Secretul fericirii

Când eram mai mic, credeam că moartea vine doar la sfârşitul vieţii. Că mori o singură dată. 

Credeam că moartea e ca somnul: seara te culci viu şi dimineaţa te trezeşti mort.

Cu timpul, am descoperit că greşeam... pentru că, într-un fel, murim în fiecare zi câte puţin. Oare ce este prima secundă de viaţă, dacă nu primul pas spre moarte? 

Nu ştim cât de lung este drumul sau încotro duce.  Nu ştim dacă avem de străbătut câmpii întinse, oceane nesfârşite sau munţi necălcaţi de picior omenesc. Nu ştim dacă trecerea timpului va aduce soare, nor sau revărsarea celor mai năpraznice stihii ale naturii. Nu ştim dacă vom râde sau vom plânge, dacă vom fi singuri sau vom găsi alţi călători în drumul nostru. Dar înaintăm mereu şi murim câte puţin, odată cu fiecare pas pe care îl facem. 

Uneori, vom da peste vreun drumeţ rătăcit, care ne va însoţi până la prima livadă de meri în floare. Vom cânta, vom dansa şi vom povesti - dar va veni timpul despărţirii, când fiecare îşi va urma propria cale. 

Chiar dacă destinaţia este aceeaşi, păşim pe drumuri mereu diferite. Şi uneori, după ce ne trezim singuri, înconjuraţi de flori şi pomi încărcaţi de rod, mai murim puţin. Puţin mai mult de o secundă, puţin mai mult de un pas. Totuşi, ne continuăm călătoria spre neant. Iubim moartea, ne dorim să ajungem în loc luminat şi cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.  Altfel, de ce ne-am îndrepta spre ea? De ce am accepta-o?

 

Din când în când, hoinărind pe diverse poteci, vom da şi peste alţi tovarăşi de drum. Pe unii îi vom regăsi pe o bancă, în timp ce se odihnesc. Vom petrece încă puţin timp împreună şi apoi ne vom vedea de treburile noastre. Alţii ne vor găsi pe noi, în timp ce ne recăpătăm puterile după un urcuş anevoios. Dacă vom auzi împreună muzica ce pluteşte printre nori, ne vor invita la dans şi vom pleca în tandem, căutând eternitatea. Dacă nu... vor împărţi cu noi prea puţin timp şi vor pleca spre propria destiaţie. Regretele nu îşi au locul iar călătorului îi şade bine cu drumul. 

[Smiley - Vals]

Soarele va răsări, va apune şi va răsări din nou. Vor veni clipe când ne vom dori liniştea propriilor gânduri sau vom căuta conversaţii animate, cale de încă o poştă sau două. Dar nu propria voinţă este forţa motrice a universului, ci îngemănarea a două dorinţe. Deci mergem înainţe şi murim câte un pic: o respiraţie, o bătaie de inimă şi încă un grăunte de nisip scurs din clepsidra timpului.

În faţă se deschide un păienjeniş de drumuri: unele late, pietruite, altele subţiri şi fragile ca un fir de păr. Însă fiecare nouă cărare ne îmbie cu aventuri şi întâmplări nemaivăzute, cu poezie şi noi ghicitori. Fiecare potecă, fiecare drumeag oferă o altă viaţă, oameni noi. Noi prietenii, noi iubiri, noi suferinţe. Şi fiecare despărţire aduce cu sine posibilitatea scrierii unei noi poveşti. 

Vom muri mai repede, sau mai încet; dar ce mai contează asta, pe lângă bucuria de a descoperi necunoscutul?  Aşa demontăm enigme şi murim mai frumos. Ce mai contează destinaţia, când fiecare clipă aduce cu sine alte minunăţii de trăit?

Uciderea tainelor, desluşirea misterului este scris în ADN-ul nostru. Aşa trăim cu adevărat. Aşa ne călim sufletul. Şi tot aşa, uneori, ne ofilim spiritul.

