Despre ghinion (şi noroc)

În "Ghidul bunelor maniere" se spune că nu e prea elegant să vorbeşti la telefon în public - ceea ce este logic, pe undeva: poate e zgomot de fond; poate este recepţie mai proastă; sau poate, pur şi simplu, e defect aparatul... situaţii în care calitatea convorbirii va scădea şi va trebui să ridici vocea şi/sau să creşti volumul apelului, pentru a te înţelege cu interlocutorul. Iar asta poate deranja pe cineva. Şi oricum nu e bine să îţi ştie tot mapamondul problemele personale. 

În practică, însă, lucrurile sunt la fel, dar altcumva. Ritmul vieţii, ce să vezi, ne ajunge pe toti... astfel că, pur şi simplu, apar probleme care trebuiesc rezolvate pe loc; deci, dacă sună telefonul, răspunzi şi spui ce este nevoie, indiferent de contextul în care te afli: pe stradă, în autobuz, la volan. Aia e viaţa, ce să facem? Iar dacă cineva se simte deranjat de această situaţie, lucrurile sunt simple: să facă bine să îşi închidă urechile şi să nu asculte. Sau să plece din zonă.

În Japonia feudală, casele erau construite cu pereţi glisanţi, din hârtie shoji. În mod tradiţional, într-o casă locuiau până la trei, chiar patru generaţii în acelaşi timp...ceea ce înseamnă că intimitatea exista doar atunci când ţi-o creai singur, prin voinţă şi efort personal. Nu o primeai de-a gata. 

În societatea modernă, suntem mai evoluaţi, desigur. Avem case personale, maşini personale şi tot felul de lucruri private pe care le accesăm cu fel de fel de chei, cititoare de amprente, scanere de retină, coduri sau alte parole individuale. Şi cu toate astea,  intimitatea a redevenit un lux pe care ţi-l construieşti singur atunci când ai nevoie de el; faci abstracţie de mediul înconjurător şi te retragi în tine.

Doar că, uneori, mie îmi place spectacolul lumii... fie doar şi pentru a-mi confirma propria umanitate. 

Am momente când mi se pare că sunt diferit, că mă lovesc de probleme pe care nimeni nu le mai are, sau că, pur şi simplu, iau decizii greşite, spun ceva greşit sau acţionez pe dos. Chiar şi atunci când ştiu ce am de făcut, când îmi repet în gând modul de lucru până iese perfect, apare neprevăzutul şi pus în faţa unei situaţii practice, bălmăjesc totul cu orice, ca să rezulte nişte bucăţi de ameţeală la starter şi un dish cu tochitură de varză, ca main course. 

[Alina Gingertail - Greflet’s song]

"Karma, neh"...cum ar spune Toranaga-sama, printr-o carte mai veche. "Ghinion de neşansă", cum ar zice un vecin. Sau...

Conform unei legende nipone, tentou-mushi, gărgăriţa noastră cea de toate zilele, a pecetluit tot ghinionul în punctele sale negre, pentru ca alţii să prospere - şi astfel s-a transformat într-un talisman norocos. M-oi fi născut sub semnul gărgăriţei şi-s vreun absorbant de energie negativă; mai ştii? Încâlcite sunt căile Domnului. 

Dar apoi am văzut că mulţi suntem în situaţia asta şi m-am mai liniştit.

Spre exemplu, apropo de vorbitul la telefon în public... eram, odată, în tramvai. Sau "tranca-vai", cum l-am alintat pe aici, prin zonă. Zăpuşeală, aglomeraţie de nu vă spui - că ieşeau copii de la şcoală şi stăteam alipiţi unii de alţii ca sardelele în conservă. Lângă mine sună un telefon...am crezut că e al meu, deşi nu recunoşteam acordurile soneriei. Până să mă caut eu prin toate buzunarele, lângă ureche răsună o voce de copil: "Alo, tata, acuma vin"....

...apoi asist, fără să vreau, la o conversaţie telefonică (pe difuzor):

"Ai luat pâine"?

