Reţeta iubirii - la îndemâna oricui

Partea I

Am auzit că astrele mi-ar fi favorabile şi mă va căuta dragostea pe acasă! "Aoleu, frate, am pus-o de mămăligă!" - îmi zic surprins, la limita atacului panică. "Păi şi eu ce fac? Nu-s bărbierit, nu-s epilat, manichiura mea e vraişte, haina de ocazie tocmai am scos-o de la maşina de spălat...Unde mai pui că am ajuns şi sărac lipit, după ce mi s-a spart peştele care trona maiestuos pe mileu' de pe televizor! Nasol, nu-i bine deloc!"

Măcar am aflat din timp despre eveniment - să mă antrenez şi să mai îngraş şi eu porcu' în ajun. Ştiu că nu se fac d-astea, dar na! Decât deloc...

Aşa că m-am apucat de cercetat literatura de specialitate, să văd şi eu care mai sunt tendinţele în domeniu. C-apoi am un fler la agăţat domniţe, de-ţi lasă gura apă! Dacă mă apuc să scriu un ghid de bune practici despre CE SĂ NU FACI în asemenea situaţii şi-l mai şi public, pot să mi-l angajez şofer şi pe Bill Gates, la câtă înţelepciune contra cost am de oferit! 

No...şi citind şi tot citind, găsesc o minunăţie de articol îndrumător: "10 obiceiuri pentru un cuplu fericit, care îţi vor îmbunătăţi relaţia. Ar fi bine să pui în practică imediat!" Logic şi normal, am devorat scriitura...în primul rând pentru că era scurtă şi nu necesita mult timp; şi în al doilea rând, era condensată - adică nu-s genul care stă cu o carte în braţe ore întregi. Da' ce, altă treabă nu am? Dacă se scoate filmul, mă uit; dacă nu...sănătate şi drum bun! Vorba unui clasic în viaţă: "Seminţele tot acelaşi gust are!"

Noroc că aici nu a fost cazul, ci dimpotrivă! Scurt, concis şi la obiect...apoi dezamăgire cruntă! Mă aşteptam şi eu la nişte secrete tehnologice, ceva să rupă gura târgului! Când colo, ei vin cu descoperiri d-alea expirate...adică să ne culcăm împreună, să ne ţinem de mână când mergem pe stradă, să găsim pasiuni comune, să ne îmbrăţişăm de câte ori ne vedem, să ne spunem "te iubesc" cât mai des. Vaaaiii...să-mi trag palme! Dacă nu venea cercetătorul lu' peşte să îmi spună aşa informaţii valoroase, muream prost! Păi băă, astea-s la ordinea zilei, în puii mei! Le face omu' de drag, instinctiv, nu trebuie să urmeze cursuri speciale pentru a-l învăţa cineva că dacă îi place de una trebuie să o mângâie! DUH!!
Spre exemplu eu: când m-a pălit dragostea, sunt gelatină - tare doar la extremităţi, desigur!! Nu numai că merg în acelaşi timp la culcare..dar nu mai părăsesc patul! Mă sudez e săraca fată, într-o îmbrăţişare continuă! Şi-i spun "te iubesc" pe bandă, de se satură aia de mine! Mă pupă, săraca, numai ca să-mi ţină gura ocupată, să nu mă mai audă!

Păi d-astea mă învăţaţi voi pe mine? 'tu-ţi proştii-n cur, Doamne - ca să citez un clasic contemporan!

Mâine poimâine mă aştept să citesc despre cele "10 sfaturi pentru o vizită de succes la toaletă, când te trece căcâţa". Pasul 1: cauţi toaleta; pasul 2: deschizi uşa apăsând pe clanţă; pasul 3: cauţi buda (nu mai contează dacă intri la "femei" sau la "bărbaţi", în ziua de azi e normal orice); pasul 4 - foarte important a nu se uita: dai pantalonii jos; pasul 5: te aşezi pe vasul de wc cu genunchii îndoiţi la 35 de grade faţă de corp şi începi să butonezi smart-ul, să transmiţi live, pe facebook, fericitul eveniment; pasul 6: după ce te-ai terminat, te şergi - cu hârtia special creată în acest scop, nu cu mâna! Pasul 7: tragi apa, deschizi uşa la toaletă şi cauţi o chiuvetă; pasul 8: te speli pe mâini şi te verifici dacă nu te-ai murdărit pe haine de cufureală. Pasul 9: deschizi uşa şi ieşi din toaletă, apoi o închizi în urma ta. Pasul 10: te întorci în toaletă urmând paşii anteriori, pentru a verifica dacă nu ai uitat telefoane, chei, mizilicuri d-astea pe undeva. PAM PAM!  

