Visul unei nopţi de (primă)vară

Că România este o ghenă de parameci, gunoaie şi sugărori, se ştie. Am spus-o şi eu de atâtea triliarde de ori, încât am împresia că-s o placă stricată, care se învârte în derivă. Deci nu, nu mai are rost să afirm o evidenţă pe care o poate observa şi un orb. S-a atins maximul idioţeniei, nu se merită să fac risipă de energie; însă din când în când mai apare ceva.. o nouă culme, care să mă facă să rămân perplex în faţa realităţii. M-am obişnuit; suntem o naţie în cădere liberă şi ţintim mereu spre absolutul ei. Însă uneori, se mai întâmplă ceva...genul acela de lucru, care îţi împarte existenţa în două: înainte şi după. Este ca o palmă divină, care te trezeşte din letargie şi te face să realizezi că ai greşit; mult iubita şi stimata noastră patrie nu este atât de rea pe cât credeai...ci mult, mult mai rea. Inimaginabil de rea. Odios de rea. Meschin de rea.

De pe Lună, ograda naţională se vede ca o pată întunecată şi cangrenată într-o mare de lumină şi culoare; un buboi imflamat pe faţa unei planete netede ca un cur de bebeluş, o glumă proastă pe care Mama Geea şi-o joacă sieşi.
Din avion, se observă şi detaliile: casă-casă-boschet-şanţ-boschet-boschet-izlaz-coteţ-izlaz. Adevărate urme de civilizaţie, băi tată!
Dar dacă îţi muţi privirea mai acana, spre...orice altă direcţie în princiu, orăşel-autostradă-câmpuri parcelate-autostradă-orăşel-câmpuri parcelate-mai multe câmpuri parcelate-autostradă-autostradă şi iar autostradă...Sesizaţi diferenţa? Noi avem multe izlazuri cu boscheţi decât restul umanităţii, în papucii mă-sii!! Deşi...e uşor de înţeles: în vine ne curge sânge latin, de mari iubăcioşi; dacă nu am avea tufe şi ne-ar apuca brusc extazul casanovic, unde ne-am mai exercita moştenirea genetică? Pe imaş, ca dobitoacele? La naiba! E bine şi eco, e bine cu plata în natură, dar chiar aşa pe teren viran, să te tragă curentul la amigdale? Păi, oameni suntem, sau cârlige de rufe?

Românii sunt o enclavă de sălbăticie în mijlocul unei zone metropolitane, o rezervaţie de barbari într-un centru comercial. Locul nostru ar trebui să fie la un muzeu dedicat ciudăţeniilor naturii, pentru că rar ai ocazia să întânleşti aşa ceva într-o viaţa de om. Ştiam, bănuiam că tribalismul nu are o arie de răspândire prea întinsă. Aici suntem noi, acolo sunt ei: 2 mulţimi separate, total diferite; 2 entităţi distincte, care nu se pot intersecta niciodată, care nu se pot reuni niciodată. Ce e-n A şi nu e-n B?? Totul!! De treci codri de aramă, de departe vezi albind şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. De cum treci în cealaltă lume, simţi diferenţa. O vezi, o miroşi o atingi. O iei de mână şi zburzi pe câmpii. Râzi, pentru că ai evadat.

Soarele străluceşte mai tare, cerul este mai albastru, iarba este mai verde. Mi-e milă să calc pe trotuar, pentru că nu e fir de praf pe nicăieri; mă oftic că nu am învăţat să levitez...îmi vine să mă descalţ, pentru că oricum ştiu că nu mă voi murdări. Toate strălucesc, toate-s vechi şi nouă-s toate. Metalul nu are nici o pată de rugină, vopseaua nu e scorojită pe nicăieri, gardurile nu stau într-o rână, aerul nu este îmbâcsit de smog şi arome îndepărtate de bălegar. Nu faci slalom printre cerşători, nu rişti să te muşte de...obraji nici un câine mai tupeist. Nu vezi mucuri de ţigări aruncate anapoda, nu calci pe covoraşe rustice de seminţăraie şi ambalaje de chipsuri. Sunt înconjurat de o lume multicoloră din lego, modelată de un copil mult prea atent la detalii. Aleile nu au pavele lipsă, străzile pietruite nu sunt întrerupte de nici o fleaşcă asfaltică; clădirile nu sunt jerpelite pe la colţuri din cauza vreunei buruieni buclucaşe, zidurile nu sunt mucegăite, pasajele nu miros a urină stătută şi a rahat.

Şoseaua este aglomerată, dar îmi ţiuie urechile de la atâta linişte. Sunt uşor surprins să o văd atât de dreaptă...la noi nu este aşa (nu mă pot aşeza nici acum în bune condiţii, datorită gropanelor de pe pista românească, pe care le-am simţit până-n fundul capului). Ei nu au tranşee pe şosele...se pare că nu au auzit de ultima fiţă în domeniu de trasport. Proşti, nene, needucaţi. Ţărani tradiţionalişti şi fără spirit inovator!
Claxoanele nu îmi sparg timpanul (pesemne ăştia sunt atât de idioţi încât nu i-a dus capul să-ţi doteze trocaletele cu goarne de atenţionare a gagicilor), înjurăturile nu îmi siluiesc neuronii - deci nici nu pleznesc de masculinitate...pe cuvânt, creaturile astea au cam multe lipsuri.
Ici-colo pâlcuri de oameni discută ori se plimbă cu bicicleta sau cu rolele. Nu mă cunosc, dar mă salută cu zâmbetul pe buze, pentru că... nici până acum nu ştiu de ce. Bănuiesc că-s pe etnobotanice sau ceva...

La noi e ţara lui "ce te uiţi, bă urâtule?". Ei îmi zâmbesc. Nu am înţeles cum pot face asta; şi ei au probleme, şi ei au greutăţi. Un nene taximetrist care îşi verifica cu o uşoară agitaţie ceasul, îmi mărturiseşte că se grăbeşte puţin pentru că trebuie să fie prezent la al doilea job; ce să-i faci? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget. Sau cum spunea un alt filozof contemporan mai pe de-a dreptul: Viaţa-i grea, copiii-s multe, fraierii să suge...ăăă...fraierii este proşti.

Nici la ei nu e vreun Rai de firmă sau ceva de gen. Şi ei au lichelele lor (cum mă atenţiona "prietena mea aiurită"), şi ei au cretinii lor; rasa umană este eminamente tembelă, dacă e să o iei chiar de la esenţă. Cred că Dumnezeu iubeşte proştii, altfel nu ar fi făcut atât de mulţi...si nu există ţară pe planeta asta, care să facă vreo excepţie (România este vârful moţului la moţ, în privinţa asa - în sfârşit, ceva la care excelăm; Iupiiiii!!!). Ştiu că nicăieri în lume nu există mega-splendoare şi palate cu cohorte de virgine care să îţi îndeplinească orice dorinţă, dar mai ştiu că oriunde în lume este mai bine ca la noi, din orice punct de vedere ai privi situaţia.

Noi am uitat să trăim. Nu avem de ce să zâmbim. Fiecare are lumea lui, propriul său pacheţel de problemuţe. Nu există coeziune, colectivitate; Only you are responsible for you, cum spunea Întâiul Fiu Al Neamului, în rarere-i momente de sinceritate. Păi ia stai mătălică niţeluş... şi cam cine ai vrea să te ajute? Statul? Da ce, Statul te-a făcut? Statul e mă-ta, să aibă grijă de tine? Nu-ţi convine, trebuia să te învredniceşti să te naşti pe alte meleaguri!
Studiile europene arată că suntem ce-a mai pesimistă seminţie de pe continent. Hai, să mori tu! Bă psihologistule....noi avem pe Moni şi Iri si Pepe şi...cum o mai cheamă şi p-aia? Dacă nici asta nu e prime-time special, ce altceva ar mai putea fi? Jay Leno? Hai băi fetelea, fă-te boc şi du-te acasă cu boşorogii tăi! Sugi o ceapă şi taci! Cum să te distrezi dacă nu îţi mai clăteşti ochii cu vreo grasă cu ugerele până-n genunchi, dacă nu mai asişti la vreo elegantă şi neaoşă ţigăneală între starurile de primă mână. De fapt...ce zic eu de primă mână? Ptiu, ptiu, ptiu, ce prostii îmi ies pe gură! Astea-s staruri de amândouă mâinile, bei nenicule, bei!! Învaţă şi ia aminte!!
Noi nu avem de ce să zâmbim...ne doare burta de atâta râs!! Bântuie veselia printre noi, mai ceva ca moartea printr-un oraş atins de ciumă.

Noi nu avem de ce să zâmbim? Nu cumva eşti cam prost? Uiţi că am ieşit din criză, încă de pe 1 aprilie? So...Let the riches come! Abundenţa mă sufocă..help, help!! I need some fresh air, pls! Şi Dumnezeu a fost pe frecvenţă, pentru că mi-a auzit ruga; se pare că am intrat din nou în căăăă..criză; dl. Minibăs cică ieşim iar, pe 13 mai ora 9 fix - matinali frate...cine se scoală de dimineaţă, înseamnă că s-a culcat cu găinile; elementar, dragul meu Watson, elementar!
Suntem un neam uşor nehotărât. Intrăm-ieşim, intrăm-ieşim...nu avem stare deloc. Sau poate o fi tot pe sistem de "Buzele taleeeeee, două petaleeee, când le sărut mă tooopesc pe picioareeeeee"...mai ştii? Of, IUBIREA!!!
Nu sunten neam nehotărât, doar unul foarte iubăcioc! Iubim orice şi pe oricine (mai ales dacă ne ia ochii cu o găleată de orez), chiar şi pe Criză...d-aia nu ne putem dezlipi de ea. "Iubeşte-ţi duşmanii", aşa scrie la Carte!