"Nu am luat... nu ai zis că mă suni şi îmi spui dacă este nevoie să iau"?

"NU! Adică da, aşa am zis, DAR dacă ai văzut că nu sun, TU TREBUIA SĂ MĂ SUNI ŞI SĂ MĂ ÎNTREBI DACĂ IEI PÂINE"!

Mi-a picat capul pe loc, ce să vă spui? Şi apoi m-am simţit cu zece milimetri mai deştept, pentru că nu ştiam că o problemă se poate pune şi în acest fel. Ceea ce este doar vina mea... Când m-am intersectat cu o carte de mare valoare socială, intitulată "Arta de a avea întotdeauna dreptate", am refuzat să o citesc şi să mă autodezvolt. "La ce mi-ar trebui"? 

Revenind la oile noastre... 

După câte se vede, băiatul respectiv a avut o zi proastă; ghinion... şi taică-su i-a frecat ridichea pentru că a uitat să facă ce a promis şi totuşi, cumva, trebuia să iasă deasupra. Dar situaţia se poate privi şi altfel: copilul a ajuns într-o situaţie în care a absorbit energia negativă a tatălui. De ce? Pentru că a putut face asta. 

Şi cred că, de fapt, viaţa ne aduce pe toţi în astfel de momente - când atragem zăpăceala zăpăceala din jur şi totul merge pe dos. Nu e de vină pisica neagră ce tocmai ne-a tăiat calea; e doar o pisică. 

Nu e de vină ziua de marţi, că are trei ceasuri rele; de fapt, la superstiţia asta s-a ajuns pentru că se spune că Adam a păcătuit prin neascultare într-o zi de marţi şi, în plus, conform astrologiei, marţea este singura zi a săptămânii în care Marte, Planeta Războiului, guvernează trei ore. 

Nu putem învinui nici măcar ziua de vineri 13 - chiar dacă se spune că aduce ghinion. Pe la 1300 şi niţel, într-o zi de vineri 13 au fost arestaţi Cavalerii Teutoni  - deci...ghinion. 

Mai degrabă, eu cred că suntem norocoşi, uneori şi ghinionişti, alteori. Cu toţii avem zile bune şi zile proaste, zile în care totul merge ca uns şi zile când nimic nu se leagă, iar piesele de puzzle se lipesc tot aiurea. Avem orgolii, supărări, nemulţumiri; pornim certuri de la nimic şi apoi râdem de noi înşine, când ni le reluăm în gând. Cu toţii avem stări de agitaţie fără un motiv concret sau nervi latenţi, care se umflă la primul impuls. Asta-i viaţa! Până la urmă... chiar şi amorul poate dormi întors, când îi atârnă aripile de plumb.

Însă, cu toţii avem momente de geniu şi purtăm pe chip zâmbete aduse de vânt. Plângem când alţii râd şi râdem când alţii plâng 

Într-un fel, cu toţii suntem gărgăriţe pentru cei din jur - doar că nu în acelaşi timp. Şi poate de aceea, când un fluture bate din aripi, pe cealaltă parte a planetei se formează o furtună. 

Suntem conectaţi. Cu cei pe care îi ştim, dar şi cu cei pe care nu îi ştim. Suntem legaţi unii de alţii ca instrumentele dintr-o orchestră.

În "Silmarillion", Eru Iluvatar a creat Pământul de Mijloc din acordurile melodiei cântate de ainuri, demiurgii locali. Oare ce s-ar putea crea din muzica umanităţii? O fi ceva de bine? O fi ceva de rău rău? 

Habar nu am...dar să bem pentru asta!   

Şi-un cântec vesel să cântăm, c-apoi e bine! Încă e bine aşa.

[Lotuma - Ieva's Polka]

Război şi pace

Încă de la început, trebuie să îmi cer foarte mari scuze şi să execut nişte ploconeli de iertăciune - pentru că am greşit. M-a luat gura pe dinainte şi am făcut o glumă proastă.

