Nu ştiu cum fac până-n Crăciun, că m-apuc să citesc ştirile online şi mă împiedic de un articol halucinant, probabil specific exploziei de iubire pe care tocmai o traversam: Zece lucruri pe care le preţuiesc femeile mai mult decât lungimea penisului.
Ce să zic? Cu un asemenea titlu, deja eram captivat! Mă scurg ca untul la soare, sunt tot o nebunie şi-un delir! Ador scriiturile astea în care vine Nimeni În Drum şi zice: "Bă cititor, ştiu că eşti prost şi habar nu ai de viaţa ta - deci ia d-acilea reţeta fericirii: 10 lucruri pe care trebuie să le faci ca să fii împlinit, 3 condimente minune care slăbesc instant, 5 lucruri pe care trebuie să le ştii ca să creşti un copil, 7 lucruri pe care visează femeile, 100 de locuri de vizitat pe parcursul vieţii, 9 lucruri pe care le face un strungar în funcţie de zodie...d-astea". Chiar mă enervasem odată, când vine unu' la mine: "Hai să îţi arăt lista cu cele 10 filme pe care orice bărbat trebuie să le vadă". Mă uit...văzusem numa vreo 4 din ele. Înseamnă că nu-s bărbat? Hai să mori tu! Pe măsurate! Pariu că te iau?!
No, învăţăturile de faţă erau cu femei. Ştiţi voi...fiinţele acelea diafane şi pline de dragoste, care se hăţănă cu bărbaţi din scârbă, să le facă grobienilor plăcerea. În fine...citesc. Ce-i drept, nu am înţeles din prima care ar fi legătura sentimentală dintre lungimea iubirii, lăţimea umerilor şi candoarea feminină aplecată spre emoţie pură, dar noroc că m-a luminat jurnalistul: cică iluzia dimensiunii le face pe femei să se simtă mai ocrotite. Eteee....na, că la asta nu mă ducea capul! Sigur, sigur, ăsta e motivul? Păi atunci, mi se pare o idioţenie completă! Nu luptă femeile pentru egalitatea între sexe? La ce papuci vor ocrotire...Pe bărbat cine mă-sa îl ocroteşte?
Păi dacă rahaturile astea sunt citite de sexu' frumos - şi sunt, slavă Domnului! - nu mă miră că nu mai ştie niciuna de capul ei!
În fine, ce să mai zic? Fiecare cu targetul propriu, că doar nesatisfăcută nici moartea nu stă! Cum, necum, tot ia pe cineva, măcar şi din greşeală. Dar mie îmi place cu iubirea...sunt sensibil, ce să mai zic? Şi când mă gândesc că era o vreme când habar nu ştiam ce înseamnă să simţi că iubeşti...mai că mi-e dor de inocenţa aia!
Aproape toată tinereţea, singura mea problemă a fost să să-mi descriu şi eu în minte ce înseamnă să spui "Te iubesc". Ce simţi, cum reprezinţi practic aceste două cuvinte. Nu ştiam, dar mi se păreau cel puţin cutremurătoare. Apogeul vârfului care te îndatora oarecum să te comporţi cât mai bine cu acel cinevacare le auzea; punctul hotărâtor menit să oprească planeta-n loc când treceai de el. Sfinţenia sfinţeniei, că doar fiecare cuvânt, fiecare faptă are ecou în veşnicie...iar cu asta nu te joci! Suntem prea mici, mult prea mici ca să realizăm imensitatea existenţei, iar iubirea exact asta este: Piatra de temelie a vieţii. Of, of, măi, măi...
Apoi am început să văd că de fapt, totul se reduce la aparenţe. Ca la animale şi păsări: câştigă ăla care are coarne mai mari, părul mai zburlit, gheare mai ascuţite, penaj mai colorat, umeri mai laţi, lungime mai lungă, durată mai mare, buzunar mai larg....orice atribut în plus care poate ajuta la perpetuarea speciei, într-o lume plină de pericole.
Logic...natura este doar un calcul matematic, simplu şi eficient. Doar oamenii a pervertit-o cu ipocrizia emoţiilor absolute, emanate fix din trena Divinităţii. Ptiu, ptiu, ptiu, stai că zisei o prostie! Cum să spun o aşa nemernicie, că omul este doar un animal în contur de ipocrizie? Nu, nu, nu....el este Copilul lui Dumnezeu, plin de Duh şi Adevăr! Cuvântul lui este Viaţă, fapta lui este Desăvârşire. Frumos,..dar tot nu mi-am explicat cum e cu iubirea.
Ce să-i fac? De când mă ştiu, tot încerc să trec realitatea dincolo de cuvinte, să conturez vorbele în fapte. Dificil, dar nu imposibil. Nu toată lumea căinează societatea asta demagogă, în care contează doar imaginea? Nu toate vorbili de înţelepciune sharuite din mână-n mână în mediul virtual fac apel la recunoaşterea valorii inestimabile a esenţei şi nu a formei? Nu slăvim toţi sufletul şi bogăţia spirituală, în detrimentul celei materiale?