A venit timpul să mă întorc. Mă simt ca un condamnat la moarte, care este readus în carcera sa şi îşi aşteaptă sentinţa. Sunt romn, ce altceva mai am de făcut? În urechi îmi răsună o voce suavă: "Las', că toţi murim; numa' te rog eu, nu muri acum, că nu am bani să te îngrop". O fi celălalt eu...nu sunt sigur. Sunt român, dar trăiesc cu speranţa că îmi voi învinge karma asta diabolică şi viaţa viitoare mă voi reîncarna într-o fiinţă mai evoluată; o râmă ar fi perfect.
Nu-mi vine să cred ce fac, revenirea mă şochează. Sunt uimit şi foarte, foarte speriat. Nu are rost să mă zbat, nu îmi fac decât mie rău. Sunt bulversat. Un gust amar, mult prea cunoscut, mă inundă. Mi-e scârbă.
A fost un vis...unde am găsit tot ce am pierdut aici. Am găsit-o pe Ea.
A fost doar un vis. Sau nu?

Thunder in Paradise

România este prinsă într-un început de Ev Mediu, se ştie. Drumurile ar crea probleme şi căruţelor, sistemul medical şi-o trage cu Justiţia pe la colţuri şi scoate mutaţii genetice pe bandă rulantă, educaţia aplică continuu la postul de traseistă între reforme, agricultura a rămas cu sapa preistoriei proptită între obraji, industria e în şoc anafilactic.

Totul este praf şi pulbere, îngrăşământ sterp pentru un sol pustiit; avem o ţară multilateral dezvoltată...spre dispariţie! Doamne ajută!

Da. Doamne ajută, pentru că religia este singurul lucru care se devoltă fără îndiguire. O religie aplecată spre misticism, o entitate preistorică, obsedantă, fanatică, la nivel de superstiţie şi totemism.
"Secolul 21 va fi religios, sau nu va fi deloc"
Pentru români, este de-a dreptul cretin de religios. Deci spune-i unui mioritic că va fi năvălit de belşug şi va sta cu burta la soare toată viaţa (vorba cântecului: Stau cu gaşca pe o bancă, stau cu ea la soare) dacă se roagă la boscheţi şi dă bani unor brahmani închipuiţi, că din toată sărăcia lui, mintenaş deschide portofelul şi sare cu darurile.
"Doamne, o Doamne, spre tine îmi îndrept oasele mele obosite!! OOoooooo..Doamne! Dă-ne un semn dacă eşti printre noi!! Dă-ne bip!! Bu-hu-huuuuuuu...Îndoaie lingura, îndoaie lingura! Nu ne lăsa, dovedeşte că eşti prezent!"
Aşa e la noi: dai o tonă de bani, urli niţel cu faţa cuprinsă de spasme şi înnecată în sudoare sfântă, apoi aştepti ca cineva să frece lampa şi să apară Dumnezeul de Aur care să îţi îndeplinească 3 dorinţe. Sau mai multe.

Ultima fiţă în domeniu este să crezi în Bahaulah, profet persan care cică e încarcarea lu' Avraam, Buddha, Iisus şi Mahomed. 4 în 1...evoluţie tată! Economie de spaţiu, pe o planetă suprapopulată! Mişto...şi să mai zici că nu crezi în protecţia mediului înconjurător, când ai dovada clară că s-a inventat Greenpeace şi prin sferele celeste!!
Numai că pe mine mă roade o întrebare: de ce e Papistaş ăsta aşa de inovator? Ia stai să-l întreb...poate-mi răspunde.
Băi Bailamos, trăi-ţi-ar familia ta de sfânt la promoţie! Uuuuuuuuu!!! Somebody home?? Şi ia zi măi 'Nea Jacobs inflamat, cam ce trebuie să învăţ eu de la tine? Ce tre' să ştiu ca să mă fac băhăitor d-ăsta de-al tău? Nu că m-ar interesa...dar aşa, să nu mor prost! Şi totuşi...

În popor se spune că pisica a murit din cauza curiozităţii. Nu este adevărat! Cunoaşterea a omorât pisica şi tot ea este cel mai mare duşman al omului. Cunoaşterea te sminteşte, te frustrează; în cele din urmă, te omoară. Cu cât înveţi mai mult, cu atât realizezi imensitatea oceanului de necunoaştere care te înconjoară. Înveţi şi te prosteşti mai rău.

Religia...
Habar n-am dacă mă pot numi o persoană credincioasă. Nu ştiu…nu cred. Pentru mine, religia este o trăire personală, care ţine doar de intimitate. Nu se face mare caz cu ea, nu are de ce să intervină în relaţiile interpersonale. Credinţa este O.B.-ul sufletului, care se umflă şi se fixează în adâncimea acestuia, absorbind scurgerile nasoale (ultimate protection, fra'); iar eu discut cu omul, nu mă uit în gâtul lui să văd dacă are gâlci, la fel cum nu îl caut dacă are absorbant şi dacă da, de ce tip ar fi el. Ce crezi tu, te priveşte pe tine şi atât. Nu îmi place să aduc în discuţie probleme din astea, pentru că feresc să îmi pun viaţa personală pe tapet. (Nu am deloc stofă pentru tabloidizare, aşai?) Nu aduc în discuţie problemele legate de cult, pentru că în acel moment fac apel la cea mai profundă, cea mai sensibilă fibră a persoanei, pe care nu pot emite vreo pretenţie că aş cunoaşte-o. Cine spune asta, e idiot; niciodată nu cunoşti cu adevărat pe cineva, chiar dacă stai cu ea sau în ea.
Nu îmi place să mă avânt în necunoscut deoarece nu ştiu ce voi găsi pe acolo...mai ales că nu există un standard de care să mă leg. Mă pot simţi ofensat eu sau interlocutorul, pentru că nimeni nu acceptă dogma fără a o adapta propriei personalităţi; iar cei care înghit nemestecat şi se cacă nedigerat, se comportă ca nişte fanatici. De aceea, propriile manifestări religioase pot părea ciudate, uneori chiar amuzante, pentru cineva din exterior.
No, sir, no! No, no, no! No! Hell, no! Nu vreau să cunosc aceste amănunte despre nimeni! Nu mă interesează. Fiecare este liber să creadă ce vrea, atâta timp cât îţi ţine credinţa pentru el. Atâta timp cât îţi păstrează partea lăuntrică în lăuntricitatea ei.
În relaţiile sociale, latura evlavioasă nu are ce să caute. Cine se leagă de ea, este cel puţin scrântit la diblă.

Vrei să crezi că furi şi te duci în Iad, dar dacă nu furi, te duci în Rai? Faci 3000 de mătănii pe zi, înconjurat de 15 cruci din 300 de lumânări aprinse, ca să-ţi ajute Doamne-Doamne să pătrunzi în fanta de lumină a tutelor siliconate, care stau înşirate pe marginea trotuarelor ca nişte căcăreze în urma unei turme de oi?? Baţi cruci cu o rapiditate care ar înspăimânta şi un colibri, când îţi trece autobuzul pe lângă vreo biserică sau metroul pe sub vreun lăcaş sfânt? Blestemi ca un barbar în extaz, dar iei poziţia de găină tembelă (capul uşor aplecat într-o parte, pivirea visătoare, pierdută prin lumi de mult apuse şi mâinile împreunate cuminţi, în poală) când vorbeşti de cele sfinte? Treaba ta, te priveşte! Crezi ce vrei, faci ce vrei! Dar fă-o când eşti tu cu tine şi atât, nu îmi scoate mie ochii cu jelania ta de pocăinţă acerbă taman când îmi iau covrigisau când îmi suflu nasul. Este un aspect pe care nu vreau să-l ştiu, nu vreau să am cunoştinţă de el.
Dacă îmi doresc aşa ceva, s-au inventat locuri special amenajate destinate meditaţiei introspective. Merg acolo şi mă rezolv în linişte! MEDITAŢIE, REMEMBER??

Turbez de furie în prejma prostiei şi ipocriziei. Prostie din aia crâncenă, cum numai aici poţi să găseşti aşa ceva...cretinităţi idioate, rupte din începuturile paleoliticului timpuriu. Urăsc din ficaţi delirul religios practicat în public, pentru că de cele mai multe ori, este vorba doar de manifestarea unor simple prejudecăţi. Nu se mai bea sângele duşmanului ca să capeţi vitejia acestuia...acum bagi marş forţat în genunchi pe deal, că cică Doamne îţi numără paşii şi îţi dă în gură numai avuţii, dacă nu îi iese cu virgulă.