Nu acum...Doamne feri! Acum sunt perfect! Frumos, inteligent, cu simţul umorului, demn, curajos, puternic, muncitor, comunicativ, responsabil, devotat, respectuos...ce mai la deal, la vale? Întrunesc toate calităţile unui bărbat căutabil şi extrem de doribil. Practic şi pe scurt, sunt o minune pe lângă casa omului. Mai ales că... nu vreau să mă laud, dar mărturisesc că cea mai mare calitate a mea este modestia. 

...dar cu mult timp în urmă, într-o galaxie îndepărtată, am avut o contradicţie de idei cu cineva; pe tema cărţilor, că doar nu m-oi deda discuţiilor despre nimic. Şi la acea vreme, am mărturisit că din lectura obligatorie a celor 100 de cărţi pe care orice om trebuie să le parcurgă într-o viaţă, eu citisem vreo...nu ştiu. Maximum zece? Ceva aşa. Dar nu pentru că aş fi fost de rea voinţă...ci pentru că nu le-am avut când mi-au trebuit; şi-n afară de asta, mereu am găsit altceva mai bun de citit. Deci, am profitat de libertatea pe care o deţin şi am căutat exact ceea ce mi-a plăcut, fără a simţi apăsarea obligativităţii vreunei liste compusă de cei mai deştepţi oameni ai planetei. 

Uite aşa, în loc să citesc "Fraţii Karamazov", am preferat "Stăpânul Inelelor". În loc să caut "Crimă şi pedeapsă", înfulecam Sven Hassel pe nerăsuflate - pentru că mă aştepta James Clavell pe celălat raft al bibliotecii. Şi în loc să mă încânt cu "Anna Karenina", eu m-am înconjurat cu romanele lui Asimov. Şi Frank Herbert. Apoi am dat peste "Lumea Inelară" a lui Larry Niven, "Roata Timpului" a lui Robert Jordan, Ghemotronu' lui George R.R.R.R.R. Martin, seria "Assassin's Creed", saga "Witcher", cărţile din ciclul "Star Wars"... iar enumerarea poate continua până la infinit şi dincolo de el. 

Am divagat. Să revin:  în timpul acelei discuţii, nesimţind nevoia de a mă justifica în faţa nimănui şi totuşi, fiind pus în situaţia de a vorbi despre motivul pentru care nu m-am apropiat, de exemplu, de clasicii ruşi, am dat-o pe glume şi am zis,  la plezneală, o tâmpenie cât mine de mare: "Nu am citi nimic scris de un autor rus pentru că nu mă atrage cultura rusă. Nu-mi place limba rusă, istoria Rusiei şi, în principiu, nimic din ce are legătură cu această parte de lume". Ceea ce e o prostie, desigur; nu mă dau în vânt nici după Danemarca, însă Sven Hassel rulles! A scris cele mai oribil de amuzante descrieri ale războiului pe care le-am citit vreodată! Tot aşa, nu mă atrage cu nimic Polonia, dar "Quo Vadis" mi s-a lipit de suflet. Iar Germania mă lasă rece, deşi "Povestea fără sfârşit" am savurat-o din scoarţă în scoarţă. 

Revenind la timpul prezent al galaxiei în care ne aflăm: îmi cer scuze, scurt şi cuprinzător! La cât mă duce capul, puteam şi eu să fac o glumă care să fie amuzantă şi pentru alţii, nu numai pentru mine.

Între timp, menţionez că am reevaluat şi Rusia, pe de-a întregul ei. Încă nu m-au înnebunit adoraţia şi făneala rusofilă, deşi trebuie să recunosc, uneori m-ar încerca nişte sughiţuri de plăcere. Mai ales după o talpă de tărie. Sau...cum îi zice acum? Stai, că am băut la o nuntă recentă... imediat îmi amintesc. E ceva cu împuşcături... SHOT, măi!! V-am zis că ştiu? :D

În plus, citesc primul autor rus din viaţa mea: Dmitri Gluhovski, cu a sa trilogie " Metro 2033", "Metro 2034" şi "Metro 2035" - o serie de romane postapocalitice despre umanitate, filosofie, obsesiile trecutului, legea evoluţiei, religie, politică şi probabila lipsă a oricărui viitor palpabil. Sau, o poveste despre naşterea morlocilor lui H.G. Wells, din "Maşina timpului". Mai ştii cum vor involua lucrurile?