Mâncăm, vorbim, înaintăm cu zâmbetul pe buze.. Dar pe interior, ne stingem încet, încet, ca o flacără fără oxigen. Murim. Sau... poate am murit de mult şi nu ne-am dat seama; nimeni nu a ştiut şi nici nu era nevoie să ştie, pentru că nimeni nu poate opri sau modifica înaintarea Roţii. 

Uneori trăim murind, alteori murim trăind. 

Paşii îţi sunt conduşi spre zări neatinse de prezenţa vreunei vietăţi. Te usuci, alergând în căutarea unui cub imperfect, dintr-un univers necunoscut. Ţi-e sete şi te zbaţi într-un deşert nemărginit şi gol, în care orice oază  de bucurie este doar un miraj. O piesă de teatru care durează până la căderea cortinei. O himeră ivită din forţa voinţei...şi totuşi, un petec de încântare fragilă, ce dispare imediat cum te-ai apropiat suficient de ea. Atunci, peisajul luxuriant se veştejeşte subit; izvoarele cu apă limpede se transformă în fuioare unduitoare de praf, iar nucile de cocos şi ananasul capătă gustul pustiu al dunelor de nisip. Tabloul se transformă cu un icnet tăcut, în monotonie şi deznădejde.

Deodată, conştiinţa este fulgerată de un gând: acolo unde vedeai izbăvirea, a fost doar un bulgăre de nimicnicie. Răcoarea umbrei s-a ivit din fierbinţeala tâmplei, susurul apei era doar şuieratul gol al nemărginirii. Te cutremuri şi continui să mergi, să cauţi. Setea zvâcneşte din fiecare celulă, cu furia unei harpii turbate; pasul vioi se transformă într-un târşâit molatec de şarpe. Cu fiecare răsuflare, soarele aruncă foc din cer, într-o simfonie de  bubuieli surde şi dogoare pârjolitoare.  

Apoi văzduhul începe să fremete, cu zumzetul unui bondar urieşesc. Pământul vibrează şi în depărtare încep să crească aripi de negură şi vâltori de uragan. În scurt timp, adierea vântului se transformă în mii de lame ascuţite ca briciul, iar orizontul explodează în aşchii de lumină însângerată. Cerul se prăvăleşte peste pământ, strivind sub greutatea lui fiecare organ, fiecare nerv. Muşchii pleznesc, oasele se rup cu un geamăt prelung, sudoarea se transformă în sânge. Şi mori, înveşmântat într-un giulgiu de întuneric. 

Mori, deşi trăieşti. 

Şi abia atunci realizezi cât eşti de liber şi de viu. Nimic nu mai contează, pentru că nu mai ai ce să pierzi.  

Despre fericirea de după moarte vorbea şi Nicolae Steinhardt în "Jurnalul fericirii". Acesta identifică trei metode prin care poţi ajunge la mulţumirea sufletească deplină: 

- Te consideri mort. Nu mai poţi suferi, pentru că morţii nu suferă. Nu îţi mai este foame şi nici sete, pentru că morţii nu beau şi nu mănâncă. Nu te mai bucuri, nu te mai doare nimic...pentru că morţii nu simt nici bucuria şi nici durerea. Morţii sunt liniştiţi. Împăcaţi cu orice vine asupra lor. Iar de aici se naşte fericirea.

- Eşti mort. Pentru societate, pentru orice altă fiinţă vie, nu exişti. Nu ai nimic, nu faci nimic, nu eşti nimic. Viaţa îţi este o pală de vânt; traiul tău este al unui simplu coate goale, o biată haimana. Eşti vagabondul propriei vieţi...liber total, pentru că nimeni nu are cu ce să te constrângă. Pur şi simplu, nu ai ce pierde. Şi iar eşti fericit.

- Mori luptând. Te transformi într-o stavilă supraomenească. Devii un obiect inamovibil şi orice forţă care se revarsă asupra ta, fie ea şi de neoprit, va crea doar un paradox. Dar nu te va învinge. Şi din entuziasmul luptei se va naşte fericirea.

