toate felurile şi culori! Vorbim pe Skype, în timp real, cu rude aflate peste pământ; nu le trimitem telegrame cu porumbei, să primească misiva peste o generaţie. Suntem bine îmbracaţi, bine hrăniţi (atât de bine, că obezitatea a devenit o reală problemă de viaţă), înconjuraţi de un confort la care bunicii noştri nici nu îndrăzneau să viseze.
Dar acum, că avem această sumă la dispoziţie, o să ieşim din nevoi ca o pasăre Phoenix din cenuşă. Şi când ne-om întinde aripile şi-om prinde a zbura spre soare, să vezi atunci slavă pusă-n rastel! Icar a fost mic copil, pe lângă ce-om fi noi!
...pentru că, da! Modul nostru de a fi nu are nici o legătură cu profunzimea, cu fibra noastră interioară, cu valorile pe care le avem şi cu alegerile care pornesc din aceste valori. Nu, nu, nu...Doamne fereşte! Ţara noastră duce doar povara neputinţei! Altfel, dacă ne dezbrăcăm de burduful de câine al sărăciei, imediat va răsări brânza cea bună! Restul e can-can.
Şi dacă tot e can-can, hai să fie până la capăt şi să vorbim tot despre alte nimicnicii.
De exemplu, ştiaţi că bătrâneţea vine pe nesimţite? Nesimţita! Cum îşi permite aşa ceva?
Noroc că experţii au identificat semnele care te înştiinţează când începi să îmbătrâneşti. Adică, în caz că eşti prea tălâmb să te uiţi în oglindă şi să vezi că ţi-au crescut riduri pe ici şi pe colo, alergi să iei lumină de la specialişti - ca mine, că na! Unde nu-i cap, vai de picioare! Alerg ca titirezu', de colo colo, să aflu toate banalităţile.
Şi după ce am absorbit cunoaşterea experţilor, am ajuns la concluzia că-s cam bătrân şi practic, am vârsta pe care o avea bunicu', când era ca mine - deci, ce să mai zici? Bătrâneţe, haide grele. Abia acum înţeleg de ce nu s-a întâmplat nimic când astrele mi-au spus că săptămâna asta mă va lovi o iubire pasională...păi la vârsta mea, cine să mă mai lovească? Artroza, poate...
Totuşi, hai să vedem, împreună, care sunt aceste semne de îmbătrânire - că mă simt dator să mă laud şi eu cu noua mea deşteptăciune:
1. "Noile tehnologii nu mai sunt binevenite".
Clar, mă înscriu! Oricum, nu prea sunt la curent cu tehnologia şi nu pricep de ce să plăteşti cu telefonul, când îţi iei 2 covrigi. Da' se practică. Şi oricum, chestia asta e veche de vreo câţiva ani, deci....mai ştii ce gadgeturi nefolositoare şi oferitoare de confort mai are tineretul acum?
2. "Eşti obişnuit să trăieşti doar cu amintiri".
Iar m-a nimerit! "Amintirile mă chinuieşte, amintirile mă răscoleşte...simt dureri pe care nu mai pot să le-ndur". Şi ca un făcut, numai din dânsele trăiesc! Puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram, odată.
3. "Povara fiecărei zile nu te mai apasă pe umeri".
Şi ăsta-i semn de bătrâneţe? Dacă te agiţi ca sifonul eşti tânăr, iar dacă stai în banca ta eşti bătrân? Mă rog...
Oricum, şi asta e de mine. Ideea e că la un moment dat, cineva m-a învăţat să mă dau 2 paşi în spate, ca să văd situaţia de ansamblu. Şi m-am tot dat de atunci. Partea bună e că văd ansamblul; partea rea e că am ajuns atât de în spate, încât m-am deconectat de la, practic, orice. Am observat că toate trec. Bucurii, necazuri...toate sunt de moment şi se duc aşa cum au venit.
4. "Poziţia activă a vieţii a cedat locul unui stil de viaţă mai pasiv".
Păi dacă nu mă mai apasă povara zilei, normal că nu sunt activ. Bine, nu imit nici brânza, să stau şi să put degeaba... dar nici să mă învârt fără rost, ca un cui într-o căldare, nu mai e stilul meu.
5. "Culorile hainelor din garderobă au devenit mult mai pale".
Eu toată viaţa am purtat culori pale...negru, nuanţe de albastru, gri şi foarte rar, alb. Abia acum am început să mai arunc pe mine şi cu puţin roşu sau verde....Deci, să înţeleg că m-am născut bătrân şi întineresc? Ce tare!! Sunt Benjamin Button de România. Aplauze!
6."Dorinţa de a risca şi bucuria pentru victorie a rămas în trecut".
A rămas, a rămas, că bucuria şi dorinţa asta este sub 50.
...chiar aproape inexistentă, aş putea spune. Realizând că toate trec şi orice victorie vine şi cu un pacheţel de obligaţii, parcă nu-mi mai dă mâna să fiu prea exuberant. Mă bucur de victorii, e normal - dar mai cu reţinere, pentru că sper să fiu şi demn de noua calitate pe care mi-a oferit-o acea izbândă. Altfel, degeaba m-am mai apucat!
Mda...dar să continuăm.
Şi să celebrăm succesele prezentului cu un pahar de voie bună şi o melodie de bătrânoci, normal...
Că nu ştiu despre alţii, dar eu încerc să accept realitatea. Am obosit să mă lupt, în van, cu ea. Bătrâneţe cu noroc...hai la joc, că n-o fi foc!
