Călător pe cărări de munte

"Toate ţoalele... Şi toate boarfele

24 de karate au inelelelele...

Gucci-Gucci-Gucci-Gucci Gucci-Balenciaga...

Gucci-Gucci-Gucci-Gucci Koton şi cu Prada...

Dau moda, dau moda, se vede...dau moda..."

Ştiţi hitul? Hai măi, că e primul în tendinţe pe Youtube...cică a spart toate topurile! N-a mai văzut niciodată lumea asemenea cântare, e o nebunie! Fani, fani, făniţe, fetiţe şi toate cele sunt în extaz când se porneşte acest miric vibe. Jadore, je t'aime, je t'adore!

Disperare, ce vă spusei? Acuma, sincer, eu aş fi ascultat o muzică mai clasică, să mă cultiv oleacă, dacă tot sunt zilele astea p-acasă. Mergea un Mozart de numa' numa'...dar dacă ăsta nu a pus şi versuri la muzica lui, ce vină am eu? Îl durea mâna dacă scria şi ceva despre duşmani şi lovele, când compunea  "Eine Kleine Serenadăn"?  Intră vioara, tace contrabasul, pac! Glăsuieşte tenorul, cu voce de mascul alfa: "Să moară duşmanii mei, că am faimă la femei"... ca să facă şlagăr - nu muzică de nişă! Da', mă rog...nu l-a dus capul, a pierdut trenul! Acu' sunt alţii la rând...

Mda.

Şi cum vă spuneam, stăm acasă; sau plecăm cu declaraţii - ca să respectăm şi legea. Desigur, declaraţia aia nu e cu protecţie antivirală, dar dacă nu o avem la noi, ne luăm o amendă de ne ustură şi-n spatele căşii - ceea ce nu-i lucru uşor, că spatele casei mele e destul de mare.

Aşa că, de ceva vreme, stau potol pe domeniul meu şi trăiesc din izbânzile trecutului. Spre exemplu...v-am povestit când mi s-a urât cu binele şi am ieşit ca şarpele în mijlocul drumului, ca să mă calce maşina?

Nu? Nimic, nimic? Ooo...dar fac periodic din astea!

Totu-i bine şi frumos: floricele, cântecele, gogonele...zum-zum-zum, albinuţa mea şi-o dată-mi vin cârlionţii pe creier şi-mi pun câte-o întrebare filosofică: "De ce curge apa la vale şi nu la deal?", "Cine-a pus cârciuma-n drum?", "Cine a îndoit banana?"...mă-nţelegeţi, c-apoi cine n-ar vrea să afle asemenea răspunsuri de importanţă capitală pentru evoluţia vieţii în univers?

Fix aşa, acum vreo lună jumătate, deja, cum eram eu fericit, liniştit şi plin de miresme odihnitoare, numa' ce mă trece un gând cu un ditamai semnul de întrebare: "ce fac oamenii când pleacă la munte"? De ce se calcă în picioare spre staţiunile montane, la fiecare sfârşit de săptămână? Ştiu că îmbătrânesc în trafic, ştiu că va fi aglomeraţie iar idilica relaxare va fi un fiasco, ştiu că practic îşi bat joc de vieţile lor şi vor sta zile întregi la închiriat de schiuri...dar nu se lasă şi tot se duc! În fiecare weekend, vine exodul!

Bun...dar de ce? Se dă ceva gratis pe acolo?

Nimeni nu a putut să îmi răspundă la întrebare...aşa că m-am hotărât să mă duc şi să verific cu ochii mei. Zis şi făcut: mi-am făcut frumuşel bagajele, m-am înarmat cu răbdare şi, într-o sâmbătă, am purces la drum. M-am hotărât să merg până la Buşteni, că nu am omorât pe nimeni în viaţa asta, ca să să mă torturez stând în tren până la Braşov. Buşteni era mai aproape...părea mai decent pentru satisfacerea unei curiozităţi.

Drumul cu trenul a fost ok, să ştiţi. O oră. Când am coborât la gară, însă, în zorii dimineţii, m-am trezit singur cuc p-acolo...nici ţipenie de om, pe nicăieri. Aşa că încep dilemele: "Acum , ce fac"? Din experienţele anterioare, ştiam că oraşul nu e foarte ofertant: restaurante, telecabină, pârtie, castelul Cantacuzino şi cam atât. Am început să îmi fac planul de bătaie: telecabina nu mergea - că dădusem telefon mai înainte; restaurant...lasă, bei, că-mi iau nişte covrigi mai târziu...nu-i nevoie! Hai că mă duc la castel şi apoi, poate ajung la pârtie.