Şi totuşi, impulsul cucerniciei eate adânc impregnat în fiinţa umană. Fiecare trebuie să creadă în ceva...
...Eu cred că o să mai beau ceva, apoi mă culc.

C-aşa-i românul

Am momente când repulsia faţă de bălegeala asta de neam infect îmi atinge paroxismul. Acum este unul dintre ele...Însă trebuie să mă eliberez, pentru că scârba mă inundă în valuri şi risc să îmi scurtcirtuiteze sinapsele.
Deşi mai bine aş descrie cu lux de amănunte dezvoltarea unui mucegai pe mediu nutritiv de glucoză, asta nu mă ajută deloc. Sila rămâne, voma îmi colcăie în fundul gâtului ca un vulcan pe punctul să erupă.
Aşa că doar îmi descriu starea...în încercarea disperată de a-i minimiza efectele.

...Şi a fost mare mitingu lu' peşte, de protest împotriva asumării noului cod al muncii de către guvern.
"România iese în stradă". Da? La ce oră, să-mi potrivesc ceasul şi eu.
România iese; se pare că nu iese...o fi constipată? Apropo: Tu, cât timp petreci zilnic, la toaletă?
Şi totuşi, România se încăpăţânează să iasă în stradă. Mare sculă!! O mână de speriaţi veniţi să scandeze la muşte, şi atât. Ce protest? Care miting? Mai multă lume se adună pe izlaz când e rost de vreun bâlci, sau ceva manifestare din asta, cu priză la public! Te duci pe un câmp prin de balegi şi gunoaie, râgâi o bere, te scarpini pe burdihan şi admiri piţipoancele cum dau din şunci, cuprinse de extaz manelăresc. Da, frate! Aia distracţie! Acolo se merită!

Bă, în puii mei! 8000 de persoane întâlnesc dacă o iau la pas prin orice suburbie de răşini, la naiba!! Ăla e protest? O flegmă de gloată stă pe trotuar şi bâţâie în aer pancarde cu "Hău-hău, jos Băsescu!"... Că parcă sus la pus Tata Mare!! (dar asta e, deja, altă discuţie)
Radu Tudor spunea că atunci când îţi ajunge cuţitul la os nu mai stai ca un câine, să înduri toate mizeriile stăpânirii. Da' la noi...mai cu uşurelul, ce atâta agitaţie? Dacă aşa dă Dumnezeu, cum să ne punem noi de-a curmezişul? De ce papuci să ieşi în stradă şi să-ţi urli păsurile, când primeşti răsplata doar dacă rânjeşti bolând când îi vezi pe Columbeni cum se divorţează la tv? Strângi cureaua, strângi din dinţi, strângi din buci, te văicăreşti ca o babă apucată de crampele constipaţiei şi cică rabzi...Dumnezeu te ajută! Aşa scrie la carte, să înduri! Pentru neamul ăsta, protestul este o răscoală împotriva divinităţii; ori...se ştie că suntem popor credincios şi apostolic...deci: Îndurăm, ce să facem?? Nu e bine?? Fatalitate! Ne întindem cât avem plapuma şi gata. Vrei revolte? Hai măi, fi serios! Ai greşit ograda! Riposta este împotriva Domnului; nu întorci obrazul celălat, Doamne-Doamne nu îţi dă sănătate (it's a must asta), gagici cărnoase care să simţi şi tu ceva când ţi se fleşcăie în poală şi hardughii de fiţe cu care să abureşti la curve. Cu răbdarea şi rugăciunea pioasă, răstorni munţii!! La ce dracu' să te oboseşti să mişti un deget pentru viaţa ta, când totul se rezolvă cu o mână de lumânări, câteva crucioace şi un tencălău de acatiste?? Stai în genunchi şi bagi cerşeală divină, că acolo este Puterea de schimbare!
Uite exemplu! Pe japonezi, oameni păgâni şi necreştini i-a pedepsit Ăl de Sus, ca să intre şi ei în rândul drepţilor credincioşi! Noi...se atinge neam de cutremur de noi?? Băi...aci e grădină dumnezeiască cu frunza udrească în poartă, tată...nu vine extorsiunea cu una cu două! Păi ochi în dungă ăia au aşa ceva? Au vreo Nuţi călare pe 2 ministere? Au frunză cu roţi? Ei, aud?! N-au, de unde pagoda lor să aibă? D-ai noi suntem mai superiori dăcât ei şi îi facem în sânge la orice oră din noapte (e mai bine noaptea, ca să nu ne vadă; suntem pui de ninjalăi, băăăăăăăăăăă....).

Am genă de ducaci, clar. Încă din zorii preistoriei, pe când nici nu ştiam bine nici să merg, eu le aveam cu plecatul. Nu îmi plăcea acasă şi gata! Vroiam să plec pa şi să nu mă mai întorc niciodată. Ştia juma' de oraş când ajungeam eu acasă, pentru că eram adus forţat, cu urlete şi ţipete. Deci trebuia o întreagă trupă de mascaţi ca să bage în propria curte un dop de copil. Eram teroare, ce mai?! De obicei, părinţii aşteptau să adorm, ca să ducă la capăt această operaţiune delicată, fără să dea coşmaruri aprige mediului înconjurător.
Anii au trecut, dorinţa nu s-a schimbat. Încă vreau să plec...nimic din ce se întâmplă în magherniţa naţională nu mă ajută să mă răzgândesc. Când se mai plânge cineva de trai greu, atât îi spun: "PLEACĂ! Nu eşti în stare să prostezi, du-te în ţări mai trăibile. Pleacă şi ai o şansă la viaţă, stai aici şi crăpi înglobat în frustrare, datorii şi neajunsuri. Rămâi şi dai acceptul unor jegoşi să micţioneze pe tine când le vine lor chef de degolit vezica." Dar ei nu şi nu...că ce, acolo, oriunde, umblă câinii cu covrigi pe coadă? Ia uite japonejii (deci e pe bază de laitmotiv cu niponi) ce au păţit, nu te pui cu puterea lu' Dumnezeu! Mai bine mor aici, în ţara mea...dacă aşa îmi dă Dumnezeu.
Bă, eşti prost? Şi dacă pleci la mai rău, mori dracu' într-o ţară ca o ţară, nu într-un muc purulent, înconjurat de viermi infectaţi!!!!

Da' la noi e pe bază de Dumnezeu. Dă Dumnezeu, e de bine. Nu dă, nasol....dacă ne rugăm cum trebuie la moaşte, primim de-a gata tot ce ne doreşte sufleţelul...că doard-aia suntem un neam de cre(ş)tini.

Uf! Noi nu merităm să trăim. Noi suntem o eroare în unives, o glumă a naturii. O epidemie pe planetă şi atât. O maladie.

P.S.: Mă amuză la culme problema rahaţilor maghiari care cer iei autonomie şi spânzură păpuşi de garduri, ca să transmită ei mesaje deştepte.
Deci serios...nu-s vreun pui de naţionalist sau ceva (cred că se vede măcar chestia asta), dar la mine totul se reduce la o singură frază: "Băi, nea' Üloş în erecţie! Nu-ţi place p-aci, ieşi dracu' în pppp...hăăăă...panonia mă-tii şi ia-ţi autonomie şi la păduchii care te populează, dacă asta ţi-e vrerea "
Punct.

Cuvintele spun prea puţin

Am văzut distrugeri inimaginabile. Am citit mărturii incredibile despre dezastrul japonez. Am văzut oameni cu chipuri răvăşite de o demnă disperare. Am înţeles ce înseamnă umanitatea. Am fost martor la reuniuni de familie emoţionante, atunci când totul părerea pierdut.
Am învăţat ce înseamnă elogiul vieţii şi admiraţia pentru un popor ireal.
Am cunoscut furia naturii şi îmblânzirea ei prin civilizaţie.

Dar nu am văzut pic de laşitate, nu am auzit pe nimeni plângându-şi de milă. Văitîndu-se. Nu am auzit strigăte isterice, nu am rămas tablou în faţa întinderii inimaginabile a văicărelilor. Nu şi-a turnat nimeni cenuşă-n cap, nu s-a milogit nimeni. Nu şi-a ridicat nimeni poalele în mijlocul uliţei, că ce dezastru nemaivăzut de ochii muritorilor a dat peste gospodărie:
"Vine Sfârşitul, ia uite-l cum vine! Călăreţii Apocalipsei se întind în şa să mă ducă cu ei, Doamne apără-mă!"; "Mi s-a dus pe Apa Sâmbetei toată munculiţa mea de-o viaţă! Of, Doamne-Doamne, cât de amărâtă poate fi viaţa unui om. Muncuşoara mea...ia uite! Praful s-a ales de ea...Ce mai las moştenire? Munculiţa pentru care m-am spetit o vieţişoară întreagă, pentru care mi-am luat de la gură ca să realizez ceva."

DE CE??

Nuanţa dragostei

Curcubeul are trebui să fie portocaliu; cerul ar trebui să fie portocaliu, iarba ar trebui să fie portocalie, oameni ar trebui să fie portocalii - mă rog, nu numai pe dinauntru. Portocaliul este culoarea supremă. Doar ea ne ridică la Cer, ne apropie de lumea tremurîndă a conducătorilor iubiţi, ne îmbrăţişează ca o mamă iubitoare; la şcoli, pe biserici, pe panouri, pe drapel, pe bănci în parc, culoarea asta îţi sparge virginitatea retinei cu o voluptate demnă de cei mai bărbaţi iluştri ai poporului, pe care îi reprezintă.