E clar...dacă nu învăţ ceva repede şi de efect, în ritmul ăsta, cum vine dragostea, aşa şi trece. Ca alegerile electorale: dimineaţa vin cu promisiuni şi trâmbiţe, iar seara pleacă-n lacrimi, huiduieli şi beţii pe margine de şanţ.

Partea a II-a
Continui căutările şi (re)găsesc ceva poetic şi frumos:

Iubirea aduce fericire. Iar o iubire fără suferinţă, nu valorează nimic. Adică, fericirea fără suferinţă nu are nici o valoare.

Bineeeee...Doar că în capul meu e un paradox: cum să te bucuri că suferi? Nu-i vorbă, cunosc conceptul; am citit despre el, l-am mai văzut şi prin filme cu eroi de poveste, care gândeau toţi după acelaşi calapod: Vreau să fiu fericit, dar caut o suferinţă şi nu găsesc; toate suferinţele să apeleze la mine! THIS IS SPARTA!!! Ahuuu, A-huuuu! 

Mişto, ce să zic? Dar în lumea reală, această stare se poate defini în mai multe feluri - cel mai adesea, printr-un termen care să implice o formă de nebunie. Te-aştepţi la orice! Adică până şi dragostea, iubirea aia pe care o venerăm cu toţii, este considerată a fi o afecţiune psihică de către Organizaţia Mondială de Sănătate.

Totuşi...

Viaţa înseamnă suferinţă - aşa ziceau budhiştii, când eram eu mai mic. Prin urmare, indiferent ce fel de viaţă duci, tot vei avea un motiv pentru care să suferi. E lege! Şi atunci, umanitatea chiar este condamnată la nefericire? 

NU!

Aici intervine iubirea, care se traduce prin acceptarea suferinţei celuilalt, pe fundalul fericirii de a fi împreună. 

Nu există om cu un trecut perfect strălucitor, care să nu aibă absolut nici o problemă. Nu există om care să nu fi greşit, iar acum să-şi tragă ponoasele. Nu există om care să ofere o grădină cu flori, fără nici un pic de buruian înfipt pe ici, pe colo. Nici iubirea nu este plină de ponei roz şi îngeraşi călare pe norişori pufoşi. Şi nici măcar căsătoria, despre care bătrânii spun că este un jug; sau un butoi cu un strat de miere deasupra şi restul plin de rahat. Ori, trasul la jug nu pare a fi o plimbare cu barca pe lac; nici rahatul de sub miere nu cred că are gust de ciocolată cu nuci.

Totuşi, oamenii s-au căsătorit, se căsătoresc şi se vor căsători şi de acum înainte. Nu pentru că hârtia aia semnată de primar ar fi vreun rai pe pământ, şi nici pentru că săvârşirea ceremoniei religioase le va garanta o viaţă îmbelşugată, cu indicele de tristeţe subunitar. Ci, pentru că aleg să-şi împartă necazurile unul cu altul, iar bucuria de a face asta este infinit mai mare decât suma porcăriilor pe care le au de înfruntat. Asta ar fi reţeta relaţiilor de succes.

Cu toate acestea, nu ştiu cum se face, că în ultima vreme mă tot lovesc de diverşi antrenori în relaţii de succes, care spun cam aceleaşi lucruri: cât e bine şi frumos, iubire maximă. Nu mai e bine, nu-i problemă...te-ntorci cu eleganţă şi pleci spre zări mai albastre. C-avem dreptul să fim fericiţi şi putem să facem orice, oricum, oricând, iar dreptul nostru este să fim plini de drepturi!

Acuma na...fiecare cu ideile lui. Eu, însă, ţin minte că eram prin clasa I şi în abecedar era o compunere cu rol educativ, despre prietenul care se cunoaşte la nevoie. 

Şi atunci se pune întrebarea:  iubirea, care este infinit mai mult decât prietenia, cam când ar trebui să se cunoască? 

Până găsim răspuns, hai să ne bucurăm şi alt cântecel vesel să cântăm:

Veşnicia dintr-o clipă de fericire

Într-una din zilele trecute eram printr-un parc, ca omul. Ploua - şi mi-am dat seama că era fix ca-n poezie: "Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde", doar că puţin diferit: nu eram prin mansarde, nu ne iubeam şi eram singur. N-are a face...măcar ploua infernal. Ceea ce e de bine; ploaia cică spală gândurile...sufletele...te curăţă de tot, până la urmă. "Şi pata de cafea a dispărut!" - cum era reclama minunată?