Desigur că la castel mai fusesem, dar nu a contat. Sincer, mă dusesem pentru domniţa ghid de anul trecut -  doar că n-a fost pe tură...aşa că m-am mulţumit cu peisajele mişto  şi câteva fotografii artistice.

Pârtia, însă, a fost cireaşa de pe tort. Sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă.

Am ajuns cu gps-ul, că bineînţeles că nu ştiu unde este, iar indicatoare sunt o grămadă şi-ncă un vârf. Dar, am ajuns. Am dat o tură de parapet, să scanez zona - nimic neobişnuit. Copiii se dădeau cu sania, domnişoarele se crispau în figuri relaxate pentru selfie-ul perfect, iar bărbaţii admirau plictisiţi peisajul, cu o bere în mână şi telefonul în cealaltă. În rest...aglomeraţie şi multe tarabe, de unde se închiriau sănii. Era o atmosferă mai de bâlci cu specific românesc; fain, ce să zic?

Dacă tot am ajuns aici, am zis să mă dau şi eu o tură cu sania. Practic, am jumătate de munte la poartă, da' pe pârtie special amenajată nu m-am dat niciodată până acum şi am zis să încerc şi experienţa asta. Zis şi făcut: m-am dus la un tărăbuţă şi am întrebat cât e de închiriat o săniucă...20 lei pe zi, cică. Eu voiam vreo juma' de oră, dar am înţeles că nu se fac reduceri. Asta e! Acuma nu mi-oi pune pofta-n cui pentru numai 20 de lei.... Aşa că plătesc şi dau să plec. Ţig..ăăă...băiatul strigă după mine: "Boss, dar buletinul nu îl dai"? "Şi la ce-ţi trebuie buletinul meu"? "Păi aşa se face"... "Fugi d-aci, că nu-ţi dau nimic! Ia-ţi sania şi mă dau pe un nailon, că nu mor"!.

Auzind gălăgie, din spate apare o fătucă; mă întreabă ce s-a întâmplat, îi povestesc şi când aude că vreau sania pentru mai puţin de-o oră, mă lasă să plec. Bucuros nevoie mare, dau buzna pe pârtie...

Şi imediat aud în spate: "Băiatu', băiatu', nu ai plătit"! "Ba am plătit" - strig eu, din fugă. Atunci îmi cere chitanţa; mă opresc şi zic că la sanie nu mi-a dat nimic. Aaaaaa...păi nu d-acolo, că acolo se plăteşte doar sania! Trebuie să mă duc în altă parte şi să iau permis de intrare pentru "Fun park"...  Pârtie, adică.

Mă rog...mă întorc. Mă bulucesc c-un grup de turişti şi ne întrebăm unii pe alţii de unde luăm permisul de verde la distracţie. Nu ştia nimeni, nu scria nimic pe nicăieri. Probabil administratorii iubesc mediul şi fac economie de hârtie, ca să nu se mai taie copacii aiurea. Aşa că nu mai pun toate informaţiile ne-necesare, mai ales că e simplu: "no money, I'm sorry; dai money, love story".

Buunnn...Uite aşa ne apucăm şi întrebăm în stânga şi-n dreapta; zic "noi" nu pentru că m-am ţicnit şi folosesc pluralul regal când vorbesc despre mine, ci pentru că eram vreo 10 oameni care umblam ca nişte oi bete, pe o traiectorie fără ţel, întrebând ce şi cum...până ne trimite cineva la un fel de căbănuţă în dreapta, cocoţată peste nişte foarte multe trepte. Ceea ce era perfect...poate îmi ating şi eu ţinta cu numărul de paşi pe zi. URAA!!

Rog pe cineva să-mi păzească sania, să nu dispară şi urc. Stau la coadă, plătesc intrarea..30 de lei, cu sanie gratuită. "Am sanie" - zic. "Nu plătesc mai puţin"? "Nu, sunt alţii care închiriază doar sănii. Dacă vreţi pe pârtie, aşa sunt regulile". "Perfect, şi unde sunt scrise? Orbecăi de o oră pe aici şi nu ştie nimeni, nimic"! "Nu ştim, nu ne interesează, astea sunt regulile"

Blagoslovesc cu obidă în gând, apoi caut partea plină a paharului: am permisul de intrare. Şi zbor plin de veselie şi cu ochii pe ceas, la porţia de fun.

