Patriotism şi iubire (de neam)

Ziua de azi, la mulţi ani! 

La mulţi ani, România! La mulţi ani, români! Să fim, să avem, să ne împlinim şi să înflorim ca merii, ca perii, în mijlocul primăverii! Aho-aho, copii şi fraţi! Staţi oleacă, nu mânaţi! 

Gata... se pune că m-am achitat de patriotismul necesar pentru Ziua Naţională?

Că dacă nu, pot să continui cu urări de bine până la (aproape) miezul nopţii - iar la 11:59:59 mă opresc, că apoi trece moda iubirii de ţară şi nu vreau să mă acuze lumea de suveranism-georgism-simionism-legionarism-putinism-şi alt ism. Bine, în principiu, nu mă prea dau o ceapă degerată pe vocea lumii - însă nici nu-mi place să mă leg la cap, dacă nu mă doare.

Dar gata cu prostiile, că am o întrebare serioasă: cum staţi cu patriotismul?

Eu stau exact aşa cum stă şi el cu mine: adică bine. Cam ca toţi românii, de altfel. 

Problema mea e că nu mai cred în cuvinte de nişte ani buni şi caut să analizez oamenii după fapte. Tocmai de aceea, revin cu o altă întrebare: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că ne iubim ţara?

Sincer, nu prea ştiu!

Însă, curios din fire, am încercat să găsesc răspuns la o întrebare asemănătoare, dar oleacă mai simplă: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că iubim pe cineva? Sau mai pe scurt: cum ne arătăm iubirea? Ce presupune ea?

De exemplu, pentru mine, iubirea înseamnă... în primul rând, acceptare. Adică "Te iubesc aşa cum eşti", nu "Te iubesc dacă devii aşa cum aş vrea eu să fii / te iubesc pentru că te pot transforma eu în cine vreau să fii" - deoarece iubirea este în fiecare clipă a prezentului; nu se naşte în viitor şi după ce se îndeplinesc anumite condiţii. Pentru că, dacă ar fi aşa...atunci nu mai vorbim de iubire, ci de un contract care leagă cererea de ofertă.

Apoi, iubirea înseamnă suport, protecţie şi ajutor. Dar nu pentru a desconsidera capacităţile celuilalt sau pentru a-l umili. Iubirea nu înjoseşte, ci presupune împărţirea responsabilităţilor şi purtarea poverii sau a atribuţiilor persoanei iubite - chiar dacă asta înseamnă deschisul unei uşi sau doar oferirea unei haine din cuier. Iar logica este simplă: dacă nu putem face lucrurile mici, cum vom putea face lucrurile mai mari? Sau...dacă nu putem face lucrurile mari, măcar pe cele mici să le facem - altfel, cum ne mai dovedim iubirea? Doar prin vorbe în vânt?

Cineva îmi spunea, mai demult: "Fugi d-aici cu teoriile tale, că te porţi de parcă ai fi descoperit apa caldă! Lucrurile astea se ştiu de mult, cam de când s-au incropit codurile de bune maniere"! Ceea ce, aşa şi este... însă eu cred că şi manierele astea "bune" au fost inventate din iubirea pentru aproapele nostru şi în special pentru protecţia femeilor, bătrânilor şi a copiilor. De ce? Pentru că femeia este creuzetul vieţii. Bătrânii au construit prezentul, chiar dacă acum sunt mai neputincioşi; iar copiii sunt mlădiţele viitorului.  

O altă caracteristică a iubirii este empatia... adică puterea de a încerca să vezi lumea prin ochii celuilat. Şi formulez aşa, folosind un oarecare condiţional, pentru că, de fapt, nimeni nu poate vedea lumea aşa cum o vedem noi. Experienţele fiecăruia sunt unice, iar înţelegerea lor este la fel de unică. Chiar si dacă altcineva ar fi trăit exact aceleaşi experienţe ca ale noastre, tot nu ar putea înţelege pe de-a întregul ceea ce simţim, pentru că puntea dintre lumea interioară şi cea exterioară este construită de personalitate, care este proprie fiecărui om în parte. Asemănătoare, ce-i drept, dar niciodată identică până la suprapunere.