Ce să-i fac? De când mă ştiu, tot încerc să trec realitatea dincolo de cuvinte, să conturez vorbele în fapte. Dificil, dar nu imposibil. Nu toată lumea căinează societatea asta demagogă, în care contează doar imaginea? Nu toate vorbili de înţelepciune sharuite din mână-n mână în mediul virtual fac apel la recunoaşterea valorii inestimabile a esenţei şi nu a formei? Nu slăvim toţi sufletul şi bogăţia spirituală, în detrimentul celei materiale?
No, păi foarte bine! Zic că trebuie să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume...deci hai cu subtilităţile! Îmi doresc să fiu din tot sufletul un om de valoare, un aplicant frecvent al tuturor aforismelor emise de-a lungul istoriei!
Vreau, vreau, vreau! Da, da, vreau să fiu mai bun, mai curat, mai sensibil, mai liniştit, mai plin de lumină în suflet şi în minte...într-un cuvânt, mai altfel. Că de, tot traversarăm Naşterea Domnului, manifestul primordial de schimbare la cuget şi simţiri. Deci vreau!
Doar că, mai întâi de toate zic că ar trebui să realizez o corespondenţă între cuvinte şi fapte. C-apoi, vorba vorbii populare: "Faptele contează, nu vorbele!"
Atunci, să-i dăm drumul:
Când văd un nor, zic: NOR. Cum arată? Uite fix aşa, cum sunt ăia de pe cer.
Dacă aud...MI-E FOAME. Ce fac? Păi în puii mei, mă roade stomacul şi simt o dorinţă nestăvilită de a mânca ceva, orice. Pâine goală, boabe de orez, corcoduşe, iarbă, frate! Orice, numa să fie masticabil!
Dacă zic..."URĂSC". Ce înseamnă asta? Păi de...ce să însemne? Dacă-l văd p-ăla de mă enervează, odată se pune vălul pe ochi, încep să tremur şi-mi vine să-i rup capul cu dinţii! Simplu, nu?
Dar când aud TE IUBESC, ce înseamnă?
Pauză de publicitate, că ţi-am dat cu "-nt" şi te-am închis! Ce să însemne? Totul şi nimic, în funcţie de cine o spune şi contextul în care o spune. Este atât de complicat să explici încât nu s-au inventat cuvinte în vocabular care să descrie expresia asta...totodată, atât de uzată, de folosită, că aproape calci în "te iubesc"-uri mai des ca în băltocile din asfalt, după o zi ploioasă. Ori că spui TE IUBESC, ori că spui MĂ DUC LA WC, tot aia e. O spui şi azi, şi mâine...de câte ori e nevoie, pentru că nevoia trebuie făcută..
E asta o problemă sau nu e o problemă?
Eu zic că este.
Când ceva nu are o definiţie fixă şi lasă loc de interpretări, apare haosul. Aşa e cu Dumnezeu: lumină, culoare, dreptate, moarte, genocid, ură, intoleranţă. Aşa e cu Libertatea: egaliate, lipsă de cenzură, ordine, supremaţia valorilor, desfrâu, dezorganizare, corupţie, ticăloşie, prostituţie la liber. Aşa e şi cu Iubirea: indescriptibilă şi înţeleasă după urechea fiecăruia, sursa majorităţii relelelor din viaţa noastra, dar în esenţă ceva luminos.
Prin urmare, revin şi întreb: cum descrii TE IUBESC-ul în cuvinte? Din câte înţeleg, după împrejurări...protecţie, ajutor, mulţumire, respect; dar în relaţiile dintre bărbaţi şi femei, iubirea este doar o monedă de schimb, un troc întâmplător, împletit uneori cu nişte reacţii chimice. "Vreau să te / Ce îmi dai să te las" şi ceva feromoni care-ţi iau minţile o perioadă.
Iar aici, nu mă înţelegeţi greşit...problema nu este cerutul, pentru că oricât ar fi chimia de mare, viaţa zilnică necesită clar nişte resurse pur materiale. Că doar nu mănânci îmbrăţişări pe pâine toată ziua. Pretinsul - mai ales sub acoperământul celor mai curate emoţii (care dispar ca un fum dacă nu sari cu rezolvarea) este, însă, altceva.
Nu ştiu cum era acum o generaţie, două, zece, nici nu are importanţă. Astăzi, însă, pretinsul este blazonul oricărei relaţii. Ceea ce iar nu e prea important...practicarea pe bandă şi negarea acestuia, însă, mă înfurie la culme!