De jos, panta părea decentă. Când am început să urc, patinam. Era aproape gheaţă...şi nimic de care să mă ţin. Mă opresc în loc şi mă uit disperat în jur, că poate nu am luat-o pe unde trebuie - că la astea am talent. Ei, aş! Nu era nimic, frate...Urcam 10 oameni, în cârd indian, icnind şi înjurând de câte ori aluneca cineva mai de sus şi ne buluceam toţi, în vale.

În fine...Cu chiu, cu vai, ajung la vârful pârtiei. Când să-mi dau drumul, văd că, între timp, apăruseră mai mulţi turişti şi se răsfiraseră, aiurea, pe pârtie, la selfieuri. Aştep. Strig să se facă loc. Nu mă bagă nimeni în seamă.

Partea dreaptă, unde eram eu, era plină de lume. Săniile mai mergeau doar pe centru stânga. După câteva alunecări şi mers în patru labe cu sfoara saniei după mijloc, mă târăsc şi eu într-acolo. Plin de entuziasm, mă urc pe sanie...îmi fac curaj...strig "PÂRTIEEEE BĂĂĂĂĂ" cât mă ţin plămânii şi în următoarele secunde, pare că am cale liberă!

Iupiiii!!! Geronimooooooo....apoi mă împing în călcâie...iar 30 de metri mai jos, îmi apare în faţă un nene. Strig la el, se dă din calea mea...şi 5 metri mai în faţă, nişte copii. Strig iar, însă nimeni nu reacţionează. Eram la viteză maximă, nu mai era timp să îi ocolesc...aşa că înfig picioarele ca nebunu'  în zăpadă şi plonjez de pe sanie, cu o boltă prelungă. Iupiiii!!!! Geranimmm...BUF!!

Câţiva metri mai jos, mă adun din nămete, îmi scot zăpada din ochi şi mă verific: 2 mâini, 2 picioare, nici o durere importantă. Recuperez sania şi urc, din nou. Prin stânga, că era liber.

Acolo, alt patinoar. Numai că, între timp, m-am deşteptat...şi lovesc cu boncancii în zăpada îngheţată, ca să fac un fel de adâncituri-trepte şi să pot urca. Târâş, de-a curmezişul, proptindu-mă în mâini şi picioare, am reuşit să ajung la jumătatea pantei. Deodată, aud un "Ăăăă"!!!  şi cu coada ochiului zăresc lume sărind în stânga şi-n dreapta, apoi în următoarea secundă îmi simt picioarele luate pe sus şi mă trezesc grămadă peste o doamnă şi-n braţe cu o copiliţă. Nu apuc să zic nimic...Alunecăm de-a valma, într-o grămadă de mâini, picioare răşchirate şi strigăte neorândute, până ne proptim într-un grup de persoane, câţiva metri mai la vale. Mă ridic şontorog, cu un geamăt prelung şi scuip zăpada din gură. Apoi începe zăpăceala: fetiţa urlă ca din gură de şarpe, că o doare rău un picior. Maică-sa, speriată la culme, încearcă să o liniştească. Eu intru în panică şi îmi cer scuze, că nu a fost vina mea. Mama se scuză şi ea, fetiţa ţipă. Gesticulăm alandala, încercând să ne aşezăm corpurile în ordinea firească, într-un cor de strigăte şi râsete. Carnaval, frate.

Îmi pare rău, chiar nu am avut ce să fac. Mama se scuză iar, că i-a alunecat sania pe partea de urcat şi a luat-o la vale, prin mulţime. Cu greu linişteşte fata. O ia de mână şi pune piciorul în prag: "Gata sania, hai să mergem"!

Aştept câteva momente, să mi se limpezească ţiuitul din urechi şi pornesc din nou: hi, la deal, cu boii mici. Fac 2 paşi de-a curmezişul, simt că alunec şi mă prind de ce-mi vine la mână, ca să nu mă duc în cap - în cazul meu, un fund mai bombat. Domnişoara se întoarce cu palma pregătită, da-mi cer scuze repede, cu ochii cât cepele: "N-am vrut, n-am vrut"!

Mă rog. Avea ochii frumoşi...negri, cu reflexe albăstrui.

[Diana Stoica - Butonaş]

Cu puteri înnoite, înfig bocancii în gheaţă, urc până-n susul pârtiei, încalec sania şi-mi dau drumul la vale. Iupiiii!!!!! Geronimoooooooo!!!!!!!