Momentan, sunt pe la jumătatea primului volum; dar îmi place foarte mult şi recomand cartea asta oricui! Mai ales că este şi actuală, pe undeva - ţinând cont că se tot vorbeşte despre un război nuclear, care poate fi şi ultimul, până la urmă. Cu puţin noroc, distrugem planeta asta de tot - şi apoi 'om vedea pe unde mai scoatem cămaşa! Ne refugiem şi noi în tunelul metroului moscovit? Nu prea am încredere în metroul din Bucureşti... şi în plus, cel rusesc cică e cel mai mare adăpost antiatomic din lume, deci ar fi o idee; mai ales că, datorită cărţii, deja încep să învăţ planul staţiilor. :))

Şi parcă mi-a trezit curiozitatea de a vizita niţel şi meleagurile descrise de acest roman, cât or mai fi disponibile. C-apoi m-am abonat pe Instagram la nişte pagini cu peisaje din Moscova şi sunt o sumedenie de locuri frumoase pe acolo. Dacă nu ar fi mizeria asta de situaţie politică şi dacă Rusia ar fi şi ea situată mai pe la Ecuator, şi mâine mi-ar plăcea să fac nişte drumeţii prin zonă. Ar fi interesante nişte selfiuri pe la Kremlin, Dealurile Vrabiei, Catedrala Sfântul Vasile sau Piaţa Roşie - pe care am tot văzut-o prin filme, ce-i drept; dar, mă întreb: ar strica, oare, să o văd şi în realitate? Nu cred... 

Aşa că haideţi să ne unim la o băută, în cinstea iubitorilor de călătorii. Că dacă aş zice că bem în cinstea Rusiei, mi-am dat foc la valiză! Aşadar, nu zic. Iar dacă tot apar discuţii după acest disclaimer (adică "declinare a răspunderii", pe româneşte; dar cine mai foloseşte limba română în ziua de azi?), răspund simplu: "Ce-am zis eu, c-ai zis tu, c-a zis ăla către ăla? Nici n-am zis şi-ai zis c-am zis. Dac-aş zice, ce-ai mai zice? Şi-o să zic, 'vedem ce zici! Na"!

Deocamdată, să bem! PENTRU CĂLĂTORII ŞI PLIMBĂŢURI ÎN TOATE COLŢURILE DE LUME! Şi pentru orice altceva care implică distracţia şi voia bună :)

Alina, pune tu un tril de sezon, ca să meargă cu vodk.....aaaaaa...adică whisky-ul din pahar! Că de! Iubim America şi oricum, tocmai s-a interzis comercializarea bunurilor ruseşti, sub pedeapsa unor amenzi care pot ajunge până la 30.000 de lei. O lege care mă face să mă simt infractor, fiind posesorul unui aparat foto rusesc şi a unor maşinuţe de război, care pot fi socotite marfă de contrabandă...

În fine! Să vină melodia înălţătoare, că nu se mai poate cu atâta luptă împotriva sufletelor magice care suntem cu toţii... fără deosebire de neam, ţară, culoare a pielii, specie şi orice altceva ne-ar putea diferenţia. 

[Alina Gingertail - Soviet March, Red Alert 3]

Secretul fericirii

Când eram mai mic, credeam că moartea vine doar la sfârşitul vieţii. Că mori o singură dată. 

Credeam că moartea e ca somnul: seara te culci viu şi dimineaţa te trezeşti mort.

Cu timpul, am descoperit că greşeam... pentru că, într-un fel, murim în fiecare zi câte puţin. Oare ce este prima secundă de viaţă, dacă nu primul pas spre moarte? 