Poate de aceea, de-a lungul istoriei, au fost voci care au spus că ne naştem singuri, trăim singuri şi murim în mijlocul aceleiaşi singurătăţi. Într-un fel, chiar au dreptate...însă, depinde şi cum te raportezi la ceea ce eşti şi la ceea ce te înconjoară din stânga, din dreapta, de jos şi mai ales, de sus.

Iubirea mai este şi raţiune. 

Ştiu, pare ciudat... însă emoţiile pot fi înşelătoare, la un moment dat şi mai presus de asta, se transformă foarte repede în capricii. Iar impulsul de moment nu este bun la om... aşa că, atunci când sentimentele încep să pălească în faţa vicistitudinilor vieţii, intervine raţiunea. De aici izvorăşte puterea deciziei şi hotărârea de a continua chiar şi în clipele în care sufletul îşi doreşte o pauză. 

E ca atunci când te prinde noaptea pe câmp, în mijlocul viscolului din toiul iernii: sub povara oboselii, emoţiile îţi spun să te opreşti, să te aşezi "numai puţin" şi să te odihneşti. Dar asta înseamnă moarte sigură şi din asemenea impas doar raţiunea ne poate scoate. Ea ne împinge să continuăm, să ne forţăm limitele şi să înaintăm până dincolo de orizont. 

...dar este şi demnitate...

Cred, cu tărie, că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte şi toate le rabdă. Dar de aici şi până a fi luat de prost este o limită foarte fină... aşa că iubirea şi iertarea vin natural pe fondul iubirii, dar numai în contextul potrivit. Iar dacă acesta nu se schimbă deloc, darurile devin mărgăritare aruncate porcilor. Iar atunci nu mai vorbim de reciprocitate în iubire sau de o relaţie de egalitate, ci doar de prefăcătorie, minciună, egoism şi speculă.

Din acest punct, trebuie să intervină demnitatea... pentru că nimeni nu este preşul nimănui. Chiar şi în iubire...mai ales în iubire.

Aşadar, cu toată părerea de rău, trebuie să spunem stop.

...şi încă ceva: TOTUL. Indescriptibil în cuvinte, însă uşor de recunoscut atunci când îţi iese în cale. O stare permanentă de extaz interior, care te face să crezi că orice este posibil, atâta timp cât două inimi bat la unison. 

Ştiu că în psihologia modernă, iubirea este considerată a fi o intoxicare chimică a creierului, iar relaţiile sunt definite ca nişte simple contracte sociale care îndeamnă persoane necunoscute să perpetueze specia. 

Pe scurt, lucrurile ar sta cam aşa: posibilii iubiţi se tatonează la un prim "date", unde îşi analizează pretendentul şi îşi stabilesc listele de cerinţe şi oferta de care dispun. Iar după ce sunt bifate căsuţele potrivite, se înaintează contractul către hârtia de la primărie, hârtia de la biserică şi serbarea de după - care vor crea cadrul legal pentru împărţirea bunurilor şi serviciilor. Apoi relaţia trece prin perioada de conflict, când cei doi parteneri iubiţi îşi stabilesc poziţia de dominator şi submisiv - o etapă care duce, adesea, la divorţ. Sau continuarea relaţiei, dacă oamenii sunt prea comozi ca să mai caute altceva şi-şi acceptă situaţia, cu bune şi cu rele. 

Însă, chiar şi aşa, căsătoria se poate duce oricând de râpă, dacă cererea nu se mai pupă cu oferta şi tot ce era considerat calitate mai la înceăutul relaţiei, s-a transformat în defect, cu trecerea timpului. Deci, pentru a evita ruperea contractului şi ieşirea din zona de confort, trebuie muncă zilnică şi dedicare, că şi căsuţele alea nu se bifează singure! 

Cunosc punctul de vedere modern, iar când mă uit în jur şi văd că iubirea nu mai înseamnă "ce pot să dăruiesc?", ci se reduce la întrebarea "Dar eu ce primesc?" - nu prea pot să nu îi dau dreptate. De fapt, am constatat că dragostea şi relaţiile sunt aproape incompatibile, aşa cum sunt chemările spiritului şi ale materiei. 