Îmi fac nişte selfiuri cu muntele în spate, să imortalizez momentul, ca să fiu şi eu trendy.

...apoi mă apucă nervii cei mari: "Băi, să-mi bag piciorul! Nemernicii ăştia chiar nu sunt în stare să pună şi ei ceva, să aibă omul de ce se ţine, când urcă? Nu zic de trotuar rulant sau telescaun - că nu-s nebun să cer aşa ceva, pentru nici 100 de metri de săniuş. Da' nici măcar nu pot întinde o frânghie, să nu mai merg în genunchi?? Un lanţ? Nu pot arunca, în scârbă, nişte pietre de care să se sprijină omu' când urcă? Să arunce cu sare, poftim! Dă-o-n spanac de zăpadă, că nu ne trebuie...urcăm cu sania în cârcă, sau facem echilibristică pe vârful capului cu ea. DAR SĂ PUTEM URCA!

Adică, e la mintea cocoşului, nu scrii un compediu de medicină şi-ţi trebuie IQ de savant: ca să cobori, trebuie să urci. Dar dacă nu ai urcat, de unde cobori?

Chiar aşa de mare a ajuns bătaia de joc? Sunt sătul de nenorociţii ăştia care trăiesc la mica ciupeală, de-mi vine să regurgitez. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmbrac haina de turist, mă simt ca o vacă proastă muci, pe care toată lumea vrea să o mulgă! D-aia prefer să stau acasă!

Mda. Dar ochii aceia negri cu reflexe albăstrui... Merită, ce să zic? Hehehe...

Acestea fiind zise, hai cu distracţia!!! Nu de alta, da' ne trece viaţa mai repede, dacă ne amărâm prea mult:

[Zdob şi Zdub - DJ Vasile]

Cum să învingi coronavirusul

Se spune că adevăratul caracter al unui om se cunoaşte la vremuri de criză.

Noi trecem printr-o criză...iar ceea ce ne arată ea la semenii noştri nu este prea plăcut. Însă pădurea are şi uscături, aşa că nu-i nici un motiv de uimire... 

Dincolo de zăpăceală, acuzaţii şi obsesii, mă bucur, totuşi, că am început să ne mai gândim ş la aproapele din jurul nostru - că tot e post şi trebuie să fim mai buni, mai spălaţi, mai iertători, mai donatori şi în general "mai". Uite aşa se face că mai donăm şi noi pe ici, pe colo, ne mai cercetăm prietenii şi familia, sau avem răgazul să ne mai concentrăm şi pe altceva în afară de bani, plimbări, muncă şi alte distracţii.

În rest, nu cred că trebuie să o luăm pe panta nebuniei şi să ne comportăm orbeşte, de teama epidemiei. Pe cuvânt! Că-i virus creat în laborator, că-i dat de masoni, ca să distrugă economia planetei şi să ne subjuge financiar, că-i reală sau imaginară, că-i manipulare ostentativă de la firmele alimentare şi farmaceutice care se îmbogăţesc pe spinarea noastră, că-i laie sau bălaie...noi trebuie să fim liniştiti. Oricum nu avem ce face, pentru că jocurile se fac la un nivel care ne depăşeşte cu mult capacitatea de acţine şi înţelegere. 

Deci...calm, nenică. Ce vine, aici ne găseşte - şi de-i bine şi de-i rău. Nu e panică, man!  

Mie, personal, nu îmi este teamă de carcalacul ăsta cu nume de bere. Poate mi-ar fi fost; poate, chiar aş fi fost îngrozit de groază şi horror...DACĂ nu descopeream ultimul răcnet în materie de tehnică de autoprogramare neuro-lingvistigă. Ştiţi voi.. o chestie din aia inovatoare, din ciclul "Universul îţi dă tot ce doreşti, iar tu trebuie, doar, să ai curajul să ceri".

Vă daţi seama ce-a fost în sufletul meu când am auzit asta. Se umfla bucuria-n mine mai ceva ca laptele când stă să dea în foc...aşa că mintenaş m-am deschis la nou şi am început să practic prea-frumoasa învăţătură...