Însă, eu mai decât un singur dor în liniştea ogrăzii şi profit de context pentru a mi-l enunţa: aş vrea, foarte, foarte mult mi-ar plăcea, dacă s-ar putea să se vopsească şi toate budele (publice sau mai puţin publice) în portocaliu. Aşa, ori de câte ori mă plimb de chiaun prin colbul naţional şi mă apucă cheful de votare, să nu-l mai ţin în mine la dospit, fix ca un dobitoc de geniu, ci să-l depun (ceremonios) acolo unde trebuie. Cu surle şi trâmbiţe, vreau şi eu să-mi exercit dreptul de cetăţean atunci când simt că mă ia din călcâie; vreau să îmi exprim preţuirea pentru clasa conducătoare de mai multe ori pe zi, nu doar o dată la 4 ani. Vreau să particip activ la construirea viitorului luminos al acestei ţări, vreau să ctitoresc baza materială pentru generaţiile care vor pleca peste hotare, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat.
Cer prea mult de la viaţă?

Paralele zguduitoare

Megacutremur...cel mai mare din istoria modernă a insulelor nipone. Se ştie despre asta, jurnalele au urlat continuu despre subiect.
Alertă de tsunami. Şi despre asta se ştie, imaginile cu ambarcatiuni, automobile si case cărate de apă au făcut istorie.
Nuke alert. Reactorul 1 ale centralei de la Fukushima a explodat, reactorul nr. 3 nu se poate răci. Unii specialişti spun că se topeşte, autorităţile îndeamnă la calm.

Cronica unui dezastru, în direct pe toate televiziunile planetei. Ce se mai poate spune despre un subiect care a fost întors în cruciş şi-n curmeziş, apoi dezbătut şi-n dungă de specialişti, profesionişti, mega-cunoscători sau simpli neica-nimeni, băgători în seamă de mare geniu şi avânt intelectual? Adică, s-a ajuns atât de departe încât 'Nea Deştepţii chiar şi-au muncit creierii şi cu ce s-ar întâmpla pe la noi, dacă am trece prin aceiaşi situaţie. Mama Ta, Doamne...şi dă-i şi luptă şi discută pe scheme şi schiţe...WOOOOOOOO!!! Bă, văi sunteţi întregi cu capul? Ce dracu' să se întâmple? Numai dacă ni se clatină puţin plaiul mioritic, Românica se buleşte grav (definitiv, dacă s-ar întâmpla cum sper eu...numa' că nu-s aşa norocos să experimentez asemenea plăceri extazice în viaţa asta sau în oricare alta, câte oi mai avea şi eu) şi voi vă mai faceţi griji de cutremure serioase? Păi la naibă, se face epurare etnică p-aci! Ne rezolvăm în câteva minute toţi, de ţi-e mai mare dragul!

Deci. Ce ar mai fi de spus? Păi nu mare lucru...dar mie mi se pare extraordinar de interesantă atitudinea oamenilor obisnuiţi în faţa naturii dezlănţuite.



Totul se clatină în jur, japonezul îşi continuă cumpărăturile, stă calm...sau mai sprijină diverse rafturi de la vreun magazin sau computere de pe birou, ca să nu le adune de pe jos câteva minute mai incolo. Ce altceva să facă? A-ţi păstra gândirea limpede în situaţii de criză, este o virtute. Curajul nu înseamnă anularea fricii, ci cucerirea ei.

“Să nu mă tem. Frica este ucigaşul mintii. Frica este moartea măruntă, purtătoare a desfiinţării totale. Îmi voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Iar după ce va fi trecut, voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma sa. Pe unde frica a trecut, nu a mai ramas nimic. Doar eu…”
Acesta este japonezul. Pentru el, totul este un ritual...chiar si pregătirea în cazul seismelor (aprox 1000/an, ceea ce inseamnă cam 3/zi...aproape că îţi potriveşti ceasul după ele).
Japonezul trăieşte cu onoare, moare cu zâmbetul pe buze. Luptă pentru viaţa sa, însă este gata să accepte orice finalitate îi rezervă karma sa.

--------------------------

„A fost îngrozitor, parcă nu se mai termina. Am crezut că vine sfârşitul lumii. Am ieşit în fugă afară”, a declarat Daniela Uchiyama, o româncă stabilită de 12 ani în Japonia.


Şi dacă nu spunea că-i româncă, pariam cu capul că entitatea asta e vlăstar mioritic. Atâta ţăţism idiot nu mai poate exista nicăieri pe planetă, cu excepţia coclaurilor noastre. În Japonia, Guatemala, Cambogia, Sahara, Smârcurile Cenuşii sau grotele afgane, românul iese în evidenţă ca o cioară între porumbei (aveam si alte comparaţii mai...parfumate, dar cred că aţi prin ideea). Degeaba schimbi decorul, dacă actorul e cel puţin viciat...Băi, deci ăştia sunt atât de obsedaţi că şi-n Rai dacă ar fi şi s-ar clătina niţel podeaua, ar începe să orăcăie că vine Sfârşitul!
Apocalipsa e o obsesie pur autohtonă. Numa' conaţionalul plin de superstiţii rudimentare poate fi chinuit de idei din astea maladive. "Aoleu, muică, sfârşitu' lu lume! Tulai doamne, să termină Pământu'!!". AŞA, ŞI??? Am înţeles asta. ŞI???? Treci peste, în puii mei, că oricum nu poţi schimba nimic. E sau nu e, accepţi şi gata!
Clar, neamul ăsta are probleme grave. Serios...Eu nu ţin minte să fi văzut aşa ceva nici la triburile din junglă, d-apoi la o naţie cu pretenţii de neam ales. Şi se mai constată şi prin alte părţi câte-o tornadă, inundaţie sau uragan, extorsiuni din astea nasoale, care pe noi ne aruncă cu zgaibarecele-n sus şi ne face să bâlbâim rugăciuni pentru sfinţii din toate religiile planetei, în timp ce ne închinăm la lumânări aprinse.
În 12 ani de trai civilizat, mă gândeam că s-a mai dat şi specimena pe brazdă...dar de unde? Gena picioarelor de plai nu dispare cu una, cu două! Oriunde ar fi, tanti Leana se pune în mijlocul uliţei cu poalele-n cap, şi începe să se screamă năduşit că vine sfârşitu', fix cum scrie la carte.

Uneori (din ce in ce mai des, în ultima vreme), mi-e scârbă de neamul ăsta.

P.S.: "Am crezut că vine sfârşitul lumii".
Nu mai spune! Să-ţi moară Pierre Cardin-ul din dulap?! Şi cam câte sfârşituri ai văzut până acum, de ştii tu ce şi când să crezi?

Viaţa la extreme

Acum aproape 400 de ani, René Descartes afirma franc: "Cuget, deci exist”; nu "Simt, deci exist”...CUGET. Cu puţin timp în urmă, o ostalgică de geniu spunea că Universul s-a născut din tupeu. Tupeu şi nu sentiment; tupeul este logic, este raţional.

Sentimentele pure sunt ademenitoare, dar mincinoase. Îţi întunecă raţiunea, te face să gândeşti strâmb, găunos. Mintea atinsă de sentimente devine o entitate bolnavă, ceva nedefinit care funcţionează în parametri nebuneşti. Lumea este iraţională, însă doar raţiunea pură te ajută să supravieţuieşti. Într-o lume ilogică, singura logică este şansa. Şansa este logică, pentru că nu discriminează. Sentimentele o fac...ohohooooooo...atâta timp cât simţi, creezi deosebiri, te înconjori cu principii segregaţioniste, bazate pe aparenţe; bazate pe un singur lucru: îmi place, nu-mi place. Se spune că prima impresie contează...de ce? "Iubesc”...nu mai spune! Profiţi de nişte oportunităţi, pe care, ca persoană solitară, nu le-ai putea avea.
Speranţa, entuziasmul, sunt cele mai sigure căi spre dezamăgire, pentru că sunt contra naturii; "Ce faci? Sper”...însă lumea înconjurătoare este un sistem entropic bazat pe acţiune. Acţiunea consumă energie, care în timp ajunge la 0 şi procesul se termină. Legile fizicii nu permit existenţa perpetuumulu mobile, pentru că nu există eternitate. Nu există naştere fără moarte. Veşnicia este doar un convenient social.
Entuziasmul este o părere, o himeră. "Uau...ce frumos! A răsărit soarele...să ne bucurăm. O să fie o zi minunată!! O, my jumping Jesus, ce splendoare va fi! A răsărit soarele!!” Băi, eşti idiot?? Soarele răsare de câteva miliarde de ani şi...ghici ce?? Va mai continua să facă asta, încă câteva miliarde de ani de acum încolo! Ce poate fi atât de frumos într-un simplu proces natural?? A răsărit soarele...iar eu am văzut o turmă de oi pe tăpşan. Şi, ce-i cu asta??