Iar din cauza asta, dezamăgirea mea nu are limite. 

Dar sunt idiot (adică om cu multe idei)... Pentru că eu nu mă refer la definiţia reală a iubirii, ci la iubirea din capul meu. La modul în care cred eu că ar trebui să decurgă relaţiile, nu la cum arată ele, de fapt. Mintea îmi este plină de idealuri şi oricât aş încerca, nu mi-o pot racorda la realitate. 

Însă, recunoaşterea deschisă a acestui fapt nu mă împiedică să iubesc aşa cum cred eu că este bine - chiar dacă totul este doar o iluzie. O poveste de adormit copiii, care porneşte de la un sâmbure de adevăr ce capătă puritatea inefabilă a unei idei cu valoare de simbol, pe care doar eu o pot recunoaşte şi numai eu o pot trăi.    

Dar e bine. Până la urmă, însăşi viaţa este o iluzie. Şi-atunci, de ce să ne amărâm?  

Totuşi, ce este patriotismul? 

Poate fi iubirea aproapelui? Sau protejarea a tot ceea ce ne înconjoară? Sau respectul datorat istoriei care a făcut să fim aici şi acum? Sau datoria de a sfinţi aceste locuri cu prezenţa noastră, pentru a permite şi generaţiilor următoare să se bucure de ceea ce avem noi? Poate. 

Dar sunt sigur că iubirea de neam nu se rezumă la înţolitul cu o ie şi împrăştierea de gif-uri cu drapele, inimi bătânde sau urături de dragoste şi voie bună, pe fundal de muzică folclorică.

Patriotismul şi iubirea sunt mult mai subtile de atât şi este foarte posibil ca ele să nu se vadă decât în timp, pentru că sunt un mod de viaţă, nu o redută care trebuie cucerită şi apoi lăsată de izbelişte, pentru a atinge şi alte culmi mondene, care susţin imaginea potrivită pentru cei din jur.

Să bem pentru asta!

Şi un cântec... NU! Azi nu ascultăm cântece... ci vreau să reiau câteva versuri pe care le iubesc şi pe care le tot postez pe aici, ori de câte ori este cazul.

Iar acum este cazul. Ca în fiecare zi, de altfel.  

Părul tău e mai decolorat de soare,

regina mea de negru și de sare.

Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat

ca o umbră, ca un șarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,

corăbiile sufletului meu marin.

Și viața mea se iluminează,

sub ochiul tău verde la amiază,

cenușiu ca pământul la amurg.

Oho, alerg și salt și curg.

Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

 

[Nichita Stănescu - Viaţa mea se iluminează]

Semnale de alarmă şi trecerea pentru pietoni

Acum o săptămână, toată societatea fierbea de indignare, din cauza accidentului rutier din Bucureşti -  acela în care a murit o doamnă mamă, în vârstă de 35 de ani. 

Apoi s-a întâmplat explozia blocului din Rahova, iar centrul de interes s-a modificat şi el - iar toată lumea ţine să-şi spună părerea, să acuze şi să arate cu degetul. Cum se face şi e la modă, de altfel.

Doar că eu vreau să mă întorc la accidentul acela, pentru că este foarte important ceea ce s-a petrecut atunci, chiar dacă ştirea a dispărut din conştiinţa publică - ceea ce, nu-i de mirare: se întâmplă x,  iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă y - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă z - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie...

Aşadar, VREAU SĂ TRAG UN SEMNAL DE ALARMĂ - că tot e la modă treaba asta, pornind de la un articol al cărui cititori înfierau opinia scandaloasă, înfiorătoare şi cutremurătoare a lui Titi Aur, referitoare la acest accident. Iar omu' a spus simplu: când treci strada, pe oriunde o treci, e de datoria ta să te asiguri.

