Mă chinui de aproape o săptămână să revin în blogosferă, dar nu am mai avut chef. O vreme, nu a fost chef. Apoi am suferit de LTT - Lipsă totală de Timp, pentru cei nefamiliarizaţi cu acronimele. Când mi-am mai revenit, am constatat cu stupoare că deşi aveam subiecte şi din nou câteva găleţi de timp liber, nu mai aveam chef. Îmi imaginam cum mă aşez pe scaunul din faţa biroului, intru pe blog şi încep să conturez cele mai abstracte desene, formate din traiectoria degetelor care îmi aleargă grăbite pe tastatură. Uneori, de cele mai multe ori, îmi imaginam şi ce voi scrie. Dar atât.
Când reveneam la realitate, scaunul mi se părea diform şi incomod. Monitorul mă plictisea, tastatura mi se părea o cârpă leşinată. Mi-era scârbă să o ating. Prin urmare renunţam...şi mă întrebam unde mi-a dispărut entuziasmul. De ce în plan mental îmi plănuiam acţiunile până la cel mai mic amănunt, dar când treceam la fapte îmi pierdeam energia. Citisem undeva că exact aceasta este problema societăţii actuale - cu precădere cea de pe plaiurile mioritice: gândim prea mult, teoretizăm, filosofăm, despicăm, analizăm. Şi ne oprim.
De aproape 10 ani, ziarele sunt pline de ştiri despre autostrăzi - care nu se materializează niciodată. De 20 de ani statul este într-o continuă reformă, fără a se atinge acea stare de bine la care visăm cu toţii. De...nici nu mai ţin minte de când, se tot spune că viitorul stă pe umerii generaţiei noi - însă apar tot mai multe degeneraţii.
De ce se întâmplă asta? Nu ştiu. Am obosit să mai caut posibile explicaţii pentru problemele societăţii. Nu sunt Maica Tereza şi nici puiul lui Mahatma Gandhi. Nu am de dus nici o moştenire spre viitorime. Am pătrăţica mea, problemele mele, viaţa mea. Lupta mea. Btw...if I don't make it, find me a wife and tell her how much I love her!
Prin urmare: fraţilor, sunteţi majori şi vaccinaţi, nu cred că aveţi nevoie de unu' care să stea la curu' vostru şi să vă explice întâmplările vieţii, să vă înveţe ce să faceţi.
Aveţi cap, la dracu'! FOLOSIŢI-L!
C-apoi şi dacă mă lansez în teorii, lumea tot nu o schimb. De fapt, nici nu mi-am propus asta - şi aş fi imbecil să încerc. Din ce am observat în ultima lună, fiecare se consideră în intimitatea lui un geniu neînţeles. Fiecare este sensibil şi plin de iubire. Fiecare face bine, dar se schimbă atunci când i se răspunde cu rău. Fiecare condamnă, fiecare suferă şi alţii se bucură. Fiecare este o Pită a lui Dumnezeu.
Iar vin eu şi întreb: Atunci de ce societatea este o hazna? Când aduni mai multe perle, ţi-ai construit un colier, o sumă de frumuseţi individuale. Când pui toate Pitele Dumnezeieşti într-un coş, iese un mare căcat. De ce?
Prin urmare, în viziunea mea, problema este simplă: suntem ipocriţi. Mincinoşi. Curve.
În ultimii ani am observat mult lumea în care trăiesc. M-am bucurat ca un copil, am suferit ca un câine, am murit ca un martir şi am renăscut ca o Pasăre Phoenix. De fiecare dată mai golit de sens, uneori mai plin de viaţă.
Mă amuză mult când mai aud la diverse fătuci pălite de sensibiloşenie: "Au, oare, nu ar fi mai bine ca lumea să fie bună? Să fim fericiţi, să iubim cu adevărat, să nu mai urâm, să nu mai minţim, să zboare fluturei, să cântăm cântecele? Lupul să pască alături de miel, balega de vacă să miroasă a trandafiri şi soarele să nu mai apună niciodată?"
Nu, dragă, nu ar fi mai bine. Aş căpia la la atâta fericire. Iubesc şi urăsc - întotdeauna adevărat. Râd cu toată inima şi înjur cu obidă. Întotdeauna adevărat. Îmi exprim emoţiile, când am chef - aşa cum am chef. Iar dacă tu eşti bătută-n diblă şi alergi după cai dungaţi pe pereţi marmoraţi, du-te tare! Plânge-ţi aleanul, dar nu în ochii mei!
Apropo: conceptul de "iubire adevărată" mi se pare un căcat. O cretinitate mondială. Pică cerul pe mine cum aud lamentacii cum se...lamentează, desigur, pentru că n-au gustat ei Iubirea Adevărată! A, eşti cu ea în gură? Hai să te întreb altceva: mai eşti virgină? Când te-ai oferit matracucului, l-ai iubit adevărat? El te-a iubit cu adevărat? Sau i-ai spus "Iubi, ştiu că mă iubeşti fals, dar scapă-mă de povara care atârnă peste capul meu ca satârul călăului! Nu te speria, şi eu te iubesc la fel de fals"
Prin urmare: Iubirea e iubire şi punct. Vine, stă, pleacă, creşte, scade, moare, învie, pute ca un hoit sau miroase ca o livadă cu sakura şi iasomie. Ete zbârcită ca Muma Pădurii sau frumoasă ca un înger.
Iubirea este şi punct. Oricine spune altceva, în opinia mea e un imbecil. Şi nu îl vreau în preajma mea decât dacă îmi vine cheful să mă cert cu cineva şi nu am cu cine.
Revenind la mine - scuzaţi digresiunea. Nu aveam chef de scris, dar se pare că pofta vine mâncînd :))
De ce nu am mai scris? Îmi lipseşte motivaţia.
Iniţial, aveam în minte 2 subiecte pe care vroiam să le tratez. Mă voi opri doar asupra unuia din ele, deja am scris destul şi nu aş vrea să plictisesc pe nimeni. În afară de asta, mă macină o foame uriaşă şi abia aştept să gat aici pentru a băga ceva material didactic la ghiozdan :D
Prin urmare, să-i dăm drumul!
Aţi auzit de Mike? Este un german de 48 de ani - luna viitoare face 49, care prin 2008 a luat o decizie de neînţeles pentru mintea mea: s-a urcat pe bicicletă şi a pornit hai-hui prin Europa. Internetul geme de ştiri depre el, ziarele abundă în titluri care mai de care mai pompoase. Eu, parcă am fost trăit în pădure pe Himalaia: habar nu am avut de existenţa lui - până într-o zi de marţi. Marţea trecută.
Ieşisem în oraş şi m-am oprit să discut cu o prietenă ce vinde ziare. Small chat. Ştiţi voi...ca fetele :)). No, şi numa ce aud în spate hărmălaie de câine, claxoane şi trâmbiţe. Ea exclamă surprinsă: "Ia uite-l pe ăla de l-a dat l-a televizor! Unde, unde??" Întorc capul şi-l văd trecând, un bătrânel înzorzonat, inelat, tatuat, panglicat, inscripţionat, desenat şi plin steguleţe, călare pe o bicicletă jerpelită. Alături, mergea la trap o mândreţe de câine alb-roşcat, înapoia lui se târa o remorcă improvizată, de care atârnau neglijent drapelul României şi un steag pirateresc.
Nu i-am dat atenţie. Nu-l cunoşteam, nu mă interesa. Ultima bârfă era mai interesantă. Oricum, trecuse şi nu aveam de gând să alerg după el. Doar că s-a oprit, 50 de metri mai încolo. Nu l-am văzut; doar am intuit, după mulţimea care se strânsese ca la urs în jurul unui steag negru cu alb ce flutura în vânt. Din stânga, aud ca prin transă o împunsătură cu iz de îndemn şi mă trezesc alergînd. Lumea şuşotea că-i ţigan, că pute. A dormit la intrare în oraş, pe un câmp. E murdar, zdrenţăros. Este cel de la televizor. Un nomad. Lumea, şuşotea, dar nu am înţeles de ce. Din obişnuinţă...el oricum nu înţelegea. Îmi iau inima în dini şi o pornesc hotărât spre el, cu mâna întinsă.
"Hi, I'm Gabriel"
M-a întâmpinat o mână ridată, plină de ciucurei şi inele, fermă şi uimită: "Hi, I'm Michael! Hehehehe...we are like archangels: Michael and Gabriel" :D
Următoarele 2 ore am păşit într-o altă lme: Lumea lui. În 2008, a fost părăsit de soţie. Atunci a luat hotărârea excepţională de a scrie o carte, o carte despre oameni. S-a urcat pe bicicletă şi a pornit să-i cunoască. Fără bani, înarmat doar cu determinare şi dorinţa de a-şi atinge visul.
În Grecia a întâlnit câinele, Sanda. L-a îngrijit, iar acesta nu a mai plecat. L-a luat cu el, era al nimănui. Tot în Grecia a primit şi Drapelul Corsarilor. Iar pe drum, alte amintiri. Zeci de suveniruri. Insigne şi înscrisuri. Autografe.
A intrat în România pe la începutul verii. I-a plăcut. În Bucureşti i-au furat trusa cu scule de la bicicletă, dar nu s-a supărat. Românii nu sunt nişte lepre şi nişte hoţi, aşa cum se crede peste hotare. Mi-a arătat un dosărel de plastic, cu articol decupat din "Evenimentul Zilei" şi un portret de-al lui, cu o cască de viking pe cap - doar că un corn al caschetei era transformat într-o ramură de măslin; îi fusese oferit de o fată, în Bucureşti. Dăunăzi, când pedala pe marginea Naţionalei, un jeep bengos a oprit pentru a-l fotografia. Domnul de la volan i-a dat 10 lei, să aibă de drum. În oraşul trecut, 2 jandarmi i-au oferit o ţigară. Şi apoi, emblema Jandarmeriei locale. La primărie, a primit drapelul României. Da, românii sunt cumsecade, nu lepre şi hoţi, cum suntem văzuţi afară. Ciudat.
Acum oprise să bea o bere. Ar fi fumat, dar mai avea în buzunar doar 7 lei...nu avea nevoie de bani, vroia să demonstreze că poţi fi fericit şi fără ei. Plin de julituri, murdar şi mereu cu zâmbetul pe buze, făcea cu mâna tuturor. Îi saluta, se fotografia cu ei. Oare ştia ce se ascunde sub acele rânjete uimite?
Ar fi fumat şi mi-a cerut o ţigară. Nu fumez, dar i-am cumpărat 10, să aibă de drum. Pentru atât am mai avut la mine
"Ow! Ow!! Have I told you about my G.P.S. Fox?"
Nu, nu-mi povestise. Chiar mă întrebam ce făcea cu vulpiţa aceea care atârna neglijent din portbagajul-faţă al bicicletei.
"It's a funny story", mi-a spus, cu gura până la urechi.
Era pe lângă Sofia, într-o seară rece. S-a adăpostit de noapte într-o casă fără acoperis, din apropierea unui şantier. Ploua cu găteata. La un moment-dat, o namilă de om, muncitor pe şantier, l-a invitat la el în rulotă. Pe nenorocirea aceea de vreme nu ai fi ţinut nici un câine afară, d-apoi un om!
S-a împrietenit cu el. Peste câteva zile, Namila l-a invitat la o petrecere între bărbaţi. Au băut, au mâncat, au dansat. Apoi a vrut să-i facă o glumă lui Mike: şi-a dat pantalonii jos şi i-a arătat fundul.
"Atunci am strigat: ESTE CEL MAI FRUMOS FUND PE CARE L-AM VĂZUT DIN GERMANIA PÂNĂ AICI! L-am mângâiat şi l-am pupat pe fiecare obraz dolofan. Am izbucnit cu toţii în hohote de râs. Mai târziu, am primit vulpiţa. Ea îmi arată calea, este Gps-ul meu".
M-a întrebat dacă avem vreun ziar local, sau o televiziune locală. Nu, nu avem...este un orăşel prea micuţ. Dar în următorul, 15 km mai la nord, este. Era aproape 3...până se însera, ajungea. Nu-i problemă, este timp.
Ne-am salutat şi a plecat mai departe, promiţînd că va reveni.
Oare mă va mai ţine minte? Primise o cameră video de la cineva. Pe a lui o pierduse când s-a aruncat într-un râu pentru a salva un necunoscut.
Oare mă va mai ţine minte? Primise o cameră video de la cineva. Pe a lui o pierduse când s-a aruncat într-un râu pentru a salva un necunoscut.
Până la venirea frigului, trebuia să ajungă la Braşov - e tare greu iarna, în munţi. Apoi în Ungaria. Luna viitoare face 49...promisese unor prieteni greci că aniversarea de 50 de ani o vor serba împreună.
Se grăbea, dar este timp destul.
...sau, poate, mi-am schimbat-o puţin.