No, şi mă plimbam.....ocoleam melcii, urcam potecile, călcam băltocile şi la un moment dat, pac! iese soarele; logic, mă aşez pe-o bancă, să mă mai hodin oleacă. Udă ea sub mine, ud şi eu desupra...dar nu conta! Ne uscam amândoi la soare, c-apoi ce altă treabă aveam?
După vreo 10 minute, lângă mine se aşează un bătrânel şi din senin îmi spune:

"Băi copile, ascultă la mine: două lucruri îmi fac bine şi mă scoală du' pă boală - butelcuţa când e plină şi mândruţa când e goală!"

Mi-a picat capul de pe umeri! Foarte tare, tataie! That's the spirit! Dacă te-apuci să-l vinzi la sticluţe, ca pe ojă, om te faci! Te impresariez eu, că nu cer mult...80-20! 80 pt mine, desigur! 

"Până una alta, de butelcuţă te rezolv oricând - că e şi pasiunea mea şi mi-am tras ditamai colecţia pe-acasă; cu mândruţa te descurci matale, că eşti major şi vaccinat. Păi nu?" 

Da' apoi stăteam şi mă gândeam...eu cam am talentul ăsta de a mă băga în seamă cu oamenii. Ca să fiu sincer, ei se bagă în seamă cu mine...mai ales bătrânii. Ori mă ajută faţa, ori, nu ştiu...Egregorul Universal, Matricea Mamă, Tatăl lu' toţi greii, habar n-am! Cineva încearcă să-mi trimită diverse semnale, că tot în situaţii d-astea mă trezesc:

Odată mă dădeam cu tramvaiul prin oraş, că mă plictiseam acasă de muream. Şi cum eram eu mai amărât şi pierdut în gânduri,  la o staţie urcă o mămăică cu o ditamai sacoşa după ea. Pe vremea aia eram bine crescut şi m-am repezit să o ajut; atât mi-a trebuit...până la staţia următoare am aflat toată tinereţea femeii, bătăliile pe care le-a suportat de la bărbatul ei, greutăţile cu naveta la serviciu; naşterea şi viaţa copiilor, profesiile actuale şi cum îi pot găsi, plus câte ceva despre cei 4 nepoţi!

Oricum, m-am bucurat şi m-am folosit de întâmplare. În primul rând, bătrânica era nevorbită tare, şi cred că i-am făcut un bine ascultându-i turuiala. Şi apoi, când dau de asemenea întâmplări, parcă văd altfel viaţa: dacă oamenii ăştia au ajuns la 90 de ani - deşi au trecut prin războaie, foamete, prigoana comunistă, necazuri casnice, probleme cu banii...nimicuri d-astea cotidiene, generaţia noastră e mega-fericită!
Din punct de vedere calitativ, nivelul nostru de trai a crescut enorm faţă de cel al generaţiei trecute: Băgăm hainele la maşina automată, nu ne mai zdrelim degetele frecându-le cu ora într-o copaie cu apă de ploaie şi săpun de casă; când n-avem chef de gătit, dăm fuga la supermarket şi luăm ceva de-a gata...nu mai luăm grădina la cazma pentru că avem motosapă...nu ne mai văităm de şale, stând să însămânţăm - pentru că avem însămânţătoare automată...şi tot aşa! În principiu, avem o alternativă modernă pentru absolut orice ţi-ar putea trece prin minte - de la scărpinat pe spate şi până la suflat nasul! 

Ne ştergem şi la fund cu ajutorul tehnologiei, dacă e nevoie.

...şi toate pentru a fi feriţi de probleme, pentru a fi fericiţi.

DAR SUNTEM?    

Uitându-mă în jur, nu prea ştiu ce să spun...
Se pare că suntem condamnaţi la nefericire, pentru că permanent rezolvăm probleme şi permanent dăm naştere altora noi. Luptăm şi depăşim obstacole pentru a atinge o fericire care se întrevede la orizont, mereu viitoare. Mereu ascunsă în spatele unor praguri ce vor trebui depăşite. Şi trăim pentru "siguranţa zilei de mâine", nu pentru "acum".

Să continui? Cred că aş apuca pe o potecă deja bătătorită...pentru că nu sunt primul care îşi dă seama de lucrurile astea. Mai greu este cu aplicatul, cu practica; este o mare diferenţă între a şti ceva şi a face acel ceva. 

În fine, astea-s detalii. Propun să dăm un share, like + subscribe şi ce-o mai fi, 'om mai vedea!