Şi-apoi a luat foc internetul, de obidă şi înflăcărare! "Cum e posibil aşa ceva? Era o mamă! Ce contează că alerga? Era pe trecere, putea să şi danseze, maşinile sunt obligate să oprească! Scurt pe doi! E dreptul ei, e pe trecere, e legal, e regulamentar, e mamă"!

Acum... v-am spus. Nu judec şi nu acuz, mai ales că şi eu mi-am ascuns capul între urechi şi m-am teleportat, de vreo câteva ori, în mijlocul trecerii de pietoni - ca să prind ultima licăreală de verde pietonal la semafor. De fapt, mă mir că mai sunt viu, chiar dacă (încă)  eram în drept să trec pe zebră. 

Dar până la urmă, nimic nu cred că este mai importantă decât propria viaţa -  iar siguranţa ei nu este o responsabilitate neapărat comună... ci în primul rând şi mai ales o datorie a fiecăruia în parte. De ce? Din instinct de conservare!

Aşadar, când un pieton traversează pe trecerea pentru pietoni, nu este protejat de nimic. Nu îngheaţă timpul, nu încremenesc maşinile, nu se crează ziduri de beton în jurul nimănui. Din contră: trecerea aceea este numai o mâzgăleală cu vopsea pe asfalt, care semnalizează că pe acolo pot trece şi oameni, nu numai maşini. Atât şi nimic mai mult.

Dacă te păleşte un camion, spre exemplu, nu scapi - doar pentru că eşti pe trecere, ci ai şanse la fel de mari să dai colţul, ca în oricare alt loc din univers, în care te loveşte un camion.

Apoi, mai e ceva: orice vechicul care se deplasează cu oarecare viteză, indiferent că e tricicletă, trotinetă, bicicletă, autobuz, limuzină sau navă spaţială, are nevoie de o anumită distanţă de frânare până la staţionare. Aşa sunt legile fizicii, nu avem ce face.

Prin urmare, nişte oameni cu capul pe umeri, ce au făcut? Au creat câteva reguli de bun simţ: 

În primul rând, nu plonjezi de pe trotuar în mijlocul trecerii de pietoni, ca să aibă timp potenţialul şofer să te vadă şi să oprească. Nu alergi pe trecere - fix din acelaşi motiv. Şi chiar dacă ai prioritate, nu dormi pe tine, nu traversezi în mâini, nu mergi cu spatele, nu faci ischibiţii şi nici giumbuşlucuri. Treci strada... că d-aia te-ai apucat să treci strada, ca s-o treci. 

De asemenea, nu se traversează pe bicicletă/trotinetă pe trecerea de pietoni - pentru că nu mai eşti pieton şi în plus, rişti să îi accidentezi pe cei care merg pe jos. Sau nu dai timp potenţialului şofer să te vadă şi să oprească. Un potenţial şofer care, posibil să se scarpine-n nas şi să nu fie atent. Sau să-i  scrie mesaj mai ştiu eu cui? C-apoi berleuzi sunt şi printre şoferi, nu numai printre pietoni!  

Apoi, nu se traversează printre maşini - tot din raţiuni de vizibilitate a pietonului, dar şi a şoferului. Tot d-aia nu se traversează prin faţa/spatele unui autobuz oprit în staţie...că nu vezi clar drumul şi nu ştii ce vine din lateral. Sau...mă rog! Traversezi şi-ţi asumi, dacă te pupi cu vreo maşină. 

Dar, mai presus de orice, regula cea mai principală şi de aur cu diamante platinate: te asiguri, din toate părţile, când treci strada! Din secunda în care îţi arăţi intenţia de a traversa şi până la secunda în care ajungi pe celălalt trotuar, TE ASIGURI! Iar când mai eşti şi cu copil mic... atenţia este însutită, ca să-l poţi proteja/educa pe cel care abia învaţă despre mersul vieţii.

Aşadar, nu se traversează cu căşti în urechi, că nu auzi ce e în jurul tău şi dacă nu o vezi, nici măcar nu vei auzi potenţiala maşină a unui şofer care face live pe tik-tok şi nu se uită pe unde merge. Şi nu se traversează nici cu ochii în telefon, că trebuie să te uiţi pe unde mergi şi în acelaşi timp,  să mergi pe unde te uiţi.