În cele din urmă, se pare că secretul fericirii adevărate este doar moartea. Suferinţa şi deziluzia, eliberarea de orice vis. Alienarea oricărei nevoi. Şi renaşterea din cenuşă.

Când îţi este foame, orice mâncare devine îmbietoare. Tot aşa şi cu fericirea: când numai vrei nimic anume, când ai scăpat de constrângerea dorinţei, orice vine aduce mulţumire. 

Să bem pentru asta, zic! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că ne trece vremea mai uşor :)

[Gheorghe Dinică - Sunt vagabondul vieţii mele]

Greierii noştri, cei de toate zilele

Mai doriţi să vorbim despre iubire? Dar nu aia cu "i" mic, de care ne lovim zilnic... ci aia cu "i" mare, care mută munţii.

Eu aş zice, totuşi, să ne concentrăm şi pe altceva..nu de alta, dar aşa cum am arătat data trecută, conform drepturilor ancestrale, sinuciderea e bună la om. Pe când iubirea distruge vieţi, porneşte războaie şi strică destine - ceea ce nu prea e cool. 

Haideţi, mai bine, să discutăm şi despre ceva frumos, ca să-mi muncesc creierii şi cu lucruri constructive. De exemplu...despre mâncare ar fi perfect! Ce spuneţi? Mai ales că se fac noi descoperiri în domeniul gastronomic şi e păcat să pierdem sansa de a le diseca.

... iar cine crede că s-au inventat noi moduri de a face sarmale cu mici la grătar, greşeşte grav. Pentru că altul este secretul: în înţelepciunea sa, Comisia Europeană a autorizat introducerea greierelui de casă, a viermilor şi a lăcustelor în alimentaţia cetăţenilor europeni - care, după ce că erau plini de drepturi şi libertăţi, au primit o nouă înlesnire. Iar asta este cea mai bună veste din ultimile luni! Serios, nu vă mint! 

Atât că, puteau să mediatizeze informaţia mai devreme! Am avut casa plină de greieri vara asta şi de ştiam că s-a dat liber la consum, nu mai cheltuiam atâţia bani pe mâncare...o luam din ogradă! Sau îi prindeam, îi vindeam întreprinzătorilor de profil şi om mă făceam! Mergeam în concediu în Caraibe, nu la Mamaia!

Da' e bine şi aşa. 

Mi-aduc aminte, pe când eram eu copil... mă tot trezeam prin papuci cu nişte viermălăi cu coadă; erau albi şi pufoşi, cu o codiţă solzoasă la un caopt...o minunăţie! Mi se-ncreţea pielea pe mine când îi vedeam, mai ales că dacă îi storcoşeam cu călcâiul, lăsau o bală mucilaginoasă pe ciment. Dar n-are a face asta, erau complet bio - că am impresia că veneau ori de la coteţul porcului, ori de la wc-ul din fundul grădinii. Băi nene, şi câteodată aveam o poftă să-mi bag dinţii-n ei şi să-i mestec ca pe marmeladă, de nu vă închipuiţi! C-aşa mi se întâmpla când eram puradel: m-apucau pofte din astea ciudate, de gravide. Şi mâncam cartofi cruzi, câte un pumn de arpacaş... mai muşcam din tencuiala de pe pereţi, mai mâncam de prin oliţă, mai înghiţeam câţiva sâmburi de cireşe ... prostii din astea.

Dar viermii ăia...parcă îi văd şi acum! Mi-au rămas la suflet! Şi i-aş fi îngurgitat cu tot dragul, dar dacă nu primisem acceptul de la Uniune, mi-am pus pofta-n cui! Ce era să fac, dacă nu-s rebel din fire şi nu îmi place să încalc legea? 

Însă, mi-am fixat un plan în minte; am gândit pozitiv, am trimis energie benefică spre Matricea Universală, m-am încărcat cu lumină, am prins a vibra pe cele mai înalte striguri cosmice şi am meditat cu capul în jos... imaginându-mi momentul, ca şi cum ar fi fost aievea: înfiinţarea Uniunii Europene...aderarea României...şi, în sfârşit, aprobarea legii care-mi dădea voie să-mi fac şi eu pofta ce-am poftit şi să mănânc viermii mult doriţi!