Oricum, personal, mi-e greu să vorbesc despre fericire. Nu-i problemă, că mă duce capul să înşir nişte cuvinte frumoase; teorii preluate de la diverşi înţelepţi mai cunosc, deci nu mi-e greu să le reproduc...dar nu cred că este nevoie să vorbim prea mult despre sentimente. Ele trebuie trăite, nu neapărat disecate la microscop şi înţelese ştiinţific - pentru că oricum nu ne ajută cu nimic şi de-am şti cum şi de ce apar.  

Cineva mi-a spus odată: "Dacă vrei să fii fericit, fii prezent în tot ceea ce faci."  

M-a pufnit râsul. "Da, bine...şi adevărul e în inima mea. Ştiu şi eu o gârlă de  d-astea ezoterice -  nu-i mare lucru".

Şi totuşi, omul avea dreptate... pentru că orice clipă de fericire trăită intens încremeneşte timpul într-un prezent continuu - chiar şi atunci când devine amintire. 

Perfect! Să ne bucurăm, deci!  

Să dansăm...

  

 ...şi să cântăm:




P.S.: fetiţa din videoclip chiar cântă "I'm in love with your DADDY" :))))))
Problema mea e: Who's your daddy? 

Drumul pavat cu intenţii bune

Înţelepciunea chinezească spune că dacă vei căuta răul, neapărat îl vei găsi.

Deşi când citezi surse exotice pari mai cult în cap şi-ţi creşti cota de piaţă cu câteva puncte, dacă preferi înţelepciunea românească, constaţi că spune cam tot acelaşi lucru: când cauţi nod în papură, îl găseşti. Deci, până la urmă, totul ţine de noi...pentru că, ce să vezi? Omul este măsura tuturor lucrurilor. Sau sfinţeşte locul. Sau modelează lumea. Şi nu face asta neapărat imaginându-şi o viaţă idilică - pentru a avea Matricea Universală la ce să conspire, ci o face prin ceea ce alege să creadă, prin scopul acţiunilor sale.

Cu ceva timp în urmă mi-am propus să scriu de bine, să nu mai scot în evidenţă toate tâmpeniile societăţii. Problema este că îmi e din ce în ce mai dificil să fac asta...mi-e tare greu să mai văd un lucru cu adevărat bun - şi nu pentru că nu ar exista. Nu, nu, nu...uitându-mă în jur, văd numai oameni buni. Desigur că facem prostii şi cu toţii greşim - mai mult, sau mai puţin. Dar nu e răutate...şi nu pot pune degetul nicăieri, să afirm cu tărie: persoana asta e un geniu al răului! Are râs malefic, privire atinsă de nebunie, rânjet mârşav şi trăieşte doar să dea cu băţu' prin gard, să pună paie pe foc şi să-şi bage coada cât să zgândăre rahatul şi să provoace probleme.

Din păcate, viaţa nu e aşa de simplă; nu-i un film cu James Bond care se luptă cu Omu' Negru ce vrea să ajungă stăpânul planetei. Nu-i o manea, cu prieteni şi duşmani şi nici măcar nu mai are valori clare; ea se desfăşoară într-un con de umbră, care se măreşte continuu. Nu contestă nimeni că nu este bine să fii inflexibil şi întotdeauna să gândeşti în alb şi negru, dar în ultima vreme, cel puţin, se poartă griul. Este un trend, o modă.

O vorbă din bătrâni spunea franc: ori e laie, ori bălaie! No, acum nu mai e nici laie, nici bălaie...ci ceva mai pe la mijloc; o...la-bă. Trăim într-o lume de western revizionist populat cu anti-eroi, unde binele se confundă cu răul şi rezultatul e o pizza capricioasă de unde fiecare îşi alege ce-i convine - pentru că moralitatea este îndoielnică, oricum ai da-o. Şi în orice rău, se găseşte o intenţie bună, care nu îl mai face să pară atât de negru.

Adică na...până şi Hitler a avut în capul lui nişte justificări onorabile pentru tot genocidul înfăptuit - care, chiar au prins şi la un public destul de larg. Jack Spintecătorul, la fel...se credea niscavai pui de Greuceanu nedescoperit, ce scapă lumea de flagelul prostituţiei. De fapt, chiar şi căderea îngerilor din Rai a pornit de la o simplă dorinţă de dezvoltare personală.

E de condamnat? Nu asta ne dorim cu toţii - avansare pe scara ierarhică?