C-apoi, dacă se întâmplă vreo nasoală, pe mine, cel puţin, mă doare-n cot că aveam prioritate şi erau trei rânduri de treceri suprapuse, dacă m-am cazat într-o garsonieră cu uşa în tavan şi aştept parastasul de trei zile.

De aceea, când trebuie să traversez, sunt cu ochii ca girofarul, să văd tot ce mişcă în toate părţile. Şi nu mă apuc să trec strada, până nu văd că a oprit măcar o maşină. Iar dacă strada e mai aglomerată, stau până se mai eliberează traficul sau până se strâng mai mulţi oameni care vor să traverseze. De ce? Pentru că mi-e milă şi de şoferii care sunt forţaţi să oprească ditamai baragladina de cai putere, ca să traverseze un conte. Şi-apoi, după ce el a trecut cu bine, să mai apară încă un conte, care să desfăşoare aceeaşi operaţiune. Apoi, când şi acesta a încheiat traversarea, să mai apară încă un conte... timp în care coada de maşini se lungeşte, iar spiritele se înfiebântă şi oraşul se înghesuie mai rău.

Dar, mă rog...eu aşa sunt. 

Desigur că îmi doresc să trăiesc într-un oraş în care viaţa mea este preţuită de toată lumea şi să mă ţină toţi pe palme, că-s suflet magic şi-un miracol în viaţa oricui mă întâlneşte; dar până una, alta, sunt primul şi singurul dator să mă protejez. Nu-s nebun să-mi las viaţa în mâna altora!

De fapt, acesta este şi motivul pentru care, când sunt nevoit să merg pe un drum fără trotuar,  întotdeauna  merg pe partea stângă a drumului, pentru ca maşinile să-mi vină din faţă şi să ştiu cum trebuie să mă feresc, în caz de nevoie. Nu suport să aud zgomot din spate şi să nu văd cine de unde vine sau cum se deplasează...

Tocmai de aceea mi-am pus oglinzi retrovizoarte şi la bicicletă, pentru a putea vedea ce nu pot vedea şi a circula conform regulilor de circulaţie, în rând cu maşinile. Însă, chiar şi aşa, de multe ori aş prefera să mă deplasez pe trotuar, dacă-i liber. Dar am sărit, niţel, de paişpe ani şi nu mai pot face asta. 

Ghinion de neşansă, ce să-i fac? Şi-apoi tot eu îmi răspund: "Casc ochii pe unde merg, asta fac"!

Iar semnalul de alarmă rămâne tras: ATENŢIE, ATENŢIE ŞI IAR ATENŢIE. NINO-NINO-NINO!!! UUUUUU-UUUUUU!!! ATENŢIE, ATENŢIE, ATENŢIE!! 

[Camera de bord care a filmat momentul accidentului]

Altfel...cine a fost vinovat, cum şi de ce... nu contează, dacă lucrurile se vor repeta oricând, ca trase la indigo.

Şi sunt sigur că se vor repeta. De ce?

Am o presimţire... mai ales când văd ce păreri creţe au câte unii care cred că pot opri planeta-n loc, doar pentru că au un drept.

Iar dacă nu-s convins, mă uit pe peroanele de metrou şi văd zeci, sute de oameni care stau în buza peronului, cu ochii în telefoane... apoi îmi amintesc de o tulburată care a împins în faţa metroului o altă persoană, pentru că au apucat-o pandaliile şi aşa i-a tunat. 

Apoi au apărut fel de fel de experţi care te învăţau cum să stai cu spatele lipit de zid când aştepţi metroul şi mai ales, cum să te auto-aperi în caz că-ţi face cineva vânt. Cum să te pironeşti pe picioare, cum să-i înnozi mâinile, cum să fentezi şi să te înşurubezi pe sol, cum să-i aplici un kesakatame cu luxare de membru, cum să scapi cu viaţă. 

La un moment dat se făcuse şi o petiţie, ca să se pună panouri de protecţie pentru aşteptătorii de pe peron, cu uşi care să se deschidă doar când metroul este oprit. Doar aşa se pot salva vieţi. 