Nu ştim cât de lung este drumul sau încotro duce.  Nu ştim dacă avem de străbătut câmpii întinse, oceane nesfârşite sau munţi necălcaţi de picior omenesc. Nu ştim dacă trecerea timpului va aduce soare, nor sau revărsarea celor mai năpraznice stihii ale naturii. Nu ştim dacă vom râde sau vom plânge, dacă vom fi singuri sau vom găsi alţi călători în drumul nostru. Dar înaintăm mereu şi murim câte puţin, odată cu fiecare pas pe care îl facem. 

Uneori, vom da peste vreun drumeţ rătăcit, care ne va însoţi până la prima livadă de meri în floare. Vom cânta, vom dansa şi vom povesti - dar va veni timpul despărţirii, când fiecare îşi va urma propria cale. 

Chiar dacă destinaţia este aceeaşi, păşim pe drumuri mereu diferite. Şi uneori, după ce ne trezim singuri, înconjuraţi de flori şi pomi încărcaţi de rod, mai murim puţin. Puţin mai mult de o secundă, puţin mai mult de un pas. Totuşi, ne continuăm călătoria spre neant. Iubim moartea, ne dorim să ajungem în loc luminat şi cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.  Altfel, de ce ne-am îndrepta spre ea? De ce am accepta-o?

 

Din când în când, hoinărind pe diverse poteci, vom da şi peste alţi tovarăşi de drum. Pe unii îi vom regăsi pe o bancă, în timp ce se odihnesc. Vom petrece încă puţin timp împreună şi apoi ne vom vedea de treburile noastre. Alţii ne vor găsi pe noi, în timp ce ne recăpătăm puterile după un urcuş anevoios. Dacă vom auzi împreună muzica ce pluteşte printre nori, ne vor invita la dans şi vom pleca în tandem, căutând eternitatea. Dacă nu... vor împărţi cu noi prea puţin timp şi vor pleca spre propria destiaţie. Regretele nu îşi au locul iar călătorului îi şade bine cu drumul. 

[Smiley - Vals]

Soarele va răsări, va apune şi va răsări din nou. Vor veni clipe când ne vom dori liniştea propriilor gânduri sau vom căuta conversaţii animate, cale de încă o poştă sau două. Dar nu propria voinţă este forţa motrice a universului, ci îngemănarea a două dorinţe. Deci mergem înainţe şi murim câte un pic: o respiraţie, o bătaie de inimă şi încă un grăunte de nisip scurs din clepsidra timpului.

În faţă se deschide un păienjeniş de drumuri: unele late, pietruite, altele subţiri şi fragile ca un fir de păr. Însă fiecare nouă cărare ne îmbie cu aventuri şi întâmplări nemaivăzute, cu poezie şi noi ghicitori. Fiecare potecă, fiecare drumeag oferă o altă viaţă, oameni noi. Noi prietenii, noi iubiri, noi suferinţe. Şi fiecare despărţire aduce cu sine posibilitatea scrierii unei noi poveşti. 

Vom muri mai repede, sau mai încet; dar ce mai contează asta, pe lângă bucuria de a descoperi necunoscutul?  Aşa demontăm enigme şi murim mai frumos. Ce mai contează destinaţia, când fiecare clipă aduce cu sine alte minunăţii de trăit?

Uciderea tainelor, desluşirea misterului este scris în ADN-ul nostru. Aşa trăim cu adevărat. Aşa ne călim sufletul. Şi tot aşa, uneori, ne ofilim spiritul.

Mâncăm, vorbim, înaintăm cu zâmbetul pe buze.. Dar pe interior, ne stingem încet, încet, ca o flacără fără oxigen. Murim. Sau... poate am murit de mult şi nu ne-am dat seama; nimeni nu a ştiut şi nici nu era nevoie să ştie, pentru că nimeni nu poate opri sau modifica înaintarea Roţii. 

Uneori trăim murind, alteori murim trăind. 