(Ceea ce s-a şi întâmplat, deci luaţi aminte la această întâmplare adevărată şi aveţi grijă ce gânduri trimiteţi spiritelor din univers). ✌ Peace! 

Când eram printr-a şasea, la fel am păţit: profa de bio ne-a cerut insectar până la final de an. Şi mi-au făcut părinţii, la serviciu, o minunăţie de cutie de lemn, cu fundul acoperit de o bucată de polistiren învelit în mătase roşie şi geam glisant în loc de capac...pe care am populat-o cu fel de fel de gângănii, unele mai apetisante decât altele: cărăbuşi, gândaci de cartofi, fluturele alb al verzei, gândaci de bălegar, o lăcustă de vreo 10 cm...vis şi armonie! Iar mai târziu, o ditamai rădaşca - pe care am înnecat-o în spirt, i-am înfipt boldul în cap şi am pus-o în centru! La piece de resistance...

M-am culcat fericit în seara aia. Plin de pofte, că de! Burta îşi cerea drepturile...dar am zis: NU!!! Raţiunea trebuie să învingă! Dacă cedez şi-mi mănânc exponatele - care, la cat spirt aveau în ele, mi-ar fi dezinfectat aparatul digestiv pentru zece vieţi d-aci înainte - pe ce mai iau eu nota 10 cu felicitări?

Nu vă mai spui ce-am pătimit noaptea aia, muncit de tot felul de patimi culinare, dar am rezistat eroic! Iar dimineaţa, la prima ora, direct la insectar m-am dus...să-l mai admir o dată, înainte să-l predau! Că de...nu apăruse smartfonu', să-mi fac selfie alături de dânsul.

Iar când l-am scos din dulap, blestem! Sânge şi cenuşă!! Măcel ca acolo, nu am mai văzut în viaţa mea! Minunăţia mea de lăcustă zacea împrăştiată prin toată cutia: ici un picior, colo o antenă îndoită, dincolo un sfert de corp zdrenţuit... cărăbuşul ajunsese o pată maronie pe mătasea cea roşie...fluturele mai avea doar jumătate de cap, la capătul unei dâre negre de funingine şi pastă verde...iar rădaşca clăţănea înnebunită din cleşti, zbătându-se şi târându-se greoi, peste tot!

Sincer vă spui, că mi s-au trezit instinctele primare în mine! Am văzut roşu în faţa ochilor, de la atâta furie...şi zău că mi-aş fi înfipt toţi dinţii într-ânsa! Tochitură, chisăliţă îmi venea să o fac pe nemernica asta care mi-a stricat frumuseţe de insecte! Mă şi vedeam cum pun ticăloasa de rădaşcă pe grătar, să o fac baton proteic şi s-o mănânc...dar nu! Uniunea încă nu-mi dăduse aprobarea, aşa că iar am rezistat. Cu greu. Şi m-am răzbunat crunt, alimentându-mă tot cu hrana noastră de Ev Mediu: mămăligă, ouă de găină, lapte de oaie, fripturică de pui... Ce să-i fac? Încă nu ieşisem din peştera vechilor îndoctrinări!

Dar acum, e altă treabă! Am crescut şi mă simt mai evoluat, mai comunios cu natura! Mă unesc şi salvez, protejez, aplaud ori de câte ori primesc câte permisiune care îmi dă voie să trăiesc...e o nebunie! Respir chiar şi-ntr-o pungă, de teamă să nu eliberez prea mult dioxid de carbon în atmosferă şi să încălzesc global planeta. Iar, mai nou,  abia aştept să intru în rândul lumii corecte politic şi să mânânc pilaf de greieri sau chipsuri de lăcuste. Cu roşiile nu mă prea împac...că de! Am şi eu kriptonita mea! 