Pentru că, desigur...alţii trebuie să se îngrijească de noi, nu noi. Ceea ce, aşa o fi. Trăim într-o societate civilizată, unde avem autorităţi care să aibă grijă de noi... nu în junglă, unde eşti cu ochii-n patru şi te stresezi când auzi orice mârâit de ţânţar.

Oricum, desigur că s-a ales praful de toate... şi de petiţii şi de învăţămintele experţilor şi de auto-protecţie. Dar, hei! La acea vreme, oricare era mai tare-n influensăreală şi-a luat măcar o vacanţă exotică din vizualizările pe tema măsurilor de securitate la metrou. 

Şi mai e ceva: mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-au inventat treceri pe pietoni peste şinele de cale ferată sau pistele de aterizare ale avioanelor... că la cât de plini de drepturi suntem, am rămâne o mână de oameni prin ţara noastră dragă, în mai puţin de un an. 

C-apoi, dacă-i trecere...e dreptul prietonului de a fi pe dânsa, iar trenul are obligaţia de a opri. Ca şi Boeingul, yachtul sau cometa-n zbor! 

Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să mai cântăm, că e cazul!

Ştiţi melodia aia  cu "bighigipa"?  Nu??? Atunci pe dânsa o ascultăm, că-i faină!

[Alphaville - Big in Japan]

Avea bunica...

Noi ce mai avem?

Hai noroc, că vă cunosc!

Astăzi, 28 septembrie 2025, sărbătorim Ziua Naţională a Satului Românesc - şi pentru că împărtăşesc credinţa că veşnicia s-a născut la sat şi familia este celula de bază a oricărei societăţi umane, simt nevoia să marchez acest eveniment.

Înţeleg că, pe parcursul zilei, se vor organiza evenimente culturale şi spectacole tradiţionale prin toată ţara... dar eu mă dau în spectacol în fiecare zi a vieţii mele şi mi-e de ajuns. De aceea, acum voi face ceva diferit şi voi începe cu nişte versuri scrise de doamna Aurelia Panait, care surprind foarte bine esenţa timpurilor de ieri şi de azi: 

Avea bunica mea de toate:

Avea o prispă cu muşcate,

Avea fântână, pâine, sare,

Avea putere şi răbdare.

Avea credinţă şi iubire 

Şi-un dor nespus de nemurire...

Avea un cal la o căruţă

Şi lapte bun de la văcuţă.

Avea poveşti nenumărate

Şi cântece nemaicântate

Şi le spunea, adeseori,

La clacă şi la şezători.

Avea o sobă, un vătrai,

Avea şi gura mea de rai!...

Nu mai găsesc ce a lăsat, 

Căci satul s-a modernizat:

nu mai zăreşti, ca altădată

La geamuri, floarea de muşcată,

Văd atârnate la balcon:

Begonii şi rododendron...

Fântâna e necurăţată,

Căci bem, din sticle, apă plată.

Văcuţe sunt puţine-n sat,

Bem lapte pasteurizat.

Căruţe vezi foarte puţine,

Dar te-ntâlneşti cu limuzine.

Nu mai există şezători,

Cu basme şi cu ghicitori.

Pe potecuţa din vecini, 

Crescut-au spini şi mărăcini,

Căci avem Facebook şi aşa,

Ştim noi a socializa...

Nu mai avem deloc răbdare,

Bisericile sfinte-s goale,

Porunca dată: să iubim!

Deloc nu ne-o mai amintim.

Bunico, satul de poveste

Azi îl vedem, dar nu mai este! 

[Aurelia Panait - Avea bunica...]

Ştiu că în ziua de astăzi este periculos să mai trăieşti cu nostalgia trecutului şi mai ales, să îţi aminteşti, cu plăcere, de vremurile de altădată - când viaţa curgea mai domol şi era mai simplă. Şi chiar dacă nu realizam, mai împlinită. 