M-am aşezat frumuşel pe un scaun, m-am relaxat, am închis ochii şi am început să mă frec pe tâmple, repetând în gând: "Am banii lui Bill Gates, am banii lui Bill Gates"; după o vreme, m-am plictisit şi când am redeschis ochii, am observat că Universul nu e pe frecvenţa mea şi nu-mi dă ceea ce am avut curajul să-i cer. "Nu-i nimic", mi-am zis. "Perseverăm..." şi m-am întrebat cam ce îşi mai doreşte un bărbat adevărat. Păi...bani şi multe femei, că cică aşa e moda.
Minunat! Şi imediat am început să mă frec la tâmple, pentru femei: "Sunt Casanova...sunt Casanova...sunt Casanova..." - şi Universul cred că era la baie, sau ceva, că iar nu m-a auzit. Aşa că am lăsat-o baltă.

DAAAAAR recent am redescoperit şpârla minune şi am avut oportunitatea de a observa practic fenomenul, cu ocazia pandemiei care ne tot dă bătăi de cap. Pe scurt, este un mare master sau ceva, care s-a filmat cum îşi dă palme-n cap şi se gâdilă la subsuoară, pentru a se convinge că nu-i e frică de coronavirus - iar adepţii plătitori îi imită gesturile, întocmai şi la fel. 

Nu, nu, nu, nuuuu...păi ce făcuşi, frate? În prostia mea, eu mă frecam pe tâmple şi acuzam Universul că nu mi-a îndeplinit dorinţele şi când colo, frecam locul greşit. Recunosc, e vina mea. Ce e corect, e corect! Chiar mă gândeam că dacă e ştiinţă, nu are cum să nu meargă, chiar dacă la mine nu a avut nici un efect... Metoda este perfectă, eu o aplicam greşit. Las' că imediat remediez situaţia.

Cu forţe proaspete, am reaplicat modul de lucru, aşa cum l-am putut vedea - dar n-am mai stat să mă gâdil, să mă mângâi, să mă scarpin între urechi, că n-am timp de joacă. Mi-am ars direct două  capace peste cap şi am urlat la mine în oglindă: "Bei, şefule care eşti, NU ŢI-E FRICĂ DE CORONAVIRUS! Ai înţeles"?

...şi a avut efect! Stă frica pe mine ca pădurea luxuriantă în deşert...

Plecăciuni cosmosului care m-a ascultat!

Acum mă simt dator să împrăştii lumina - aşa că...uite, pentru cine doreşte să se vindece de spaime, aveţi aici reţeta:

[EFT pentru frica de coronavirus]

Totuşi, e o diferenţă între a fi neînfricat şi a fi inconştient - c-apoi vorba aia: cred în Dumnezeu, dar nu trec strada cu ochii închişi, că mă păzeşte El ca să nu se urce vreun camion pe mine. Mi-a dat ce-mi trebuie ca să mă apăr singur, singur, singurel.

Prin urmare, mă distrează mega-panica şi nebuneala asta apocaliptică la greu...însă mă protejez cum pot, mai ales că nu trebuie să am masterat în medicină, ca să fac asta. Iau multe vitamine, mai ales ie şi be. Beau tot ce prind, să mă dezinfectez...

Şi mă spăl. Până la urmă e de bun simţ spălatul, nu trebuia să vină viermuşul ucigaş, ca să încep să mă lincăresc des pe mâini. De ieşit nu prea ies să stau pe drumuri aiurea - deci mi-e egal; iar în rest, mai pun câte-o măscuţă ici şi colo. O port când ies la piaţă, deşi nu-s chiar idiot să cred că mă apără de infecţia vieţii. Masca are mai mult efect psihologic şi nu vreau să-mi iau scuipări de la semeni, că-s nesimţit şi nu am grijă de ei.

Plus că toată viaţa am să mă fac ninja şi mereu mi-am dorit să ies mascat pe stradă. M-am temut, însă, de reacţia celor din jur, să nu-mi tragă vreun specialist dungă roşie pe buletin...aşa că mi-am ţinut în frâu nebunelile.Dar acum, când e la modă să ieşi în oraş cât mai înfăşurat în celofane, măşti, fulare şi alte folii de protecţie, eu să rămân de izbelişte?? Nope, nici gând! Cum să lipsească martie din post? Unde-i prosteala mai mare, hop şi eu...să nu cumva să pierd momentul!

Lume, păzea că vin! Am 2 măşti, de culori diferite: una neagră, de ninja...iar când o asortez la o căciulă neagră şi nişte ochelari de soare, zici că-s fix Darth Vader! Spaima galaxiei, frate! De-mi mai activez şi Şforţa din sabia jedi...deja sunt semizeu. Nu se mai atinge nimeni de mine, decât dacă vrea să ajungă arşice!! Zzzzzuuuummmmm....fşu, fşu!