În schimb, îmi lasă gura apă după nişte ciorbă de viermi cu coadă! Şi când mă gândesc la o ceafă de lăcustă la grătar, asezonată cu nişte căcăreze de oaie - că doar n-oi fi tâmpit, să mai mânănc măsline, ca ţăranii!...sau la nişte pulpe de păianjăn în sos cu curry...sau la un dish din piept de râmă pe pat de pir şi-apoi să beau un pahar de... vvvv...ţţţţ... bbbb...wwww...of! Ce ne dă voie ăştia de la Uniune să bem? Că mi-e sete de nu mai văd bine, dar nu ştiu ce recomandări mai sunt în vigoare... 

Aveţi ceva sfaturi? Punem de-o petiţie online sau ce facem? Ieşim în stradă? HAI!!! Strigăturile cred că sunt tot alea vechi: "Cine nu sare, nu vrea schimbare! Jos Guvernu! Ciuma Roşie! HUUUOOOO!!!!!" 

La ce sete am în trupuşorul meu firav, poate se îndură vreun patron să-mi ofere şi mie un ceai cald şi gata! Se rezolvă dilema! În continuare nu voi şti ce mi se recomandă să beau; dar sunt absolvit de orice răspundere legală, dacă încalc vreo lege - pentru că e urât să refuz, când mi se oferă ceva. Doar dacă-s roşii, caz în care nu mă interesează aspectul! 

Ia, hai să ascultăm ceva frumos...că rămăsesem dator cu un mix de manele.

Ştiu că genul acesta muzical ne repugnă tuturor (LOGIC!), dar am prins curaj când am văzut cum explodează mulţimea de plăcere şi extaz, când începe să cânte Adrian Copilu' Minune...deci, să fie party!! 

...iar băutura o amânăm, până aflăm la ce ne mai dezleagă Sfânta Comisie Europeană! Ne-am înţeles?!

[Salvatore Ganacci - Nersea 2019]    

P.S. pentru cunoscători: AHOE!!! Soylent Green la orizont! Asta aşa...că tot nu prea avem pe unde să ne mai îngropăm decedaţii şi este o adevărată bătălie pe locurile din cimitir. 

Ura! Amin şi aliluia! 

Iubirea, bat-o vina

Lumeee, lumeeeeee...soro, lumeeeeee! Ce facem azi? Vreţi să vorbim despre nunta anului? 

Stai aşa! Cum... "care nuntă"? NUNTA!  ANULUI... 

De fapt, aveţi dreptate să nu ştiţi. Şi Florin Salam a făcut "nunta anului", prin iunie. Fata lui Adrian Minune tot "nunta anului" a făcut. Nicole Cherry şi Mircea Bravo au capitalizat şi ei titulatura de "nunta anului". Dacă stau bine să mă gândesc, încă de prin ianuarie se tot fac nunţi şi toate sunt denumite "nunta anului" - ceea ce nu mă supără, neapărat! În spiritul egalităţii de şanse, nu e normal să nu mai avem învinşi, ci doar învingători? Nu e normal ca toată lumea să ia premiul întâi cu coroniţă? Nu e normal ca toţi să fim pe cea mai înaltă treaptă a podiumului cu o singură treaptă?

Aşadar, rectific: vreţi să vorbim despre "nunta anului", varianta George Simion? Mno...nici eu! Ştiu că este subiectul cel mai la modă, dar eu nu sunt în pas cu moda. Şi-n plus, sunt destui care se ocupă de subiect, iar mie nu îmi place aglomeraţia. Nu sunt (suficient de) autodezvoltat personal pentru trebuşoara asta, ce pot să mai zic?

Apropo... Ştie cineva, dacă Osho mai este în tendinţe? Sau i-a trecut vremea şi ne concentrăm dorinţa de învăţătură doar pe nenea acela cu ochelari de soare, care zice că-i guru? 

Întreb şi eu... că-s cam repetent la capitolul "lectură suplimentară".  Am rămas cu cititul tot prin sfera poveştilor obligatorii ale copilăriei - ceea ce nu-i rău, că au mesaje clare şi uşor de ţinut minte. Uneori, însă, parcă-mi mai vine chef să urc şi nişte trepte pe piramida lui Maslow şi imediat fac atac de panică: nu mai înveţi cal bătrân să tragă în buiestru. Noroc că am găsit rezolvareaastui chin mistuitor: m-aşez jos şi aştept să-mi treacă. 