Paşii îţi sunt conduşi spre zări neatinse de prezenţa vreunei vietăţi. Te usuci, alergând în căutarea unui cub imperfect, dintr-un univers necunoscut. Ţi-e sete şi te zbaţi într-un deşert nemărginit şi gol, în care orice oază  de bucurie este doar un miraj. O piesă de teatru care durează până la căderea cortinei. O himeră ivită din forţa voinţei...şi totuşi, un petec de încântare fragilă, ce dispare imediat cum te-ai apropiat suficient de ea. Atunci, peisajul luxuriant se veştejeşte subit; izvoarele cu apă limpede se transformă în fuioare unduitoare de praf, iar nucile de cocos şi ananasul capătă gustul pustiu al dunelor de nisip. Tabloul se transformă cu un icnet tăcut, în monotonie şi deznădejde.

Deodată, conştiinţa este fulgerată de un gând: acolo unde vedeai izbăvirea, a fost doar un bulgăre de nimicnicie. Răcoarea umbrei s-a ivit din fierbinţeala tâmplei, susurul apei era doar şuieratul gol al nemărginirii. Te cutremuri şi continui să mergi, să cauţi. Setea zvâcneşte din fiecare celulă, cu furia unei harpii turbate; pasul vioi se transformă într-un târşâit molatec de şarpe. Cu fiecare răsuflare, soarele aruncă foc din cer, într-o simfonie de  bubuieli surde şi dogoare pârjolitoare.  

Apoi văzduhul începe să fremete, cu zumzetul unui bondar urieşesc. Pământul vibrează şi în depărtare încep să crească aripi de negură şi vâltori de uragan. În scurt timp, adierea vântului se transformă în mii de lame ascuţite ca briciul, iar orizontul explodează în aşchii de lumină însângerată. Cerul se prăvăleşte peste pământ, strivind sub greutatea lui fiecare organ, fiecare nerv. Muşchii pleznesc, oasele se rup cu un geamăt prelung, sudoarea se transformă în sânge. Şi mori, înveşmântat într-un giulgiu de întuneric. 

Mori, deşi trăieşti. 

Şi abia atunci realizezi cât eşti de liber şi de viu. Nimic nu mai contează, pentru că nu mai ai ce să pierzi.  

Despre fericirea de după moarte vorbea şi Nicolae Steinhardt în "Jurnalul fericirii". Acesta identifică trei metode prin care poţi ajunge la mulţumirea sufletească deplină: 

- Te consideri mort. Nu mai poţi suferi, pentru că morţii nu suferă. Nu îţi mai este foame şi nici sete, pentru că morţii nu beau şi nu mănâncă. Nu te mai bucuri, nu te mai doare nimic...pentru că morţii nu simt nici bucuria şi nici durerea. Morţii sunt liniştiţi. Împăcaţi cu orice vine asupra lor. Iar de aici se naşte fericirea.

- Eşti mort. Pentru societate, pentru orice altă fiinţă vie, nu exişti. Nu ai nimic, nu faci nimic, nu eşti nimic. Viaţa îţi este o pală de vânt; traiul tău este al unui simplu coate goale, o biată haimana. Eşti vagabondul propriei vieţi...liber total, pentru că nimeni nu are cu ce să te constrângă. Pur şi simplu, nu ai ce pierde. Şi iar eşti fericit.

- Mori luptând. Te transformi într-o stavilă supraomenească. Devii un obiect inamovibil şi orice forţă care se revarsă asupra ta, fie ea şi de neoprit, va crea doar un paradox. Dar nu te va învinge. Şi din entuziasmul luptei se va naşte fericirea.

În cele din urmă, se pare că secretul fericirii adevărate este doar moartea. Suferinţa şi deziluzia, eliberarea de orice vis. Alienarea oricărei nevoi. Şi renaşterea din cenuşă.

Când îţi este foame, orice mâncare devine îmbietoare. Tot aşa şi cu fericirea: când numai vrei nimic anume, când ai scăpat de constrângerea dorinţei, orice vine aduce mulţumire. 

Să bem pentru asta, zic! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că ne trece vremea mai uşor :)

[Gheorghe Dinică - Sunt vagabondul vieţii mele]