...şi una albastră, de Shredder, că poate mă înţâlnesc pe undeva cu vreun ţestos ninja şi ne luăm la carate. Ştiu să fac o tsukahară cu dublu tulup şi ruptură de şold, de ţi-e mai mare dragul! Mioooo...HU-HA!

Hai, măi, că-i frumos! Ce ne tot jelim atât?

Dar gata cu covidul, că n-o fi centrul universului, ca să ni se învârtă viaţa în jurul lui. Hai să ne gândim şi la frumuseţuri, să atragem energie pozitivă şi belşug. Şi să povestim despre aventuri amuzante.

...dar asta, cu altă ocazie - că vorba lungă-i sărăcia omului.

Până una-altă, zic să să ne bucurăm de timpul liber şi să ascultăm un hit în ton cu vremurile..asta aşa, că tot intră poporul în depresie, că stă acasă:

[Uite stăm - rap song]

Gânduri (auto)izolate

Doam'lor şi domn'lor, puţină atenţie la mine, vă rog...Mulţumesc!
Doam'lor şi domn'lor, am plăcerea de a vă invita la un dans mic şi-o urare foarte specială: la mulţi ani şi multe bucurii de Saint Patrick's Day! Să fie distracţie, să curgă băutura, să ne veselim şi facem bunţi-bunţi în club, până dimineaţă! E distracţie, ce mişto, e distracţie ce mişto!! That's the season to be jolly, fa-lalalala la-la la la!

De la mine pentru toată lumea, să fie PARTY!!! Să vină Petre-petrecerea! Iuhuuuuu!!!!! 

[Voltaj - Hai sus]

Da' ce-s feţele astea nedumerite pe voi? Nu ştiţi cine e Saint Patrick? Sfântul Patriciu...

Mă rog, nici eu nu îl ştiam. Numai azi am aflat că pe 17 martie fu această serbare câmpenească, ce ne aduce tocmai din Irlanda o nebuneală plină de lepărconi şi spiriduşi verzi.  Şi mi-a picat fisa...
Parcă şi văd când a venit acest sfânt anul trecut: lumea nu mai ştia ce verde să-şi pună pe ea ca să fie în rând cu lumea şi Doamne feri, să nu cumva să o sară rândul! Mustăcioare, pălărioare, ochelărei, muţunei, bastonele, vestoane, cămăşuţe, unghiuţe, peticele, trotinele...toate verzi, că aşa era trendul. 

Pfuai de mine, şi ce ne mai rupeam în figuri şi baluri semi-mascate, pe la toate terasele! Practic, nu exista o cârciumă fără ceva verde pe ea, ca să momească tinerii doritori de distracţii şi petrecăreţii care voiau să se zbânţuie fără griji la cluuuuubbbbb!!! Uuuu, uuuuuu!!!! Bunţi bunţi, ce coool!!!!

Ţara petrecea şi pe mine mă durea la bască; nu le am p-astea cu evenimentele şi nu mă stresez să le caut...aşa că-mi văd liniştit de viaţă. De aceea, nu m-aş fi dus nici bătut la aşa ceva; atât că m-a apucat mimetismul social abia a doua zi, când se termnase tot bairamul...motiv pentru care am fost pus în oribila situaţie de a vrea să petrec, dar a nu avea cu cine. Spăşit, mi-am recunoscut indolenţa şi mi-am propus ca în anul de graţie 2020, să nu mai ratez distracţia. 

Doar că, până am ajuns în 2020, am uitat complet şi iar m-a sărit rândul. Ce-i drept, nici clubăreii nu m-au mai anunţat cu o lună înainte, ca să intru în atmosfera de sărbătoare...şi mi-a sărit ţandăra: nu e corect! Ce facem aici? Mă simt un client înşelat şi părăsit în drum - ceea ce nu-mi convine! Sunt cetăţean european şi am drepturi!! 

Chiar nu e posibil aşa ceva! Nu vă e ruşine, să mă lăsaţi cu ochii în soare? Vreau şi eu, o dată în viaţă, să cheltui nişte bani pe prostii şi să fiu băeat de gaşcă, dar nici atunci să n-am parte de asta? 