Dar nu, dom’le...cică gândirea pozitivă te ajută. Abordarea afectivă, contactul cu lumea exterioară prin stroboscopul sufletului, doar te mint.
Sentimentele pot fi manipulate. Sentimentele distrug rasa umană. Din cauza lor s-au pornit războaie, sau comis atrocităţi inimaginabile. Sentimentele sunt o caracteristică a societăţilor inferioare şi primitive. Ele creează doar haos, strică ordinea universală. Lumea spartană a rămas întipărită adânc în istorie, pentru că era logică, şi nu emotivă.
Sentimentul te chinuie, rana nu se vindecă niciodată. Sentimentul îţi schimbă viaţa pentru totdeauna, naşte cicatrici care într-un final, ajung să te definească. Sentimentul te ameţeşte cu căldura lui, te moleşeşte. Frigul raţiunii te căleşte.

Raţiunea este lucidă şi clară, eficientă. Rece. Egoistă, pentru că viaţa este egoistă. Ce este egoismul? O preocupare pentru satisfacerea nevoilor proprii. Ce este altruismul? Acţiunea dezinteresată în favoarea altora...pentru satisfacerea eului personal. Logic.
Gândirea nu lasă loc de ambiguităţi, de porniri sensibile, de impresii.

Civilizaţia este bazată pe precepte morale, omul este este imoral. Omul civilizat este o imagine, o mască de carnaval. Omul are la bază autoconservarea, care apoi este îmbrăcată în sentiment. Omul este eminamente egoist, instinctiv. La nivel celular este logic şi asta se vede în fiecare alegere pe care o face. Întotdeauna, chiar şi în iubire. Mai ales în iubire...puritatea omniprezentă, a toate cuprinzătoare. Iubirea e de bon ton, e un act social; o caracteristică morală importantă în civilizaţie; o fătărnicie, de cele mai multe ori învăluită în snobism. Niciodată nu vei iubi pe cineva inferior ţie, pentru că ai contrazice legile universului...iar omul este prea nesemnificativ pentru a putea realiza asta. Superiorul îţi garantează un fond genetic bun, care satisface condiţia primordială a perpetuării speciei. Un organism defect este sortit pierii întotdeauna. infiferent de cât de academici şi cizelaţi am vrea să fim. Iubirea, forţa motrice a sistemelor interumane actuale este o vorbă goală mestecată intens, doar pentru atingerea unui extaz auditiv.

Şi totuşi, omul este o fiinţă duală: raţiune şi simţire. Raţiunea pură este o utopie, tocmai datorită sufletului. Unicul lucru care ne trage în jos, singurul care nu poate şi înăbuşit. Îl poţi ignova o vreme, nu pentru totdeauna. O singură imagine, un parfum, o privire, o atingere îl pot aprinde...îţi pot întuneca judecata. În faţa sufletului nu eşti niciodată imun, pierzi din start. Emoţia te cuprinde ca o flamă, te distruge, iar logica nu poate opri asta. Distruge speranţa, temperează pasiunea, dar niciodatp nu o retează de la rădăcină. Sentimentul pur este o utopie, datorită raţiunii.
Viaţa la extreme nu este posibilă.

Raţiune şi simţire...două concepte care delimitează tragismul existenţei umane. Două principii care care nu pot coexista în echilibru perfect, niciodată.

Cerere şi Ofertă

"Băsescu, huidut la reuniunea Partidului Popular European, din Finlanda"
http://antena3.ro/

Uită-te măi la ei, ce moguli nenorociţi! Perfidia şi meschinăria le-a mers până într-acolo încât i-au plătit şi pe finlandezi ca să bage huiduieli din gâtu' mâinii. Răii şi urâţii şi-au întins tentaculele peste toată Europa, nu le mai ajunge ţărişoara asta! Mai ştii că nu au şi o societate secretă?? Inntunecatti...pentru sarea şi poşta plebei. Huo, OPOZIŢIA!!! HUO, MOGULII!!!!
Băi, şi dna Udrea sigur ştia de fază! I-a telefonat preşedintelui şi l-a avertizat, i-a cerut să nu se ducă...precis aşa a făcut! Ce nu ar face dna Udrea pentru Împărat?? Dar el nu şi nu: Batman, Batman! Dacă datoria dictează, cum să se poată da în lături? E nepoliticos să refuzi o cerere, aşa a fost educat. I-o ceri, ţi-o dă, bei, că el ştie mai bine ca tine de ce ai nevoie!!! Nouă ne-o dă aici, să vază toată lumea şi să nu iasă vorbe la proces. Nu se fac discriminări, ne-o dă la toţi la fel, cu aceiaşi voluptate.
Huiduitorii sunt oameni răi, clar!

Mai rămâne duduia Udrea...care i-a cerut, dar nu a primit răspuns favorabil. Sau poate nu ştim noi? Cred că a fost o chestiune care s-a consumat în privat...E nepoliticos să refuzi o cerere, aşa a fost educat; plus că în cazul doamnelor trebuie să te porţi cu mănuşi, dacă vrei să fi galant.

WOW!!! Cât am divagat de la subiect!! Plecasem de la huiduieli, am ajuns aiurea-n bălării! Mai ales că nemulţumirile erau destinate tuturor liderilor populari europeni care s-au întâlnit la Helsinki pentru a concepe un pachet de măsuri anticriză înaintea summitului din 11 martie. Băsescul, acest adevărat Zamolxe al naţiunii, şi-a luat doar partea leului/eurocentului - după caz.

Dar vorbeam de Udrea...să vedem ce ne mai oferă această străluminată Bendis (nu citiţi "bendix", că stricaţi toată alegoria), zeiţa pădurilor, a dragostei şi de ce nu? a turismului... (extrapolîndu-i atribuţiile pentru timpurile moderne) Dna Udrea, unica entitate dătătoare de lumină, luxtenul neamului...dna Udrea, care "introduce un sistem electronic de evidenţă a turiştilor, în valoarea de 400.000 euro". Admirabil, formidabil, inutil! La ce ne trebuie sistem de contorizat turişti? Se blocheazo programul, la cifra unităţilor! UAU...CE TARE!! E ca şi cum mi-aş lua bolid care prinde 500 în curbă, ca să mă întreacă Aerotermă cu tricicleta! Sau nu...că asta se întâmplă deja; nu e bună paralela...poate perpendiculara??
Deci e ca şi cum...pfuai! hmmm... e ca şi cum mi-aş lua un sistem electronic de evidenţă a turiştilor, în valoare de 400 de mii de euro!! Păi la dracu', la cât lumet ne vizitează, se poate folosi şi abacul!! Numeri pe degete, în puii mei!! Ce să faci cu ditai scula?? (o introduci, măi...LOGIC!)

Iar sunt cârcotaş...Ce mai e 400.000 de euro în ziua de azi? Ăştia işi donează salariul anual spre bunăstarea copu..vai, ce era să-mi iasă!!!...populuţiei, iar noi mai punem botu' la un mizilic de câteva sute de euro. Sunt berea calde, sunt sucu cald...toate alea e calde. E multe rebuturi, cum mărturisea un cetaţean. Ce să te mai încurci în bagatele?

P.S.: Psssssst! Dna Udrea...e cineva acasă? Hai că vă promitem că nu ne uităm când executaţi "mâna greblă se făcu".
"Tiiii...ce avem noi aici?? Se pare că mi-a alunecat ceva mălai în buzunare! Shit! Şi d-abia cumpărasem haina asta!! Acu' trebuie să îmi iau alta...of, of, of! Dar de unde bani??"

Hâţână hâţână-mă...

Cum dau drumul la tv sunt asaltat de cutremur. Previziuni, zone cu risc seismic ridicat (în principiu tot teritoriul ţării, care este o cociobărie deplorabilă), strategii de acţiune, numere de urgenţă. Hmmmmmm...ciudat.
Peste vreo câteva ore, găsesc un jurnal de ştiri...acelaşi lucru. Schimb canalul, degeaba. Încep o zăpare frenetică pe telecomandă, fără nici un rezultat. Cutremur, cutremur şi iar cutremur. Băi fraţilor, aţi intrat în anul morţii? Mai vrea şi omu' să audă vreo informaţie de interes (dacă Columbeanca şi-a luat cu ea şi conţinutul toaletei - pe care l-a depus ea, cu mânuţele ei - pe lângă cada din baia lu' Iri din apartamentul aceluiaşi Iri; ce divă apetisantă a devenit Gingirica după ce şi-a pus silicoane d-un kil; câte multi-sute de autostrăzi vor răsări pe teritoriul Românicii în următoarea sută de ani...adică vom fi atât de dezvoltaţi că ne vom trage autostradă cu 6 benzi pe sens şi de la poarta livingului până la uşa wc-ului din curte. Actualităţi d-astea serioase, care ne pot schimba viaţa).

Eu vreau să mă cultiv si voi mi-o frecaţi cu cutremurul...păi treabă-i asta?
Apoi m-am prins.
Azi este 4 martie 2011...cică se împlinesc 34 de ani de la marele cutremur din '77. Ocazie cu care se reiau tradiţionalele tocşoaie de gen, pentru a se ajunge la aceiaşi concluzie: suntem pastă, dacă se gândeşte planeta să se scarpine puţin între numele băsescului. Hâţa-hâţa...Zduf! Suntem muci! AOLEU!! Păi ce-ai făcut, tati?
Nu mai avem timp nici măcar să ajungem la orgasm, orcât de precoci am fi în domeniu. Oh Oh Ih Conme se amână...poate cu altă ocazie.