Apropo de asta, chiar găsisem, acum vreo câteva luni, un articol la mare modă pe atunci, despre "prostirea populaţiei şi naţionalism" - care concluziona, încă din primele rânduri, că "ne pregătim să cerem singuri dictatura şi să o mai şi iubim".

Cum aşa ceva? Simplu.... "prin reeducare emoţională, mascată în poveşti frumoase" care propagă mituri precum: săraci şi fericiţi; satul românesc era pur şi moral; educaţia adevărată se face prin duritate; armata făcea bărbaţi; familia unită, masa pusă cu drag, pentru că nu conta sărăcia, ci dragostea.

 

Şi pe undeva am putea să spunem că sunt mituri, doar că nu sunt. 

Eu, de exemplu, mă simt foarte norocos că mi-am trăit finalul copilăriei în tandem cu ultimile zvâcniri de viaţă la ţară, înainte şi în primii ani de după revoluţie. 

Uite aşa, am bătut uliţele şi poeniţele, păzind oile - pe care adesea le pierdeam, luându-mă la joacă cu ceilalţi copii, de prin vecini. Desigur că acasă mă aştepta muştruluiala de rigoare; apoi găseam şi oile, că nu plecau, sărmanele, de pe planetă - ci alergau, bezmetice, prin diverse grădini, după verdeaţă mai tentantă. 

Apoi, am băut lapte cald, abia muls de la ţâţa oii sau a vacii. Am pus câte un pai pe sanţul plin de apă. după o ploaie mai serioasă, ca să-mi imaginez că e bărcuţă şi se duce către mare, apoi călătoreşte în jurul lumii. M-am cocoţat prin tot felul de pomi, mi-am julit, spart sau mutilat fiecare părticică din corp care se putea juli, sparge sau mutila. Am băut apă din fântână, după ce le dădeam animalelor; am crescut îmbrăcat în lână până-n dinţi, m-am jucat cu porcii, m-am bătut cu berbecii, m-au fugărit câinii, am mâncat tot felul de bălării şi fructe nespălate; m-am dat cu sania până degeram şi arătam ca un ţurţure cu moţ; am ascultat poveşti la pickup şi cotele apelor Dunării la difuzor; am umblat desculţ prin mirişte, mărăcini şi pe pietriş, de-mi plângeam de milă când intram în casă şi-mi sângerau tălpile. Am fost la pescuit, până era să mă înec, de câte ori. Şi mai presus de toate, aşteptam ora 19.30, ca să văd desenele animate.

Am făcut tot felul prostii, tâmpenii şi idioţenii, de mi-au ieşit prin piele. Şi regret acele timpuri - nu pentru că eram mai tânăr, ci pentru că viaţa avea o ordine anume - pe care o simţeam şi o vedeam, chiar şi puradel fiind. 

Nu sunt mituri, ci doar interpretări care să servească diverselor tabere politice. 

Educaţia folosea metode mai dure, dar da! Se vedea că ai trecut printr-o şcoală, când o absolveai. La Muzeul de Inginerie din Bucureşti, se află expusă o parte din lucrarea de licenţă a unui tânăr care absolvea prin 1910, parcă: o machetă de sondă de 2 m lungime şi 1 m lăţime, cu secţiuni transversale prin straturile de sol, utilaje şi clădirile adicente. Eu am terminat facultate de inginerie (alimentară) şi nu am făcut ceva asemănător. De fapt, câţi tineri care termin o facultate în zilele noastre, se pot lăuda că pot face o asemenea lucrare de licenţă, fără computer şi design 3D?   

Armata te făcea bărbat şi aşa era. Aşa este, în continuare. Chiar şi acum, în modernitate, există discursuri de dezvoltare personală care spun că educaţia se face prin disciplină, iar cu asta nu te naşti. De aceea, trebuie să o dobândeşti - prin metoode mai dure, e adevărat...că-n viaţă nu te mai menajează nimeni.

Chiar este un clip pe Youtube cu un discurs al unui amiral din marina SUA, care spune: "Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ţi face patul - şi aşa ţi-ai îndeplinit prima sarcină a zilei"! Iar acest lucru îţi dă energia necesară pentru a face încă ceva. Şi încă ceva. Şi încă ceva.