Aoleu...am uitat! Stai că-s prost! Îmi retrag cuvintele, nu e vina cluburilor.... Suntem în pandemie, măi! A îngheţat planeta în autoizolare şi carantină, aşa că stăm cuminţi la locurile noastre, ca să nu răspândim oribilitatea de virus care ne bântuie existenţa. Serios, nu-i de glumă! Eu râd şi fac băşcălie, dar situaţia e cu boală şi necaz... aşa că stăm acasă, cu tot cu haştag. 

Bine, în realitate, chiar dacă #stăm acasă, noi nu suntem chiar proşti să stăm acasă...că nu putem să stăm pe uscat, fără mâncare, băutură şi plimbări; aşa că ne mi se pare normală ciomăgirea pentru proviziide la marketuri...Gândim pozitiv: nu ne vom îmbolnăvi şi trebuie să avem ce mânca şi ce bea - pe sistem "cu ce te alegi în viaţă? Cu ce bagi în gură şi ce strângi în braţe".
Şi dacă, prin absurd, vine covidu' peste noi, măcar murim sătui şi îndestulaţi.

Deci...per ansamblu, e de bine. Nu disperaţi, nu vă panicaţi - va fi bine, iar cu haştag. 

Chiar şi românii din diasporă ne încurajează...şi îşi fac multe video selfie prin care urează României de bine. Curaj, România, va fi bine!!!



[Curaj, câinele cel fricos - intro]

Foarte frumos şi bravo lor! E un adevărat regal cinematografic, ce să zic? Râzi de-ţi sar rinichii, când vezi atâta emoţie publică şi fără rost...Dar dacă aşa e moda, nu poţi să te pui contra vântului, că te uzi! Aşa că, până nu se declanşează o nobilă campanie de susţinere care să debordeze de emoticoane, sensibiloşenii şi îmbrăţişări, nu ne simţim bine!

Din partea mea, aplauze! Gestul în sine e de lăudat, nu mă-nţelegeţi greşit! E perfect uman să îţi faci griji pentru cei dragi şi să le transmiţi gânduri bune...dar problema e de intimitatea momentului. E ca şi cum ţi-ai consuma noaptea nunţii în piaţa centrală a oraşului, la cea mai oră de vârf...ca să ştie toată lumea cum îţi alinţi soţia şi ce îi faci, practic, ca să o fericeşti. Ceea ce e ok şi asta, până la urmă - în special dacă te cheamă Titus Steel, sau Piticu' Porno.

Prin urmare, ce este mai profund? Să îţi suni părinţii, copii, familia şi să îi întrebi "Ce faci, mămicule/tăticule/puiuţule, eşti bine? Mă gândesc la voi, mă rog pentru voi. Vă pupi şi vă iubi mult" - sau să te autofilmezi alături de un desen cu un curcubeu, aplaudând şi strigând frenetic "România, nu îţi face griji, va fi bine" - după care să te pui pe Facebook?

Personal, nu pot înţelege scopul unor asemenea manifestări. Declarativ, da...totul este pavat cu intenţii bune. Dar apoi? Dacă viaţa noastră tinde spre un ideal înalt, ce mulţumire poţi să simţi după ce ai desenat un curcubeu pe o foaie şi te-ai postat pe Facebook cu dânsa?

În fine...poate-s eu mai meschin la suflet şi nu-mi mai vibrează coarda sensibilă cum trebuie - de aceea prefer să stau cuminte, în propria ogradă şi să mă bucur de timpul liber pe care îl am. Mai ascult o muzică, mai citesc o carte, mai caut găina de ouă, mai dau cu o mătură, mai vorbesc cu familia...ohoo! Nu-mi mai văd capul de atâta treabă şi chiar nu-i înţeleg pe cei care se plâng de statul acasă. Dacă erau zile normale, tot netul plângea cu lacrimi amare că vine luni şi se începe lucrul. Dacă se stă acasă, tot netul boceşte de plictiseală, că ne simţim îngrădiţi şi vrem altceva. 

Nu-i omu' bun de pus tablou pentru viitorime, cu titlul "AŞA NU"? Orice s-ar întâmpla, nu e bine şi trebuie să ne plângem soarta. Dacă-i bine, nu e bine...dacă-i rău, iar nu e bine!

Eu, cum spuneam, încerc să profit de ceea ce am. De fapt, parcă am şi mai mult timp să observ ce se întâmplă în jurul meu...să mă gândesc, să analizez şi să mă întreb şi eu, ca Gheorghe: ce se va întâmpla cu noi? 