"Şi...domnu' specialist cutremolog, ce se întâmplă în cazul unui cutremur?"- întreabă reporteriţa, cu glas afectat, pătruns până-n străfund de intensitatea momentului. Bă, eşti proastă? Ce coasta lu' Adam să se întâmple? Păsăretul râde la soare, pământul emană o muzică îngerească, cerurile se deschid şi începe să plouă cu peştişori de aur, satisfăcători de dorinţi!!

Auzi, auzi! Ce se întâmplă...
Dar noroc cu specialistu' lu' peşte, care ne salvează din caznele encefalice.
"Păi...domnişoară, nu am de unde şti. WOOOOOOWWWWWWW...FANTASTIC! APLAUZE!!
În '77 lumea s-a panicat grozav, văzduhul era plin de gemete şi strigăte de ajutor, şi - ceea ce m-a îngrozit cel mai mult - se spărgeau magazinele în draci. Dar fiţi liniştită...acum nu va mai fi aşa. Suntem mai evoluaţi, dispunem de tehnologie ultimu' răcnet, avem autorităţi mai competente, care pot inverveni în cel mai scurt timp, avem strategii, un program complet informatizat care va intra în curînd în funcţiune. Acum, suntem pregătiţi."

1. România a crescut prin scădere, în menţionata dvs evoluţie. Mama îmi spunea (la vremea aceea nu eram nici măcar pe planşa de proiectare, deci nu pot spune că vorbesc din experienţă) că lumea era disperată atunci...stare de spirit care cică e la genunchiul broaştei faţă de ce este acum.
2. Unde este ascunsă logistica aia nemaipomenită?? Unde, unde??? Că să-mi trag palme dacă o văzui pe undeva. O fi în rablele de tancuri care explodează când vor să scuipe vreun proiectil, sau în MIG-urile care ne ară cu talent văile şi munţile patriei?
3. Care, mai exact, sunt autorităţite alea "mai competente"?? Vreau nume, prenume, gen şi CNP. Aaaa...apropo! "Competent" nu are grad de comparaţie; ori eşti, ori nu eşti şi punct.
3. Acum ceva vreme se lansa cu ditai fanfara un progam ultraperformant, care cică coordona CAS-ul sau ceva. După 2 zile s-a blocat, fără măcar să fie măcar vreo impresie de calamitate naturală. Şi ce ziceaţi că mai intră în funcţiune??? Program, cu mai cine? Progrămel ăsta...e copil de Mondial, sau ce?
Dacă eram eu reporter, pe cuvânt că aşa întrebam. (FJSC-ul needs me grav, după cum mi-a spus mai mult ca amica condeească - asta vine de la "mai mult ca perfect, nu vă faceţi gânduri").

Până una alta.
La cum evoluează situaţia, cred că te vei considera norocos dacă se clatină pământul şi-ţi pică un bloc în cap. Au început deja rugăminţile de eutanasiere...mâine-poimâine vezi că se organizează slujbe religioase pentru invocarea regurgitaţiei din adânc. Viaţa este un lux din ce în ce mai indisponibil pentru publicul larg.
Da pân' la urmă...o avea grijă Dumnezeuş în caz de nevoie, poate îşi trimite vreo legiune de îngeri să proptească locuinţele binecredincioşilor ca să nu-i stârcească pe evlavioşi.
Ce să-i faci? Dacă Domnul vrea să avem şi noi clădiri ca nişte clădiri, ni le-o face şi p-alea.



Dacă nu...şi privind în jur, se pare că nu, o scoatem noi la vreun capăt.
Sunt încrezător în viitor...oricare (n)ar fi el.

Why so serious?

Emil Boc a anunţat că de la 1 martie începem numărătoarea inversă pentru ieşirea din criză. Care criză?? ROMÂNIA A REFUZAT CATEGORIC SĂ INTRE ÎN CRIZĂ (vorba cârmuitorului precoce), apoi a mai ieşit din ea de vreo...10? ori până acum. (conform aceleiaşi surse, de mare încredere)
Eu nu mă bizui pe imbecilităţi. Plus că, sincer, mi se rupe cu talent dacă România intră, iese sau rămâne proptită în recesiune...atâta timp cât viaţa mea nu se schimbă, e inutil să mă aprindă vreo flamă de entuziasm. Oricum, din câte văd, situaţia merge din rău în mai rău; când spui "Gata! Mai naşpa nu mai există", realitatea te păleşte în moalele capului. Aşa că, nu cred că ieşim din nimic. Nu acum, nu mâine, nu peste o lună, un an sau mai mulţi. Nu în timpul vieţii mele...care pentru mine ar echivala cu "niciodată". Nu are rost să îmi fac iluzii. E o idioţenie chestia asta cu speratul, plus că e cea mai sigură cale spre dezamăgire.
"Uimeşte-mă" este filosofia mea de viaţă..Şi mereu rămân năuc în faţa cotidianului. E de bine?

Nu cred că depăşim nici o nasoleală financiară, bancară, mobiliară, automobilistică, turistică, teatrală, fotbalagistă sau orice hram o purta ea. Un 0.01% cu care cică ar creşte economia nu mă încălzeşte cu nimic.
Cert este că primăvara vine cu noi scumpiri: cresc preţurile la alimente, benzină (deci a orice unde fluxul tehnologic include transportul...deci a orice) gigacalorie, până şi la hârtie. Noua lege a muncii va fi adoptată şi aplicată...dragi ascultători! Întrerupem buletinul de ştiri pentru un breaking news de o importanţă capitală pentru destinul ţării: Iri a primit custodia Irinucăi, rodul iubirii sale nestrămutate cu preafrumoasa Moni. Dar nici diva de Izvorani nu se lasă şi contraatacă grav, contestînd decizia instanţei!! WOOOOOOOOOOOOWWWWW!!! Nu se poate, doamnelor şi domnilor!!! Nu pot să credce-mi zăresc felinarele!! În timp ce apetisanta brunetă (atenţie domnilor cu anumite dotări...sufleteşti, desigur - în curând singură) îşi linge rănile primei înfrâgeri, Iri îşi duce odrasla în club şi se distrează fără ABSOLUT nici o grijă! Oare ce vor mai facecei 2 guguştuci? Cum se va termina telenovela despărţirii anului...ce zic eu? Despărţirea secolului!!!
Râmâneţi cu noi, pe programul...2 (n-am găsit altă rimă).

Stay tuned, pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!

Meanwwhile
Noul cod al muncii va fi adoptat. Poa' să se pună sindicatele şi-n cur şi-n cap, poa' să iasă lumet în stradă până...până se plictiseşte de Imnul Pinguinului şi îngheaţă la deştete, noul cod va fi adoptat. Clar. La fel cum se va întâmpla şi cu noua lege a educaţiei. Protestează studenţii? Sunt împotriva cursurilor obligatorii (mie mi se rupe, că mi-am încheiat socotelile la capitolul ăsta; dar mă gândesc la freo 2 persoane dragi, care mai au de tras la jug şi pe care nu le voi putea ajuta în nici un fel...) şi a imposibilităţii de a-şi mai da cu părerea la alegerea decanului? Şi unde-i problema? Mda...îşi leagă banderole albe de mâneca hainei, trimit colete cu zacuscă şi murături la parlament (să aibă şi mititeii de-o gustare, trăi-le-ar familia lor de rotundei), spânzură cearşafuri şi diferite bulendre la balconul camerei în speranţa că dau palme morale conducătorilor...

Băi, sunteţi întregi cu capul? Protestaţi, sau vă gâdilaţi la chiloţi? Palme morale??? GLUMIŢI!! Greşiţi din start, presupunînd că ăia mai au vreo moralitate pe care să le-o frecaţi voi!
La ei, la noi nu mai există aşa ceva! Când eram mic, am văzut câini care fugeau cu hălci de moralitate în gură. Pentru ăştia, codul etic nu mai există nici măcar la nivel de micron; e moartă şi putrezită, răspândită în cele 4 colţuri ale planetei! Duceţi-vă-ţi pe acolo şi o căutaţi, dacă poftiţi pălmuiri. Aici, nu mai există aşa ceva. Aici, dacă tot te apuci să vrei ceva, dai o palmă. Şi atât.Punct. Ceri şi gata. Protestezi radical: te arunci de la vreun balcon, îţi dai foc, intri cu camionul în vreun pălăţoc...d-astea. Altfel, te amăgeşti cu iluzii, te saturi sugînd resturile rămase prin dantură (d-aia românul nici nu prea le are cu periajul după fiecare masă), ţi-o freci singur şi pretinzi că faci menage a trois. Nu rezolvi nimic, în puii mă-sii!!

Codul muncii va intra în vigoare, legea educaţiei se va aplica.
Apoi, începe distracţia.