Cu toate astea, există rău în lume, chiar dacă nu este un punct fix pe hartă. Pentru că răul adevărat este mult mai perfid, mai subtil. Este întotdeauna polically correct şi se ascunde sub cele mai bune intenţii. Ori, a fi drept şi a fi bun nu-i totuna. "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" sună perfect normal; mi-ai rupt o mână, îţi rup şi eu ţie una, să vezi cum e. Şi dacă mă gândesc mai bine, ţi-o rup şi pe cealaltă, că poate nu-ţi dai seama din prima şi-ţi vine vreo idee genială pe viitor. C-apoi d-aia viaţa este o junglă, unde supravieţuieşte cel puternic! Corect? Corect, n-ai ce zice.

Dar E BINE? Nu prea, chiar dacă pe moment aşa pare. Iar dacă e bine şi apoi nu mai e, înseamnă că de fapt nu a fost bine

Cu ceva timp în urmă am scris un material pentru care mi-am şters cu mistria ocările din obraz.  De fapt, era un exerciţiu de imaginaţie, în care îmi testam o teorie - şi am căutat pretexte bune oricărei odioşenie care se întâmpla. Şi ştiţi care a fost faza? Chiar mi-a ieşit...indeferent că vorbeam de un om politic care muşamalizează accindentul provocat de fiu-su în urma căruia au murit câteva persoane, sau comentam numirea într-o funcţie de răspundere a unui alt copil de bani gata, deşi nu avea calificarea necesară. Pentru că în ambele cazuri (şi câte altele vor mai fi?), vorbim despre dragostea părintească. Ce e rău în asta? La nivel de bine subiectiv, jos pălăria! Dar este de ajuns atât?

Se spune că binele e relativ. Sau că se diferenţiază de rău prin amploarea efectelor - ca la vot, 50+1. Băi frate, se ia o decizie şi dacă 51 de oameni sunt fericiţi, e perfect! Restul de 49 nu mai contează.

O bună perioadă de timp, aşa a funcţionat omenirea, până ne-am mai destupat oleacă la minte şi am realizat că cei 49 nu-s chiar de lepădat. Sunt minoritari, da...dar nu au şi ei drepturi? Drepturile minorităţilor...URA!!!!

Şi totuşi...tot ce e minoritar e bun? Tot ce e majoritar e bun? Care mai e graniţa dintre bine şi rău, mai ales în contextul atâtor mii de sisteme de referinţă  - toate născute din cele mai bune intenţii?

Gândind din punct de vedere subiectiv, nimeni nu se consideră om rău. Şi, de fapt, nu suntem oameni răi; nu cred că este cineva rău, din principiu. Eventual suntem mândri, sau egoişti, sau ne vedem interesul, sau pur şi simplu ne dorim cu ardoare ceva, indiferent de sacrifiile necesare. Facem rău relativ accidental, prin omisiune; nu pentru că am fi nişte monştri puşi pe distrugere şi după pişu' matinal, ne dedicăm existenţa pentru a găsi noi modalităţi de a o distruge pe-a altora. Muahahahahahaha!!!!

Din câte am înţeles eu despre viaţă, dincolo de orice legi, avem doar 2 căi de a trasa graniţa între bine şi rău:

1. ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face aşa. 

Adică, e bine să omori? Nu prea, că dacă toţi am face asta, dispărem ca specie. Dar să dăruieşti e bine? Păi ar fi ca-n colindul acela faimos: "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi!". Ultima dată când am verificat, bucuria era de bine...

Desigur, această metodă poate comporta şi o problemă: de ce să fie toată lumea la fel?

Aşa că trecem la cealaltă metodă:

  

2. Timpul. 

El este singurul criteriu de netăgăduit şi perfect obiectiv  care stabileşte ce-i bine şi ce-i rău. Aş fi zis Dumnezeu, doar că poate omu' e ateu. Sau de altă religie, cu reguli diferite de cele în care le cred eu. Timpul, însă, n-are mamă şi nici tată. Nu poate fi acuzat că a fost inventat de oameni şi nici măcar nu trebuie să crezi în el. Istoria oricum există şi este evidentă pentru oricine, chiar dacă nu o cauţi, sau o refuzi.

Prin efectele acţiunilor, timpul îţi spune clar: este bine, sau este rău? Şi nu mai există gri, doar alb şi negru. Iar intenţiile chiar nu mai au importanţă...contează rezultatul. Problema este, însă, că acesta se observă în timp - cum altfel? Şi uneori poate fi prea târziu pentru a mai schimba ceva, nerămânându-ne decât să suportăm consecinţele propriilor alegeri.
Partea bună e că măcar ştim cum să le categorisim şi câştigăm experienţă.

Dar gata cu meditaţia, că riscăm să cădem în butoiul de melancolie!
Mai bine propun o melodie...că tot e zi de sărbătoare: