Avea bunica...

Noi ce mai avem?

Hai noroc, că vă cunosc!

Astăzi, 28 septembrie 2025, sărbătorim Ziua Naţională a Satului Românesc - şi pentru că împărtăşesc credinţa că veşnicia s-a născut la sat şi familia este celula de bază a oricărei societăţi umane, simt nevoia să marchez acest eveniment.

Înţeleg că, pe parcursul zilei, se vor organiza evenimente culturale şi spectacole tradiţionale prin toată ţara... dar eu mă dau în spectacol în fiecare zi a vieţii mele şi mi-e de ajuns. De aceea, acum voi face ceva diferit şi voi începe cu nişte versuri scrise de doamna Aurelia Panait, care surprind foarte bine esenţa timpurilor de ieri şi de azi: 

Avea bunica mea de toate:

Avea o prispă cu muşcate,

Avea fântână, pâine, sare,

Avea putere şi răbdare.

Avea credinţă şi iubire 

Şi-un dor nespus de nemurire...

Avea un cal la o căruţă

Şi lapte bun de la văcuţă.

Avea poveşti nenumărate

Şi cântece nemaicântate

Şi le spunea, adeseori,

La clacă şi la şezători.

Avea o sobă, un vătrai,

Avea şi gura mea de rai!...

Nu mai găsesc ce a lăsat, 

Căci satul s-a modernizat:

nu mai zăreşti, ca altădată

La geamuri, floarea de muşcată,

Văd atârnate la balcon:

Begonii şi rododendron...

Fântâna e necurăţată,

Căci bem, din sticle, apă plată.

Văcuţe sunt puţine-n sat,

Bem lapte pasteurizat.

Căruţe vezi foarte puţine,

Dar te-ntâlneşti cu limuzine.

Nu mai există şezători,

Cu basme şi cu ghicitori.

Pe potecuţa din vecini, 

Crescut-au spini şi mărăcini,

Căci avem Facebook şi aşa,

Ştim noi a socializa...

Nu mai avem deloc răbdare,

Bisericile sfinte-s goale,

Porunca dată: să iubim!

Deloc nu ne-o mai amintim.

Bunico, satul de poveste

Azi îl vedem, dar nu mai este! 

[Aurelia Panait - Avea bunica...]

Ştiu că în ziua de astăzi este periculos să mai trăieşti cu nostalgia trecutului şi mai ales, să îţi aminteşti, cu plăcere, de vremurile de altădată - când viaţa curgea mai domol şi era mai simplă. Şi chiar dacă nu realizam, mai împlinită. 

Apropo de asta, chiar găsisem, acum vreo câteva luni, un articol la mare modă pe atunci, despre "prostirea populaţiei şi naţionalism" - care concluziona, încă din primele rânduri, că "ne pregătim să cerem singuri dictatura şi să o mai şi iubim".

Cum aşa ceva? Simplu.... "prin reeducare emoţională, mascată în poveşti frumoase" care propagă mituri precum: săraci şi fericiţi; satul românesc era pur şi moral; educaţia adevărată se face prin duritate; armata făcea bărbaţi; familia unită, masa pusă cu drag, pentru că nu conta sărăcia, ci dragostea.

 

Şi pe undeva am putea să spunem că sunt mituri, doar că nu sunt. 

Eu, de exemplu, mă simt foarte norocos că mi-am trăit finalul copilăriei în tandem cu ultimile zvâcniri de viaţă la ţară, înainte şi în primii ani de după revoluţie. 

Uite aşa, am bătut uliţele şi poeniţele, păzind oile - pe care adesea le pierdeam, luându-mă la joacă cu ceilalţi copii, de prin vecini. Desigur că acasă mă aştepta muştruluiala de rigoare; apoi găseam şi oile, că nu plecau, sărmanele, de pe planetă - ci alergau, bezmetice, prin diverse grădini, după verdeaţă mai tentantă. 

Apoi, am băut lapte cald, abia muls de la ţâţa oii sau a vacii. Am pus câte un pai pe sanţul plin de apă. după o ploaie mai serioasă, ca să-mi imaginez că e bărcuţă şi se duce către mare, apoi călătoreşte în jurul lumii. M-am cocoţat prin tot felul de pomi, mi-am julit, spart sau mutilat fiecare părticică din corp care se putea juli, sparge sau mutila. Am băut apă din fântână, după ce le dădeam animalelor; am crescut îmbrăcat în lână până-n dinţi, m-am jucat cu porcii, m-am bătut cu berbecii, m-au fugărit câinii, am mâncat tot felul de bălării şi fructe nespălate; m-am dat cu sania până degeram şi arătam ca un ţurţure cu moţ; am ascultat poveşti la pickup şi cotele apelor Dunării la difuzor; am umblat desculţ prin mirişte, mărăcini şi pe pietriş, de-mi plângeam de milă când intram în casă şi-mi sângerau tălpile. Am fost la pescuit, până era să mă înec, de câte ori. Şi mai presus de toate, aşteptam ora 19.30, ca să văd desenele animate.

Am făcut tot felul prostii, tâmpenii şi idioţenii, de mi-au ieşit prin piele. Şi regret acele timpuri - nu pentru că eram mai tânăr, ci pentru că viaţa avea o ordine anume - pe care o simţeam şi o vedeam, chiar şi puradel fiind. 

Nu sunt mituri, ci doar interpretări care să servească diverselor tabere politice. 

Educaţia folosea metode mai dure, dar da! Se vedea că ai trecut printr-o şcoală, când o absolveai. La Muzeul de Inginerie din Bucureşti, se află expusă o parte din lucrarea de licenţă a unui tânăr care absolvea prin 1910, parcă: o machetă de sondă de 2 m lungime şi 1 m lăţime, cu secţiuni transversale prin straturile de sol, utilaje şi clădirile adicente. Eu am terminat facultate de inginerie (alimentară) şi nu am făcut ceva asemănător. De fapt, câţi tineri care termin o facultate în zilele noastre, se pot lăuda că pot face o asemenea lucrare de licenţă, fără computer şi design 3D?   

Armata te făcea bărbat şi aşa era. Aşa este, în continuare. Chiar şi acum, în modernitate, există discursuri de dezvoltare personală care spun că educaţia se face prin disciplină, iar cu asta nu te naşti. De aceea, trebuie să o dobândeşti - prin metoode mai dure, e adevărat...că-n viaţă nu te mai menajează nimeni.

Chiar este un clip pe Youtube cu un discurs al unui amiral din marina SUA, care spune: "Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ţi face patul - şi aşa ţi-ai îndeplinit prima sarcină a zilei"! Iar acest lucru îţi dă energia necesară pentru a face încă ceva. Şi încă ceva. Şi încă ceva.

Bun...şi acum să vedem: câţi dintre noi îşi mai fac paturile dimineaţa şi câţi dintre noi vor să schimbe lumea??

În trecut, oamenii erau săraci, clar. Dar nu neapărat curaţi, ci eventual, mai curaţi. Poate din frică...dar erau mai curaţi la suflet. Iar familia fericită... mă rog. Erau la drame şi pe vremea aceea, de numa numa! Însă, în majoritatea cazurilor, familia avea o direcţie şi un sens. Mai hi unul, mai ho altul, mai trăgea unul, mai împingea celălalt... şi cumva, exista un scop mai presus de propria fericire egoistă. Chiar şi dacă acest scop se rezuma numai la "ce-o să zică lumea". 

Nu-s idiot să cred că trecutul era raiul şi prezentul este iad, pentru că şi iadul prezentului, în timp, se va transforma în raiul din trecut. Însă, nu tot ce este vechi este şi rău, aşa cum nu tot ce este nou, este şi bun. Aşa că nu blestem ce a fost, pentru a slăvi victoriile din viitor... că mi-e ruşine de ruşine de ruşinea mea!

De fapt, nici nu pricep de ce se demonizează atât de mult, nostalgia faţă de trecut. Bine, mulţi alipesc nostalgia satului de regimul comunism, dar este o imensă greşeală - pentru că nu are nici o treabă sula cu prefectura. Ce au claca şi joaca pe stradă în comun cu Ceauşescu? Sau disciplina de armată cu Comitetul Central? Sau familia din jurul mesei cu dictatura? Fix asta: foaie verde, lobodă, curge apa-n lift!

Şi mai pe scurt: hodoronc-tronc, căţel cu coadă!

Apropo, ştiţi care este diferenţa dintre comunism şi capitalism? În comunism, omul era exploatat de către om. În capitalism este fix invers - ceea ce este un mare progres.

Da', mă rog...fiecare înţelege viaţa după propriul cap, că d-aia e libertate de gândire şi expresie.

Eu, personal, odată cu trecerea anilor, am observat că trecutul nu era, neapărat, mai luminos. Ci viaţa era mai clară, mai autentică - o nuanţă pe care o surprinde, foarte frumos, poezia de mai sus. Satul însemna comuniune cu aproapele, nu o adunătură de străini pe care viaţa i-a făcut vecini. Şi mai era ceva: traiul în ritmul naturii.

Când viaţa curge mai lent, parcă şi oamenii sunt mai aşezaţi. Mai oameni, nu simpli roboţi de produs bani, care bifează task-uri, dead-line-uri şi meetinguri, între două call-uri, un coffee-break şi-o pauză de pipi, luată pe furiş.  

În definitiv, ce ne trebuie pentru a fi fericiţi? 

Mai demult, idealul unei vieţi împlinite se rezuma la plantarea unui pom, creşterea unui copil şi construirea unei case. Simplu şi eficient. 

Astăzi, trebuie să fii nechibzuit, ca să vrei doar atât. Când lumea e plină de posibilităţi care aşteaptă să fie înhăţate, iar Universul e la un click distanţă, de ce ne-am mulţumi doar cu banalităţi?

Răspuns: Poate pentru că în amănunte stă bucuria? Nu ştiu, zic şi eu. 

Cert e că oricine am fi, orice am face, orice am avea şi oriunde am fi, dacă toate astea nu ne schimbă viaţa în bine...suntem, facem, avem şi ne ducem degeaba. Totul este degeaba, dacă nu ne împlineşte inima şi nu ne odihneşte mintea. Şi nu ne transformă în oameni mai buni.

Să bem pentru asta! Şi pentru satul de altădată. Şi pentru bunica, care avea "credinţă şi iubire şi-un dor nespus de nemurire".

Astăzi ce doruri mai avem? Şi ce mai înseamnă nemurirea pentru noi?

Până mă gândesc la un răspuns, propun să mai bem un pahar şi pentru asta! 

Să fie dans!

[Andreea Haisan - Gura lumii s-o măsor]

Despre întrebări reale şi soluţii virtuale

În general, viaţa nu oferă multe bucurii - adică nu vine nimeni să ne înmâneze o claie de fericeală pe tavă, în timp ce stăm ca planta în ghiveci şi aşteptăm ploconelile ce ni se cuvin... pentru că merităm! Suntem suflete magice, beculim de dumnezeire şi divinul din mine salută divinul din tine.

Din contră: chiar şi pentru un zâmbet, trebuie muncă; trebuie să căutăm activ ceea ce ne face bine şi să ne agăţăm de acele fire de paie ca şi cum de ele ar depinde toată viaţa noastră. Chiar dacă în jur e furtună şi cu toţii suntem buni, dar răutatea este pretutindeni, cumva, trebuie să rezistăm asaltului şi să ne căutăm liniştea - pentru că dacă ştim unde să ne uităm, o vom găsi la tot pasul. 

Eu, de exemplu, am renunţat la visEle pe care speram să le aduc în realitate şi am învăţat să râd. Mult, des şi de subiecte diverse, c-apoi... majoritatea întâmplărilor sunt zgomot de fond şi foarte puţine lucruri contează cu adevărat. :)) 

No, şi uite aşa, mă amuză maxim când văd cohorte de băeţi deştepţi, care se ceartă pe lucruri de nimic. Iar subiectul la modă (încă) este Charlie Kirk. Şi anume: era el un sfânt sau doar un lup deghizat în oaie? Merită susţinut sau înfierat, chiar şi după moarte? 

E posibil că da, dar e probabil că nu - motiv pentru care, toţi inteligenţii se adună în diverse locaţii virtuale, ca să discute şi să se contreze. Să dezbată, să argumenteze, să acuze, să apere. Şi să decidă. Apoi, să discute, să contreze, să argumenteze, să acuze şi să apere decizia, ca să se decidă o dată pentru totdeauna. 

Întrebare: de ce? Pe cine ajută chestia asta?

Credeţi că  America, Papua Noua Guinee, Argentina, Nepal sau orice altă ţară din lumea asta, moare de grija lui... Selly, de exemplu? (Ştiu că nu încape comparaţie... pentru că, de fapt, noi nu avem oameni ca Charlie Kirk pe aici. Şi nici nu am auzit de alţii asemenea lui, cam pe nicăieri).

Discută orice popor de pe glob sau dezbate, la nivel naţional, dacă e spre binele suprem să îl susţină pe Selly în campania lui cu bila roz la profilul de pe reţelele de socializare? Se contrează ei, ca să stabilească dacă Selly e înger întrupat sau omul întunericului, care manevrează masele pentru propriul folos şi către un rău suprem?

Din contră: eu cred că îi doare în cot!

Dar pe noi, nu. Noi trebuie să fim Dumnezeu şi să stabilim, fără putinţă de tăgadă, sanctitatea lui Charlie! De ce să facem asta? Nu ştiu! (De fapt, ştiu: în S.U.A. este război la baionetă între conservatori şi progreşişti, iar noi copiem. Simplu.)

Totuşi: de ce trebuie să îl susţinem sau să îl acuzăm? Depinde viitorul lui Charlie de ceea ce hotărâm noi, presupunând că am ajunge la un consens? CU SIGURANŢĂ, NU!

Apoi, mai e ceva: sunt cazuri când contează mai puţin viaţa unui om, pentru că important este modul în care a murit. Iar Charlie a fost omorât pentru ceea ce susţinea, de aceea nu mai este "doar un tik-toker" ce se prostea pe unde putea. La fel cum Martin Luther King Jr. nu mai este doar un pastor, ci un pastor asasinat pentru a suprima o idee.   

Mda...foarte trist şi urât, când se ajunge la astfel de rezultat şi oamenii nu înţeleg că nimic pe lumea asta nu se rezolvă cu o crimă, cu violenţă sau cu mofturi şi egoisme. Dar asta e problema fiecăruia.  

Deci: dacă te interesează subiectul, ţii un moment de reculegere sau marchezi momentul, după cum te duce capul. Dacă nu, îţi vezi de viaţă

Dar la noi ce se întâmplă? Se iau intelectualii la harţă, ca să stabileasca dacă spusele lui Charlie mântuiau lumea. Era el un salvator? Era atot-bun? Era conservator sau liberal? Era mega-conservator sau mediu-democrat? Era de stânga, de dreapta, de stânga-centru-spre dreapta sau de dreapta-faţă-spre înapoi?? Sau era alb cu pete negre, ori negru pe pete albe? Că spunea şi de-aia, care sună bine! Dar spunea şi de ailaltă, care ia uite ce enormitate este! Susţinea familia, iar pentru asta merită laude. Dar, cică avea şi idei mai ciudate, precum libertatea copiilor de a asista la execuţii publice. Câh, caca! 

Prin urmare: eşti pro sau contra? Susţii un familist? Cum poţi face asta, când avea idei criminale? Reclami un propagandist totalitar şi posibil criminal, dacă apuca să îşi pună ideile în pracică? Cum poţi face asta, când susţinea familia?? 

În concluzie: Eşti pro sau contra? Că TREBUIE SĂ SE ŞTIE!

De ce?

De ce trebuie, neapărat, să iau o poziţie în acest sens? Dacă îmi văd de treaba mea, ce are?  Şi mai ales, se schimbă ceva pe lumea asta, dacă eu hotărăsc în legătură cu viaţa unui om pe care îl ştiu din câteva clipuri şi oleacă de discursuri? 

Doamne fereşte! 

Da, am scris şi eu despre subiect - însă m-am ferit să abordez viaţa personală sau publică a bietului om. M-a interesat, mai mult, ipocrizia socială, care este demonstrată şi se demonstrează ori de câte ori cauţi o continuitate pe termen lung, faţă de diverse întâmplări (de cele mai multe ori, asemănătoare spre identice şi judecate diferit, în funţie de ordinul pe unitatea de valori şi cine e la butoane). 

Ştiu că nu schimb nimic cu nimic prin asta, dar trebuie să mai râd şi eu!

Mai ales că, dincolo de asta, mi se pare că totul este o exagerare foarte exagerată, dacă pot spune aşa. Şi iată că pot! Muahahahaha!!!! 

De fapt...staţi că m-am răzgândit! 

Hai la ceartă şi bătaie, că nu mai e loc de întors! Hai, hai, că suntem juriu în procesul divin şi nu aşteaptă Dumnezeu după noi, pân' ne scărpinăm în urechi şi facem biluţe de muc! Şi nici nu stă să pierdem vremea cu prostii! 

Hai, hotărâţi-vă-ţi! Cine e pro-Charlie, să ridice două deşte! Cine e contra, să tacă! 

Vaaaaiiii...dar stai că-i discriminez pe controşi, că tre' să tacă! Perfect... facem invers, atunci!

Vaaaaiiii...dar stai, că-i discriminez pe fani, că tre' să tacă! Perfect, facem invers!

De fapt, ştiţi ce? Hai să strigăm din toţi bojocii, fiecare după cum doreşte! Şi-apoi vedem ce aude Dumnezeu şi ce hotărăşte. Bine?

Unu, doi, trei, ŞIIIII!!!!!!!!!

"CINE E CU NOI, STRIGĂ OOOOO-UĂĂĂĂ! CINE E CU NOI, STRIGĂ OOOOO-UĂĂĂĂ!"

"Cine e cu Mafia, strigă OOOOO-UĂĂĂĂ"!

O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! 

Ups! 

Mă scuzaţi, mi s-a derulat programul prea mult şi am dat-o-n alte alea. Nu luaţi în seamă ultima parte, numa' hotărâţi-vă! 

Şi-apoi, după ce Dumnezeu va afla ce are de făcut cu sufletul bietului Charlie, că doar d-aia ne-am şi agitat să-L consiliem, vă invit să bem pentru asta!

Şi-un cântec să cântăm, ca să marcăm momentul! Cât de des reuşim să rezolvăm probleme pe care nici nu le avem? :))

 [B.U.G. Mafia feat. Nico - Cine e cu noi]

Charlie şi Charlie

O vorbă mai veche spune că "Toamna se numără bobocii".

No...iacă-mă-s! Am venit să îi număr şi eu!

Mi-am luat o scurtă vacanţă, presărată cu filme, cărţi, plimbări şi jocuri video. Mai trebuie şi o asemenea escapadă, că şi creierul merită câteva momente de odihnă. Nu-i vorbă, că nici nu aveam ceva important de transmis - aşa că am preferat să stau liniştit şi să observ. 

Dar gata cu fotosinteza, hai la treabă! "Dacă stai, îţi stă norocul", iar eu nu că aş fi vreun norocos de zile mari, însă nici nu îmi place să pierd vremea. Aşadar, ne apucăm de treabă...pentru că vreau să vă întreb ceva.

Vă mai amintiţi de vremurile în care toată lumea era Şarli? Se întâmpla prin anul de graţie 2015, când nebuneala influensărelii era în faşă.

Reiau puţin subiectul, ca să vă amintiţi: pe la începutul lui 2015, nişte islamişti au mitraliat la întâmplare angajaţii din redacţia revistei "Charlie Hebdo", pentru că aceasta publicase o caricatura care le jignea profetul. Ceea ce...aşa şi era.

Dar nu contează asta, că nu stau să judec trecutul. Important a fost altceva: din empatie, cineva şi-a scris pe Facebook că e Charlie, iar mesajul a ajuns viral pe mapamond şi toată planeta s-a umplut de Charlie. De empatici. Sau... de oameni care merg la grădina zoologică şi bagă mâna printre gratiile cuştilor, ca să se amuze şi să vadă ce iese? 

Nu ştiu...întreb!

Pentru că, la zece ani distanţă, cred că e momentul să fim, din nou, Şarli. Sau Cearli. Adică...nu "Je suis Charlie" pe franceză, ci "I am Charlie", pe engleză - c-avem şi motiv: alt Charlie a fost asasinat la datorie, pe altarul dreptului la liberă exprimare. Sau... şi-a căutat-o cu lumânarea?

De data aceasta, n-a mai râs nimeni de profetul musulman. Dar unii spun că Charlie englez şi-o merita, deoarece milita pentru dreptul la port-armă, chiar cu preţul câtorva victime. Ei, ce să vezi, a ajuns şi el statistică, în rândul celor câteva victime - cum a spus un jurnalist tânăr, frumos şi liber, de pe la noi. Cristian Tudor Popescu, parcă.

Deci: mai suntem Charlie sau nu mai suntem? Cazurile mi se par asemănătoare, dar reacţiile oamenilor sunt taman la poluri opuse: în primul caz, eram înţelegători şi sensibili, înfierând atentatul şi interzicerea dreptului de liberă exprimare; în al doilea caz aplaudăm, suntem judecători şi ne disociem de un asemenea personaj conservator, închis la minte şi homofob, care susţinea tot felul de ideii creţe, precum familia, credinţa în Dumnezeu şi dreptul de a purta armă în ţara lui. (Cee ce este enervant la culme şi propun să ne luăm, niţel şi de japonezi - că traversează pe albastru, nu pe verde, ca toţi oamenii.)

Prin urmare, să ne bucurăm şi-un cântec vesel să cântăm, că am scăpat de-o ciumă roşie? Sau să ne pălească mila, în faţa unui asemenea crime? 

Hmmmmm....decizii, decizii, decizii...

Apoi, urmează întrebarea: dacă valorile ni se schimbă după cum bate vântul, cam ce fel de valori sunt acelea? Şi mai ales, ce spune asta despre noi, cei care le adoptăm?

Nici asta nu ştiu... Însă diferenţele de comportament  se văd din avion şi chiar nu glumesc! Ce-am citit pe net zilele astea, mi-a dat dureri de neuron, că unul mai am şi acela abia mai clipeşte; însă, tot ţine steagul sus, pe crâncena redută.

No, şi erau unii care-l acuzau pe Charlie Kirk de tot felul de idioţenii şi se bucurau că a murit încă un pesedist-aurist-suveranist-georgist-putinist, deci planeta este mai frumoasă.

Vă vine să credeţi aşa ceva? Pe cuvânt de cercetaş, iniţial, am crezut că mesajele acestea sunt scrise de boţi sau de vreo inteligenţă artificială defectă...dar am impresia că mă înşel şi avem de-a face cu oameni în carne şi oase. Ceea ce mă face să mă întreb: până unde a ajuns obsesia anti-PSD-AUR, dacă până şi personalităţi din alte ţări primesc aceste etichete, doar pentru că promovează valorile "tradiţionale"? 

Sau e vorba doar de un reflex condiţionat, un dresaj care preia controlul la auzul unor cuvinte cheie? 

Şi până la urmă, de unde atâta ură? Pentru ce şi de ce?

De unde atâta înverşunare? De unde atâtea reacţii extreme? Mă uit, mă mir şi constat că trăim într-o societate aflată în antiteză cu ea însăşi!   

Pe de o parte, gândim pozitiv, mergem la tone de cursuri de dezvoltare personală, plătim mii de maeştri spirituali, guru, hipnotizatori, reikişti, telepaţi, empaţi, magicieni, radiestezişti, colorişti, metalurgişti, karmişti şi alţi işti, ca să ne ridicăm vibraţia şi să ne unim în Absolut - iar pe de altă parte, ne porcim, ne golănim, ne bestializăm şi fierbem de ură, când pierde echipa favorită de fotbal. Sau vin alegerile. Sau discutăm despre orice detaliu care ar putea să ne diferenţieze.

Iar subiectul la îndemână este politica, căci aici, cu toţii ne pricepem. Toţi ştim adevărul, toţi înţelegem subtilităţile şi ştim cum trebuie să fie. Şi pentru că ne place să ne bălăcărim bine de tot, politica face parte din orice aspect al vieţii noastre. 

Apropo de asta: mai devreme, mă uitam la un clip filmat dintr-o maşină oprita la trecerea de pietoni. Şi din dreapta către stânga, traversează în viteză, o domniţă pe trotinetă. Numai că bordura de pe celălalt trotuar era puţin mai înaltă şi desigur că roata trotinei se propteşte-n obstacol, iar fata îşi continuă traiectoria în zbor, conform legilor fizicii: peste ghidon, grămadă pe asfalt, cu căştile sărite-n bălării, telefonul într-o parte şi conţinutul genţii împrăştiat peste tot! BUF! TROSC! AUUUU...

Râdeam de mă durea burta! Mi-era şi oleacă milă de fată, ce-i drept... dar mă întrebam: oare nu i-a spus nimeni, nu a citit şi ea, pe nicăieri, că pe trecerea de pietoni se traversează doar ca pieton? Da', mă rog: "Domnia şi prostia SE PLĂTEŞTE". Uneori, chiar amândouă deodată.

Apoi citesc comentariile şi la un moment dat, zice unu': "Votanta lu' Mucuşor". Altul îi dă replica: "Votanta lu' Haur". Altul îi înjură pe toţi. Şi uite aşa, s-a pornit un tămbălău, de numa-numa!

Dar de ce se întâmplă asta?

De unde vine ura asta din ce în ce mai atroce şi mai violentă? Eu nu-mi explic...

Cât timp m-am retras "în vacanţă", m-am tot întrebat dacă mai merită să scriu - şi nu pentru că nu mai am ce, ci fiindcă e periculos să mai spui ceva, în ziua de azi. Nu mi-e frică să nu mă împuşte cineva, că nu am eu atâta relevanţă (şi chiar de-aş avea, aia e! Ghinion! Murim o dată şi bine, nu de mai multe ori.). Însă nici nu vreau să provoc scandaluri care nu îşi au rostul.

Şi mă uit în jur, apoi mă crucesc cu toate mâinile, când văd cum internetul şi accesul la liberă exprimare scoate la lumină cele mai urâte părţi ale noastre. 

Deconectat de la orice aparatură electronică, ies pe drum şi văd oameni; unii eleganţi, alţii frumoşi, alţii mai anapoda, mă rog! Fiecare după standardele sale. Dar pe internet, toţi sunt sensibili, deştepţi, deţinători ai adevărului absolut, plini de compasiune, toleranţi şi urăsc, din ficaţi, orice nu se aliniază cu propriul model de gândire. 

 

Mai ciudat este că acum, cu atâtea suflete magice şi oameni înalţi, orice subiect nu mai poate fi decât controversat şi practic, poţi face moarte de om din orice subiect: filme, cărţi, desene animate, băutură, cărţi de colorat, ca să nu mai zic de tradiţionalele subiecte: femei, religie, politică şi identitate de gen. 

Nu mă credeţi, nu? Atunci nu aţi văzut cum se înjură şi se ameninţă cu moartea fanii "Star Wars - trilogia originală" cu fanii "Star Wars - trilogia modernă". Sau fanii "Superman 2013" cu fanii "Superman 2025".  Sau fanii cafelei Starbucks, cu fanii cafelei McDonald's. :))

Iar în acest peisaj colorat, ne mai mirăm de controversele care s-au născut după asasinarea lui Charlie Kirk? 

Normal că nu!

Totuşi... Vă vine să credeţi că eu nici nu îl ştiam pe omul acesta? 

Când pierdeam vremea printre reel-uri şi story-uri pe Facebook, mai dădeam de clipurile lui şi îmi plăcea ce idei are, dar mai ales claritatea sa de expunere. Şi logica sa. Credea în ceva, dezbătea şi avea tot timpul verbul la el.

Nu era ca alţii, care gândesc emoţional. Nu se pierdea cu firea, nu dădea înapoi. Doar spunea ce avea de spus şi ce trebuia să fie spus. Mereu pe fază, mereu pe subiect. Eu, ca multe alte persoane fără exerciţiul dezbaterii, mă pierd - mai ales când sunt mize emoţionale; şi după ce trece momentul critic, rememorez episodul în cap şi mă iau la palme mentale: "Ce idiot am fost! Trebuia să zic asta şi asta şi asta! Ptiu...cum de nu m-a dus bibilica"?

No, pe Charlie Kirk îl ducea. Şi dacă spunea lucruri naturale şi normale, nici nu (prea) erau şanse să-l dai la întors.

Chiar dacă nu-i reţinusem numele, pentru mine, Charlie Kirk era "băiatul  care le zice bine celor cu prosteala woke". De aceea, când au început să bubuie ştirile despre asasinatul unui prieten de-al lui Trump, m-a interesat puţin spre deloc. Apoi, din întâmplare, am văzut ştirea şi mi-a picat fisa abia după ce i-a dat poza "prietenului lui Trump". "Ia stai oleacă! Ăsta nu-i ăla de mă uitam acu' o oră la el? Ba da"... Şi nu-mi venea să cred, până nu am văzut clipul cu momentul ne-editat împuşcării. Da' chiar şi aşa, tot pare incredibil.

Hmmm! Nu pot să înţeleg cât de idiot să fii, ca să omori un om şi să distrugi o familie, doar pentru că nu crede în ceea ce crezi tu. E boală, e prostie, e o doagă lipsă sau doar reflex pavlovian, declanşat de nişte sloganuri?

Dumnezeu să-l ierte, ce pot să mai zic? Că doar nu-s nebun, ca să mă bucur de o crimă!

Cineva se întreba, într-un talk-show, ce om trebuie să fii (sau să nu fii), ca să te bucuri de moartea altui om. Habar n-am! Dar parcă îmi amintesc, prin ceaţă, de nişte mulţimi de oameni care se bucurau că a murit Iliescu. Sper că sunt mai fericiţi, măcar cu un milimetru. 

Adică...nu aşa ar trebui să fie, dacă au scăpat de-o grijă? 

Să bem pentru asta! 

[Tommee Profitt feat. Fleurie - Turns You into Stones]