Peste puţin timp, Moni, Iri, Ţumpy, şi alţi divi din ăştia vor fi istorie. Când patronul îţi va pune sula-n coaste (aşa este expresia, n-am ce-i face) perfect legal, să alegi între a-i munci pe plantaţie sau a muri de foame în bojdeuca ta, când Statul îţi va lua cu japca vaca din coteţ, ca pe vremea Moromeţilor, nu ştiu ce importanţă va mai avea chiloţăreala mondenă.

Ştiu...dar să mor, de vă spun!

"Traian Băsescu, la întâlnirea cu şefii filialelor PDL: Am premierul independent, dar nu vi-l spun"
http://www.antena3.ro/

O vorbă românească spune clar: "De tăceai, filosof rămâneai". Se pare că mr. president joacă în filmul cu Socrate şi tace sfios ca Şeherezada, la ivirea zorilor (Ups! Asta e altă poveste! Am încurcat borcanele...sorry)

Şi...ar mai fi o posibilitate:

Viaţa este rotundă (cam ca burtălăul videanului, dacă chiar vreţi o imagine grafică).
Te naşti cu mintea albă, ca o coală de hârtie; pe măsură ce trec anii consemnezi diferite informaţii şi o umpli, apoi, de la o vârstă, memoria începe să te lase, neuronii leşină pe capete şi gândirea îţi tinde spre starea de neprihănire iniţială.
Nu vroiam să cred acestă teorie...am crescut înconjurat de proverbiala înţelepciune a bunicilor (care nu mai erau chiar holtei şi domniţe, pe vremea când m-am hotărât să apar şi eu pe lume). Şi totuşi...iată dovada!

Super tare, frate!
"Na, na, na,na, na, naaaaaa...eu ştiu şi nu vă spun. Sâc, sâc! Bâz-bâz-bâz, balegă de mânz. Ce, vă ofticaţi? Eu ştiu şi...ghici ce?? Vouă NU VĂ SPUN!!!"
Făceam infantilităţi din astea când aveam 3 ani...că doar d-aia sunt infantilităţi. Le faci când ai o minte necoaptă. Sau când ai creerii terci. Sau când nu îi ai deloc. Sau când îţi curge scuipat din gură de prost. Sau când eşti prea tălâmb ca să ţii minte că după inspiraţie, următorul pas logic este expiraţia. Sau când eşti băsist.
SAU CÂND EŞTI BĂSESCU??

Şi ia ziceţi domn preşedinte: cam pe când vă putem urmări (cu fascinaţie, desigur) cum vă jucaţi cu pu..şca prin ţărână, de-a micuţii şi hoţii?? Pac-pac-pac!!! DUFFFFFFF!!! Trrrrrrrrrrrrrr...fugiţi, scăpaţi-vă pielea!!! Pac-pac-pac-pac-pac! GO, GO, GO, GO, GO!!!! (Rostogolire, fandare, răsucire, eschivare, ochire din cădere, tumbă înapoi) BUMMMMM..TRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR PAC-PAC-PAC!!!
Serios acuma...nu vă sfiiţi. Ce rost mai are să vă ascundeţi cele mai intime dorinţi ale trupului?? Toate lumea le cunoaşte!!! Daţi-vă-ţi drumul, ce naiba! Oameni suntem! Vreţi să vă scălâmbaţi ca-n Tom şi Jerry? Băgaţi scălâmbăieli pănă obosiţi!! Neîmplinirea viselor duce la frustrări grave...iar noi ne dorim un conducător lucid, cu capul pe umeri şi cu scaun la el (încă se vorbeşte despre cap în propoziţie). Vrem să ni se arate fanta de lumină din viitorul apropiat şi numai dvs ne-o puteţi arăta, pentru că aţi privit-o de atâtea ori, în intimitatea iatacului domnesc. Numai dvs puteţi duce la capăt acestă cimilitură ieftină (Da băi, aţi auzit bine. IEFTINĂ! Nu mai este scumpă, pentru că România a ieşit din criză!).
Deci...acuma sper că nu vă supăraţi de comparaţie... dacă ţara asta ar fi falusul lui Osirid, dvs aţi fi vraja care l-a învârtoşat spre naşterea mult iubitului său fiu, Domnul Aştrilor Şi Al Cerului.
Atât sunteţi de valoros pentru destinul neamului.
Şi să ne mai împiedicăm noi de un nume?? Când veţi fi pregătit, când vom merita să ştim, vom afla. E chiar aşa mare mâncare de peşte?

Ştiu...dar să mor, de vă spun!
Şi eu ce trebuie să fac la faza asta? Să-l aplaud?
MI SE RUPE!!

Cugetări

Când am deschis televizorul, primul lucru care mi-a siluit retina a fost..hai că puteţi..o declaraţie de dragoste. Normal. (Valentinu and stuff, remember?) "Eşti aerul meu (care-l trag în prag de seară?), eşti viaţa mea, fără tine nu sunt eu (dar cine? Robocop?). Te iubesc laleaua mea." (Cred că la suavă îi place lalelelelele, sau ceva).
No...chestia e că sunt pe treabă, mi s-a sculat cheful şi mi-am înveselit ziua (ca să fiu sincer.. cu ajutor extern, că nu mai puteam. Apă de izvor, mai repede că mor, lămâi, lămâi!). NEway...ce a fost a fost. Chestia e că starea de fapt mi-a născut nişte întrebări la care nu am răspuns.

Care este diferenţa dintre un golan şi un intelectual?
NICI UNA! Fondul e identic, forma e ambalată altfel. Amândoi spun aceleaşi lucruri, dar în formulări diferite.



Când vede o bunoacă, golanul urlă franc: "Maamă, da ce te-aş fu..gări până îmi pierd vlaga!"; când vede o dalbă fecioare, intelectualul îi declară elegant: "Te iubesc".
Melteanul, cu limbajul lui de cartier, spune "M-am băşit"; cineva mai cultivat trage un "pârţ", un pudibond mângâie atmosfera cu un "vânt", iar intelectualul rupe gura târgului, gânditor: "Am eliberat o flatulaţie".
Grosolanul cere rugos: "Vreau o pereche de chiloţi". Intelectualul solicită cu tact: "Aş dori o pereche de lenjerie intimă". (Aaaa...apropos! se spune "pereche" la pantaloni, fiindcă are 2 craci - UPS!!! CARE E FORMA ELEGANTĂ???? REPEDE, CĂ-MI DAU CU FIRMA-N CAP!!!. Chiloţii, dacă nu au aşa craci, se mai pot numi "pereche"?)
Necioplitul declară tăios: "Mă duc să bag la maţ". O persoană de condiţie medie grăieşte limpede: "Mă duc să mânânc". Intelectualul o dă în bărci, galanton: "Merg să servesc masa."

Persoana cu vocabular grosier foloseşte vorbe lipsite de fineţe. Graţiosul va spune întotdeauna "ciorbiţă" (cu buzele ţuguiate) în loc de neaoşul "ciorbă".

Mult mai delicatul "punguţă" a înlocuit rudimentara "pungă", "plimbărică" se foloseşte în loc de necivilizatul "plimbare". Pe scurt, că mai am şi alte treburi pe planetă: dacă nu utilizezi dimunitivarea a ...orice?, clar eşti om de cavernă, primitiv de geniu şi de porc, grav.

Dar am o mică întrebare: de unde s-a născut fantasma conform căreia folosirea diminutivelor te transformă în aristocrat de renume mondial? Toată spălătura de varză cu regulile bunului gust, doar la asta se reduce? Hai să vorbim ca retardaţii!! Uau, ce cool! Sunt trendy, să-mi moară ţigla de pe kotetsu (asta e în japoneză, că cică în română iese un cuvânt prea mult prea frust) lu' porc!
Suntem un neam de boieri!! URA!!!! Noi suntem români, noi suntem romani, noi suntem urmaşii lui...Vlăduţ Ţepuţel!!
Uuuuuuuuuuuuu....iese naşpa, plus că se înţelege ca pixu! Totuşi, se pare că nu chiar pentru toate lucrurile se poate folosi o exprimare alintăcioasă...Dă prost la o anumită parte de public. Ma bad.

Desiur, asta nu schimbă lucrurile cu nimic. Suntem o naţie de tarabostes...şi totuşi, în toată viaţa mea, eu am întâlnit o singură şi unică persoană care emană rafinament nobiliar prin toţi porii. (Plecăciuni) Hmmmm....ciudat! Cred că e timpul să belesc ochii mai cu talent la lumea prin care mă învârt. Mai ştii că nu sunt înconjurat de Elwişi, Madonne, Williami şi Marlene, iar eu ca dobitocul, ignor totul? Sau, poate sunt doar ghinionist...de câte ori ies în lume, toţi sunt duşi la toaletă, să facă căcuţa. (sau pipilică...nu ştiu sigur, nu am controlat pe nimeni)
Sigur, aşa se întâmplă!

P.S.: Mai am o întrebare elementară: Sunt trendy dacă-s cool, sau sunt cool dacă-s trendy? Vreau să fiu....ceva la modă, dar să-mi bag (mănuşa, că mi-au îngheţat deştele) dacă ştiu ce!

Tripod - The Reborn

Pentru...SE ŞTIE! Keep up ză good work!