Oficial, la dezastrul nuclear de la Cernobîl au murit 56 de oameni - un fleac. În Italia, însă, de Coronavirus mor 400 de persoane în fiecare zi! Abia acum e dezastru + şoc şi groază + teroare la maxim! În toată istoria ei ei sângeroasă şi plină de războaie, specia umană nu a mai fost atât de greu încercată, ca în aceste zile...

[Valeriu Sterian - Vino Doamne]

Drept vă spun, că plânge sufletul în mine. Jelesc, mă gândesc, mă cutremur şi iar jelesc.

...iar când mă gândesc din nou, mă apucă întrebările existenţiale:

1. De ce nu au anunţat autorităţile că fiecare om care iese pe stradă îi dă un vot lu' Dragnea, ca să iasă preşedinte? La ce obsesie naţională e cu acest personaj, se baricadau toţi prin case, să nu-i încalece ciuma roşie închipuită şi scădeau şansele de propagare a pandemiei reale. Nu mai fugea nimeni din spitale, n-o mai lua nimeni teleleu pe străzi, nu se mai călca nimeni în picioare prin magazinele alimentare şi eram mai fericiţi. Şi mai sănătoşi.

Bine, acum vă puteţi întreba care este legătura dintre Dragnea şi Covid. Păi...fix care a fost legătura dintre referendumul pentru familie şi Dragnea - adică nici măcar una. Dar dacă prinde la popor, de ce să ne mai cobim? Să dăm poporului ceea ce vrea: multe herghelii de cai verzi pe pereţi. 

2. Că tot suntem la Dragnea...în continuare mă minunez de felul cum se învârte roata. Vorba 'ceea: "fie roata şi pătrată, tot se învârte ea odată". 

Prin vara anului trecut, nu mai puteam mânca, nu mai puteam respira că nu-i Dragnea la izolare şi răcoare. Uite că justiţia a lucrat şi omu' a intrat acolo unde trebuia să ajungă. Toate bune şi frumoase... Problema e că acum, toată ţara este în izolare, arestată la domiciliu: benevol sau de nevoie. 

Observaţi ironia? Nu spun că-i vreo legătură între cele două evenimente...deşi nu m-aş mira ca peste ceva timp, cercetătorii britanici să descopere că acest coronavirus a fost creat în laboratoarele secrete din Rusia ale PSD-ului, apoi Dragnea a intrat la puşcărie şi după ce s-a pus la adăpost, a dat cu Covid pe planetă, ca să distrugă umanitatea şi să stăpânească tot universul cunoscut. 

Revenind la realitate...după ce ne dăm în bărci cu teorii de atracţie a frumosului, legi care spun că ce dăm -  aia primim, vibraţii de energii necreate şi alte spiritualităţi de înaltă beneficitate, după ce facem un scop existenţial să-l jucăm pe unu' în picioare, se întâmplă să trăim acelaşi sentiment de singurătate izolatoare.
Ironia sorţii, ce vă spusei? 

3. Tot anul trecut, îi porcăiam pe medici că-s corupţi, iau mită şi merită vânaţi până la ultimul, ca să eradicăm ciuma din sistemul de sănătate şi să o înlocuim cu oameni noi şi integri. În prezent, când am dat de greu, ne închimăm la aceiaşi medici...îi aplaudăm, îi martirizăm, le cântăm ode şi lăcrimăm alături de ei.
Păi cum vine asta? De fapt şi de drept, unde este stricăciunea reală? La ei, sau la noi?

Tot aşa, nu pot să uit huiduielile  pe care şi le-au încasat jandarmii şi poliţiştii la parada de Centenar din Bucureşti. Mamă, ce-i mai spurcau şi îi înjurau poporul luptător pentru dreptate şi adevăr...  acelaşi popor care, din nou, palpită de emoţie alături de poliţie şi jandarmerie. 

Pe vremea nu ştiu căror alegeri, Pandele era ultima noastră speranţă. E! Acum, ultima speranţă sunt medicii, poliţiştii şi jandarmii. 

Ce bine, ce bine!

Şi cu acest optimism intens, închei mica filă din viaţa unui amărât auto-izolat la domiciliu. 

Să cânte muzica şi să vină ulcica de ghinişor, că noaptea abia e la început! 

În cinstea lu' Saint Patrick's Day, să fie joc şi voie bună!

[Akcent - Buchet de trandafiri]