Restul, cu astrele şi Dumnezeu care-ţi dă marea cu sarea şi-ţi scoate în cale sortita cea mai aleasă...ce să zic, mare schemă! Tâmpenii pentru fraieri! Hai să vedem cum toate planetele se-nvârt pe orbită fix în aşa fel încât Gingirel să-şi descopere zâna care să stea cuminte la scărmănat! Ce bine, ce bine, să ne despletim de emoţie! Ha, Ha!!
O vreme asta am crezut. Mi-am şters înjurăturile cu mistria de pe obraz, am fost contrazis, arătat cu degetul şi pus la colţ. "Mami, mami, a venit circul!" No, eu eram circul! Ciudăţenia. Ghimpele cel contra, prea idiot să înţeleagă evidenţele realităţii.
Aşa că m-am făcut mic în colţul meu şi am aşteptat să văd ce se mai întâmplă. Mi-e foarte scârbă de libidinoşenii, DAR iubirea crede totul, iartă totul, speră totul, este atotţiitoare, atotsperătoare...cum era aia? ...şi dacă o mie de oameni spun că eşti beat, nu te pui la somn? Ce să vezi, eram în comă alcoolică!
Problema este că după ani şi ani, părerea asta mi se adânceşte. Tac, observ şi analizez, iar rezultatul mă dezgustă: aproape orice porneşte de la TE IUBESC, se termină-n gard.
Dragul meu, eşti cel mai minunat om din viaţa mea... dar vreau.... (completaţi pe linia punctată). Ai? Nu...păi atunci, mergi în mă-ta şi lasă-mă în pace!
Draga mea, eşti o comoară la casa omului, te iubesc! - şi cum se-ntoarce draga cu spatele: M-a mâncat asta de bani, nu mai pot cu atâtea mofturi! Dar dacă tac, poate primesc şi eu ceva la noapte... asta în cazul în care nu o doare capul şi iar ne certăm!
Vai, dragule, eşti minunat! Cât de norocoasă sunt că Dzeu mi te-a scos în cale, te iubesc!; se-ntoarce dragul cu spatele: "Ia uite porcu' cum îţi aruncă şosetele murdare prin toată casa! M-am săturat... ce? Sunt sluga lui? Dacă n-aş fi eu...praful s-ar alege!
Vi se par cunoscute momententele? Cam la asta se ajunge, după ce trece nebunia îndrăgostirii şi se înaintează încet, încet, spre monotonie.
Adică, după 2...3 luni, uneori până la un an. Dacă nu te-ai înhămat la căsnicie, e simplu; pleci pur şi simplu, fără a privi în urmă. Ce prispa mă-sii, nu datorezi nimic, nimănui! De ce ai face-o?
Dacă s-a înfăptuit căsătoria, însă, apar două posibilităţi: ori rabzi şi blestemi viaţa netrebnică până la adânci bătrâneţi, din pură obişnuinţă şi pentru că ştii că mai ales după o anumită vârstă, "sansele de a-ţi reface viaţa cu altcineva" scad dramatic. Sau, cazul doi: divorţ şi-ţi bagi picioarele în toate.
Relaţie pasageră după relaţie pasageră după relaţie pasageră, invocânduse de fiecare dată unicitatea şi veşnicia iubirii...sau căsătorie, cu formare de familie - celula societăţii, acesta este parcursul. Cum, necum, după o vreme, totul se duce de râpă, spre deznădejde, suferinţă, crispare, alcoolism, bătaie, frustrare, neputinţă, înjurături şi o stare de lâncezeală, în care cei mai buni prieteni devin repulsia şi apatia.
Dacă s-a înfăptuit căsătoria, însă, apar două posibilităţi: ori rabzi şi blestemi viaţa netrebnică până la adânci bătrâneţi, din pură obişnuinţă şi pentru că ştii că mai ales după o anumită vârstă, "sansele de a-ţi reface viaţa cu altcineva" scad dramatic. Sau, cazul doi: divorţ şi-ţi bagi picioarele în toate.
Relaţie pasageră după relaţie pasageră după relaţie pasageră, invocânduse de fiecare dată unicitatea şi veşnicia iubirii...sau căsătorie, cu formare de familie - celula societăţii, acesta este parcursul. Cum, necum, după o vreme, totul se duce de râpă, spre deznădejde, suferinţă, crispare, alcoolism, bătaie, frustrare, neputinţă, înjurături şi o stare de lâncezeală, în care cei mai buni prieteni devin repulsia şi apatia.
Şi atunci vine întrebarea de o mie de puncte:
Ce fac, ce faci ca să fim schimbarea pe care o vrem în lume? Ne agăţăm de un ideal intangibil şi ne ţinem de el cu înverşunare, doar din dorinţa de a creiona o anume onoare? Sau ni se zburduncăne de rahaturi idealiste şi acceptăm lumea aşa cum este, devenim parte a mizeriei doar pentru că asta înseamnă supravieţuirea?