Ce-i drept, m-ar interesa să aflu cum să fiu învingător, cum să-mi vând aptitudinile sau ce trebuie să fac pentru a fi un lider înnăscut...c-apoi de! Ca tot omul şi eu îmi doresc nişte lucruri mici în viaţă: o mică vilă cu piscină şi mai mică, un mic yacht, un mic avion privat, un mic Ferarri la poartă... amănunte din astea. 

Doar că mă enervează discuţiile despre aşa zisa evoluţie, după care alergăm cu toţii - şi nu pot spune exact de ce. Poate pentru că sunt simple sofisme; vin cu principii corecte, pe care le amestecă după bunul plac, pentru a obţine nişte jumătăţi de adevăr. Poate pentru că mizează prea mult pe nevoile egoiste ale noastre? Poate pentru că toate aceste învăţături ne zgândăre la orgoliulşi şi ne umplu de importanţa propriei prezenţe? Sau, poate, pentru că-s prea tăntălău pentru a le înţelege înţelepciunea? Habar nu am. Ştiu, doar, că mă deranjează aspectul şi mă feresc de el cât pot de mult pot.

...sau fac haz pe seama lui, atunci când ne întâlnim din întâmplare, printre meandrele concretului cotidian 

Exact aşa am reacţionat şi când navigam aiurea pe o reţea de socializare :D şi am găsit un colaj de principii luminatoare de viaţă:

Ireproşabil, nu-i aşa?

Teoretic...da. Practic, dacă nu eşti vreun pui de maharajah, este perfect normal să acţionezi când îţi doreşti ceva -  nu să aştepţi să ţi se citească gândurile şi să ţi se ofere totul pe tavă. Lucrurile astea le înveţi de mic...iar dacă ai mai mult de 7 ani şi încă le priveşti ca pe o revelaţie ce modifică destine, înseamnă că e o problemă. Iar o problemă şi mai mare este ideea că simplitatea vieţii depinde, în totalitate, de tine - deoarece este o mare eroare. 

Desigur că avem un cuvânt de spus în orice ne implică. Cu totii avem dreptul şi datoria de a-l folosi... dar simplitatea vieţii nu începe de aici. Ci situaţia este tocmai invers: lucrurile se complică abia după ce ne exprimăm propria voinţă şi se simplifică odată cu anularea oricărei forme de voinţă.

...pentru că, dacă ţi-e dor de cineva şi suni, nu înseamnă că sentimentul e reciproc şi nu înseamnă că îţi şi răspunde. Dacă inviţi, nu înseamnă că este acceptată invitaţia. Dacă explici, nu înseamnă că eşti înţeles şi aprobat. Dacă ai intrebări, nu înseamnă că răspunsul te va lumina. Dacă nu îţi place ceva şi o spui, nu înseamnă că nu trebuie să suporţi acel lucru. Dacă îţi doreşti ceva şi ceri, nu înseamnă că vei primi...iar dacă iubeşti pe cineva şi îi spui, nu înseamnă că are şi vreo importanţă ceea ce simţi. Sau că sentimentul este reciproc.

Universul nu este un potpuriu de minuni care ţi se cuvin. Viaţa nu este un magazin universal din care poţi lua orice doreşti, oricând doreşti, imediat de cum ţi-ai comunicat nevoia. Nimic nu gravitează în jurul propriei voinţe, pentru că nu este nimeni buricul pământului. Cu toţii suntem importanţi şi cu toţii suntem la fel de neînsemnaţi. De aceea, simplitatea vieţii se termină în momentul în care viaţa ta se ciocneşte de altă viaţă. Şi culmea e că pe planetă nu sunt doar două vieţi, ci vreo 8 miliarde... adică, cel puţin 8 miliarde de complicăţenii, viziuni, dorinţe, invitaţii, explicaţii, întrebări şi iubiri.