Bun...şi acum să vedem: câţi dintre noi îşi mai fac paturile dimineaţa şi câţi dintre noi vor să schimbe lumea??

În trecut, oamenii erau săraci, clar. Dar nu neapărat curaţi, ci eventual, mai curaţi. Poate din frică...dar erau mai curaţi la suflet. Iar familia fericită... mă rog. Erau la drame şi pe vremea aceea, de numa numa! Însă, în majoritatea cazurilor, familia avea o direcţie şi un sens. Mai hi unul, mai ho altul, mai trăgea unul, mai împingea celălalt... şi cumva, exista un scop mai presus de propria fericire egoistă. Chiar şi dacă acest scop se rezuma numai la "ce-o să zică lumea". 

Nu-s idiot să cred că trecutul era raiul şi prezentul este iad, pentru că şi iadul prezentului, în timp, se va transforma în raiul din trecut. Însă, nu tot ce este vechi este şi rău, aşa cum nu tot ce este nou, este şi bun. Aşa că nu blestem ce a fost, pentru a slăvi victoriile din viitor... că mi-e ruşine de ruşine de ruşinea mea!

De fapt, nici nu pricep de ce se demonizează atât de mult, nostalgia faţă de trecut. Bine, mulţi alipesc nostalgia satului de regimul comunism, dar este o imensă greşeală - pentru că nu are nici o treabă sula cu prefectura. Ce au claca şi joaca pe stradă în comun cu Ceauşescu? Sau disciplina de armată cu Comitetul Central? Sau familia din jurul mesei cu dictatura? Fix asta: foaie verde, lobodă, curge apa-n lift!

Şi mai pe scurt: hodoronc-tronc, căţel cu coadă!

Apropo, ştiţi care este diferenţa dintre comunism şi capitalism? În comunism, omul era exploatat de către om. În capitalism este fix invers - ceea ce este un mare progres.

Da', mă rog...fiecare înţelege viaţa după propriul cap, că d-aia e libertate de gândire şi expresie.

Eu, personal, odată cu trecerea anilor, am observat că trecutul nu era, neapărat, mai luminos. Ci viaţa era mai clară, mai autentică - o nuanţă pe care o surprinde, foarte frumos, poezia de mai sus. Satul însemna comuniune cu aproapele, nu o adunătură de străini pe care viaţa i-a făcut vecini. Şi mai era ceva: traiul în ritmul naturii.

Când viaţa curge mai lent, parcă şi oamenii sunt mai aşezaţi. Mai oameni, nu simpli roboţi de produs bani, care bifează task-uri, dead-line-uri şi meetinguri, între două call-uri, un coffee-break şi-o pauză de pipi, luată pe furiş.  

În definitiv, ce ne trebuie pentru a fi fericiţi? 

Mai demult, idealul unei vieţi împlinite se rezuma la plantarea unui pom, creşterea unui copil şi construirea unei case. Simplu şi eficient. 

Astăzi, trebuie să fii nechibzuit, ca să vrei doar atât. Când lumea e plină de posibilităţi care aşteaptă să fie înhăţate, iar Universul e la un click distanţă, de ce ne-am mulţumi doar cu banalităţi?

Răspuns: Poate pentru că în amănunte stă bucuria? Nu ştiu, zic şi eu. 

Cert e că oricine am fi, orice am face, orice am avea şi oriunde am fi, dacă toate astea nu ne schimbă viaţa în bine...suntem, facem, avem şi ne ducem degeaba. Totul este degeaba, dacă nu ne împlineşte inima şi nu ne odihneşte mintea. Şi nu ne transformă în oameni mai buni.

Să bem pentru asta! Şi pentru satul de altădată. Şi pentru bunica, care avea "credinţă şi iubire şi-un dor nespus de nemurire".

Astăzi ce doruri mai avem? Şi ce mai înseamnă nemurirea pentru noi?

Până mă gândesc la un răspuns, propun să mai bem un pahar şi pentru asta! 

Să fie dans!

[Andreea Haisan - Gura lumii s-o măsor]