Îmbrăţişarea ultimei stele

By Krrish

Stătea la masa din cel mai întunecat colţ al barului. O masă de lemn înnegrit de fum, cu un singur pahar în mijloc, un perete plin de mucegai şi întunericul rânced îl înconjurau…Era singur. Oricum nu ar fi vrut să fie cu cineva…adică ar fi vrut, însă acel cineva nu va fi niciodată alături de el. Era doar el şi paharul cu whiskey din faţa sa. La atât se reducea universul lui…o nălucă nebărbierită, cu ochii umflaţi şi roşii şi un pahar murdar, aflat pe o masă murdară, într-o lume murdară, plină de noroi şi de scrum de ţigară. Nu se temea că va fi deranjat, pentru că era ultimul client. Şi totuşi, îi plăcea întunericul…ar fi vrut să se lase moale în îmbrăţişarea lui catifelată şi caldă, să dispară…oricum nimeni nu avea să îi simtă lipsa. Tot ce a avut, tot ce a sperat plecase de mult de lângă el, iar acum rămăsese singur…o pată întunecată din întunericul negru al adăpostului său slinos şi rece. Mintea îi rătăcea departe, în trecut, pe când era cu ea…Îşi amintea cât de mult a iubit-o. Dar atât. Nu voia să retrăiască momentul despărţirii, însă el revenea mereu, în fiecare noapte şi îi tulbura visele ce se transformau în coşmaruri chinuitoare. Aşa că nu a mai dormit. Trecuseră deja 3 săptămâni de când luase aceasta hotărâre…3 săptămâni de când colţul negru al barului devenise locuinţa sa de fiecare noapte.
Toţi îl cunoşteau, însă el nu vorbea cu nimeni. Era doar o umbră ce aştepta lumina soarelui ce o va distruge. Era un nimeni….se ura pe sine, ura viaţa, îi ura pe toţi. În el totul era adormit, cu excepţia unui monstru care urla neputincios, care voia doar distrugere şi moarte. Moartea lui, a tuturor.
- Te-ai mai gândit vreodată la ea, de când a plecat?
Tresări. Ştia că este singur…voia să fie singur. Şi totuşi, cineva acoperit de negura densă a nopţii îi vorbea. Era real? Sau era doar o himeră a minţii lui disperate?. Era cineva, dar o mantie grea şi neagră îl îmbrăţişa mai strâns ca o iubită devotată şi sălbatică. Îşi încordă privirea, însă chipul necunoscutului îi era acoperit. Nu-i distingea decât ochii, ochii care ardeau mocnit şi sângeriu în mantia dezolantă şi smolită, ce îi înconjura. Nu-l cunoştea, dar nici nu avea nevoie…îşi amintea şi acum culoarea de asfinţit a ochilor ei şi zâmbetul de trandafir fraged ce îl trezea dimineaţa. Îl înfiora tresărirea ritmică a sânilor ei acoperiţi de materialul negru şi greu, îl tortura căldură suavă care o emana. Era EA.
- Mi-aş dori să spun că nu, dar aş minţi. Dacă spun da, aş minţi. Ea…este prezentă în fiecare ticăit al ceasului şi în fiecare clipă care trece peste mine, în fiecare adiere a vântului. Este soarele care străluceşte ziua şi stelele care licăresc noaptea. Ea este totul, este oriunde, însă eu nu o pot găsi. Nu ştiu unde este şi nu ştiu unde să o caut. Şi totuşi o caut peste tot, sperînd că o voi găsi.
- De ce nu o chemi? Te va auzi şi va veni..
- Strigătul meu este în fiecare strop de ploaie care atinge pămîntul. O chem. În fiecare secundă, o rog să se întoarcă…Vreau să fie lângă mine pentru eternitate, însă nu sunt sigur că şi ea vrea asta.
- Dar am venit eu…Stai liniştit, că o să fie totul bine.
O mână scheletică se întinse spre el. Era rece, dar o răceală care îl alina…care îi stingea focul din suflet. Pentru prima dată în ultimele 62 de zile, era fericit. Simţea cum braţele-i o strângeau cu nesaţ, îi simţea răsuflarea caldă în obraz. Cu coada ochiului i se năzări că o vede zâmbind…acelaşi ultim zâmbet rece şi crud pe care i-l aruncase înainte să închidă uşa după ea. Acelaşi zâmbet de care se temea…Dar care acum nu îl toropea. El o chemase deznădăjduit, o implorase cu lacrimile şiroindu-i pe chip, iar ea venise în sfârşit. Venise la el, pentru el. Nu mai era singur…
- O vei revedea. Ai încredere în mine. Poate nu acum sau mâine, dar odată o vei revedea…vino cu mine şi cândva o să fie şi ea cu tine…

Focul privirii ei ardea întunericul. Ardea totul...pelerina îi flutură mai aprig decât un stol de lilieci goniţi de lumina zilei, iar geamurile se trântiseră de perete, făcîndu-se ţăndări. Vântul intră vijelos şi umed în încăperea mică, şi răsturnă paharul de pe masă iar băutura se scurse încet pe faţa încremenită care se odihnea pe tăblia roasă de carii.

O să o revezi curând...


P.S.: Odată, i-am promis unui amic (şi aici nu e vorba despre faza aia cu clipitul cu gura strâmb-deschisă) că îi voi posta şi măzgălelile lui pe care le execută cu sârg, pe câte un petec de coală A4. Plus că, uneori, îmi place despre el cum scrie..
Nu şi acum, pentru că sincer...mi se pare puţin cam emo (că tot e termenul ăsta la modă, nu?). Totuşi, i-am promis şi în general nu îmi place să îmi calc cuvântul.