Încă se mai vorbeşte despre artista Simona Săndulescu, aceea care s-a sinucis din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. Ceea ce este tragic. Sau...nu?

Dacă gândim în paradigma modernă "My body, my choice / Adoptaţi un animăluţ de pe stradă, salvaţi o viaţă", realizăm că nu putem salva o viaţă, pentru că nu e vorba de adoptat căţei. Însă, intrăm sub incidenţa regulii "Corpul meu, alegerea mea" - de unde concluzionăm că sinuciderea e bună la om: corpul ei, alegerea ei, viaţa ei. Dreptul ei. Cu cine să te cerţi şi de ce să suferi? 

Doar că nu e aşa. Deloc...

Iubirea neîmpărtăşită e tragică. Poate că descompune tot interiorul sufletului; respiraţia se transformă într-o tortură aducătoare de chin, iar secundele par ani de pârjolire în focurile gheenei. Ghinion!  Şi atât... Pentru că afectează un singur suflet. De aceea, se reduce doar la un impas logic, un paradox fără soluţie. Un tren tras pe linie moartă, într-o gară părăsită - care va dispărea complet după 15 luni şi 27 de zile, conform cercetărilor ştiinţifice care afirmă că atât durează să uiţi pe cineva pe care iubeşti din toată inima. 

În plus, nu e nimeni de vină pentru nerealizarea iubirii, fiindcă nu poţi să obligi pe nimeni să simtă ceea ce nu simte. La fel cum nu poţi obliga pe cineva să bea un pahar cu apă, dacă nu îi este sete.  

Moartea însă, întotdeauna are un efect mai larg, afectându-l atât pe răposat cât şi pe cunoscuţii săi. Mda... lucrurile care contează cu adevărat nu sunt niciodată trăite doar la nivel individual; fără să fie împărtăşite, sunt simple accidente. Dureroase, nu-i vorbă...dar, per total, o pierdere de vreme, fără cap şi fără coadă. 

Dar oricum, nu un apogeu al durerii. 

Mai tragică decât iubirea neîmpărtăşită este iubirea neîmpărtăşită ŞI acceptată... pentru că viitorul alături de cineva care nu oglindeşte sentimentele primite este o moarte chinuitoare şi lentă. Teoreticienii care spun că "va veni şi iubirea", greşesc.

Iubirea nu vine cu timpul, nu se educă şi nu se învaţă; este sau nu este, nu funcţionează cu "poate". Iar dacă este, se vede. Se cine este deschis să te cunoască; se vede cine te caută, cine îşi doreşte compania ta fără un motiv anume. Cine te ajută, cine îţi este alături în momente grele, cine te acceptă în ciuda defectelor iminente. La fel de uşor se vede şi dacă nu este iubire, dar, de obicei,  imaginea asta este întunecată de speranţă. Întotdeauna credem că dacă oferim tot ce avem mai frumos, vom convinge şi vom scoate apă din stâncă. Doar că ne minţim singuri; minunile nu încalcă voinţa nimănui.

Iar iubirea este o minune. Cea mai mare minune...pentru că efectele ei se văd imediat, dar mai ales în timp. Cred că d-aia e şi aşa de uşor de confundat şi greu de recunoscut. 

Cert este că o persoană care refuză să trăieşti pentru ea, nu merită nici să mori pentru ea. Chiar şi cu riscul de a nu mai găsi iubirea nicăieri şi niciodată. Mai sunt şi oameni nepereche pe lume, ce să-i faci? Până la urmă, nu-i nici o pagubă. Vorba unui clasic în viaţă: "Poţi să ai şi eşece, poţi să ai şi succesuri...pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine...". 

Iar mai sigur de atât este că neîmpărtăşirea dăunează grav sănătăţii.

Aşa că, iată ce propun: haideţi să împărtăşim un pahar de vin. Şi-un cântecel mic, tot despre iubire neîmpărţită. C-apoi na...e păcat să stricăm feng-shui-ul acum, pe final! 

[Tudor Gheorghe - Mărine, la nunta ta]