Pentru Ellie: I got your back, too. Together, anything is possible...even wooping internet's butt. Sau îi luăm o drezină şi purcedem la pedalare: Arriba-ribba-ribba...IIIIIIHHAAAAAAAAAAAAAA!!!!!
Vremea mea trecuse, era rândul generaţiei tinere să iasă la rampă.
The Tripod se destrăma, pentru că eu îl părăseam. Trebuia să mă izolez. Singur, nu mai ţin seama de consecinţe, nu am remuşcări. E mai simplu.
Dar nu am putut face asta....niciodată nu fac ce trebuie. De ce aş începe acum? Am încercat, dar nu am putut. Nu sunt croit pentru viaţa în doi. Nu mă pot adapta. Îmi pierd lubrifierea mecanismelor interioare şi angrenajul începe să scârţâie, dă rateuri şi îmi pierd controlul. În doi, am reacţii din cele mai ciudate, uneori înspăimântător de agasante. Însă nu mă simt înjumătăţit pe nicăieri, ca să îmi caut vreo completare. Sunt cât se poate de întreg (serios, pe verificatelea), nu îmi doresc surplus de organe. Totuşi, funcţionez doar în 3. Respir, mă regenerez, doar atâta timp cât există trinitate. Trei, o cifră sacră, o cifră demonică, o simplă scrijelire pe o tăbliţă de lut. Viaţa în 3...pentru că între două, nu mă plouă.
Cu 150 de milioane de ani în urmă, viaţa se supunea regulii tripodului. Teropodele, mai rapide, mai eficiente şi mai agile, făceau legea într-o lume a greoaielor patrupede.

Acum domină sistemul dual, însă trepiedul a rămas cel mai statornic mod de abordare a problemelor. Viaţa în 2 duce la obţinea de soluţii absolute: alb sau negru, da or ba. "Only a Sith deals in absolutes"... Deci într-o lume cu adevărat democratică, trei-ul îţi oferă posibilitatea de a alege o cale de mijloc, reciproc avantajoasă: "Alb-negru-alb-negru-NEI-NEI!", vorba papagalilor din reclama cu acelaşi nume.
Nu suntem cavalerii mesei rotunde, unde toţi aveau aceleaşi drepturi. Noi suntem punctele de sprijin ale unui triunghi echilateral, pentru că toţi suntem la conducere, în aceiaşi măsură. Suntem axele care definesc o lume tridimensională, bogată în detalii. Trăim realităţi diferite, dar problemele pe care le întâmpinăm sunt aceleaşi. Suntem diferiţi, suntem zăpăciţi, suntem nebuni...dar ne completăm reciproc. Realism, pesimism, optimism; imaginea de ansamblu. Infern, Purgatoriu, Paradis; propria noastră lume. Corp fizic, corp mental, corp astal; omul.

Şi totuşi, regret.
Regret că am o personalitate multilateral dezvoltată, dar vouă, persoanele la care ţin cel mai mult, vă arăt cu precădere aspectele cele mai negre ale ei. De ce fac asta?? Pentru că ţin la voi, pentru că acesta este modul meu de a v-o arăta. Cu fiecare cuvânt, vă dau puterea să mă distrugeţi, să mă pulverizaţi în atmosferă, să mă împrăştiaţi în toate colţurile pământului. Am încredere în voi, ştiu că nu o să faceţi asta no matter what. Arhimede obişnuia să spună: "Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc". Finţa umană este fragilă, eu nu am vreo altă pretenţie. Eu vă dau gândurile...nu este nevoie de mai mult, pentru a-mi destabiliza universul spiritual.
Adevărata faţă a unei persoane se vede în momentele limită, când acţionează din instinct. Instictul este definit doar de partea întunecată: frica, ura, nu se pot mima, nu se pot dosi, nu se pot uita. Le ai sau le ai, din două una. Cu toţii le avem, dar suntem educaţi să le ascundem. Pentru a trăi în societate, trebuie să ne creem o mască acceptabilă cel puţin de o majoritate. Momentele cheie, punctele critice anulează aceste convenienţe idioate, deci ele ne definesc. Angoasele ne definesc...iar discutînd aceste lucruri (nu întotdeauna plăcute) cu voi, vreau să vă arăt cât de mult vă preţuiesc. Întotdeauna şi fără rezerve. Vorbesc cu voi, ca cu mine însumi. Sunteţi extensii ale propriei mele existenţe. Dacă m-aş arunca de pe o stâncă, ştiu că voi sunteţi jos, să mă prindeţi (copii, nu încercaţi aşa ceva acasă!).
Am trecut prin momente dificile, voi aţi fost alături de mine. De cele mai multe ori vă lăsam fără cuvinte, însă prezenţa voastră m-a ajutat să îmi ţin creierii întregi. M-aţi susţinut, încă o faceţi...deşi de cele mai multe ori, eu uit. Sper, încerc din răsputeri să mă ridic la înălţimea voastră.

Regret că am o personalitate multilateral dezvoltată, dar vouă, persoanele la care ţin cel mai mult, vă arăt cu precădere aspectele cele mai negre ale ei. Cu permisiunea voastră, voi continua să fac asta. Dar o să compensez. Pinky promise.
Aşa sunt eu, aşa înţeleg eu parametrii unei relaţii strânse...iar voi mă acceptaţi. Nu am nevoie de mai mult...nu mai caut altceva. Nu are rost. Compania voastră îmi este de ajuns. În privinţa companiei mele...v-am împărţit vouă toate acţiunile ei (btw, brilliant wordplay, Roxana).
The Tripod lives again and I'm proud to be a part of that.

Trăirea unui prieten

Guest post by Ludoviov


Adorm în noapte.
Vântul trece peste gândul de departe…
Te chem în şoapte,
Şi mă doare într-o parte.

…E partea în care nu eşti tu,
Ci doar gândul ce te cheamă.
Aş vrea să spun şi da si nu
La strigătul tău: Ia-mă!

Trezeşte-te din visul meu
Si alungă-mă pe mine
Din gândul tău, să mor acum eu vreu
Ca să fiu din nou cu tine.

Tresar acum şi tot strănut
Cu un gol ce mă-nprejoară.
Nu e gândul că te-am pierdut,
Ci doar foamea ce mă omoară.

Dragoste fără număr

Deci când te gâdilă filingul pe aortă eşti cu totul alt om; te deschizi ca o floare către minunile universului, percepi lucruri care nu ştiai că sunt acolo. Vezi păsărici (WTF????) care se scaldă în lumina soarelui, îţi îmbeţi urechile cu trilulituri de lire angelice, înaltul cerului ţi se pare mai scund (capătă o alură BOCciană, ca să fac o legătură cu teluricul autohton), existenţa ia o nuanţă roz-bonbon în degrade, smogul atmosferic îţi mângâie obrajii cu o gingăşie de catifea (puţin tocită pe la colţuri, ce-i drept), rahatul prinde mirosul trandafirilor de firmă (D&G, Vuiton, apa lu' Gio...chestii de gen), întâmplările banale capătă brusc un sens încărcat de misticism atroce (se scapă o cioară pe reverul hăinii tale: "Uite măi, micuţa creatură, ce drăgălaşă e...a făcut căcuţa...să pupe tata ciocu' ei de îngeraş. E un semn divin! Precis se gândeşte la mine...OF, CE FRUMOS E SĂ IUBEŞTI!").

Într-un cuvânt spus: totul ţi se pare mirobolant, senzaţional, extraordinar, emoţionant, fantastic, fulminant, mirific, incredibil şi întâi de toate, magnific.

Ce, nu mă credeţi?? Fugiţi, băi, d-aci...n-aţi întâlnit voi ce trebuia! Beliţi ochii mai cu talent, că nu se ştie de unde vă stropeşte norocul!
Nu mă dau pe mine exemplu, că poate-mi ziceţi că exagerez sau ceva. Vă prezint mostre din experienţele altor fiinţe, mult mai predispuse la trăiri neexperimentate vreodată de vreo cuvântătoare (om sau animal, deopotrivă). Personal nu mă jenez şi comentez totul pe parcurs.

"Să-ţi spun ce este dragostea adevarată. (Hai fra, glăsuieşte să te-aud! BĂ!!! LINIŞTE-N SALA CU MESE! Nu mişcaţi, nu respiraţi...aşa, frumos, să lăsăm creatura asta să se fleşcăie în voie. BĂ, NU MIŞCAŢI, AM ZIS!! Cine mişcă, nu mai mişcă! Care mişcă, MIŞCĂ MORT! Hai, mânca-ţi-aş, bagă volum pe sistem!)
Dragostea adevărată...E credinţă oarbă (Dacă îi pui şi-o balanţă-n mâini, zici căi coana Justiţica, să-mi sară ochii de te mint!), umilinţă fără preget (Să-mi dai banii cu căruţa, nu ţ-aş arăăta nici...MĂI! Asta nu-i umilinţă, nu?), supunere desăvârşită ("Porunca mea e lege pentru tine"...cred că începe să-mi placă. Mai zi...nu tăcea sfioasă, ca Şeherezada la ivirea zorilor), încredere şi dăruire împotriva ta însuti (Aici nu pricep), împotriva lumii întregi (M-am prins! Gică Contra altoit cu Gheorghe Dracu??). Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul (Vrei cu doi, depravato??) întreg celui care ţi le va zdrobi. (Cu plăcere)
miri"*

Uite măi, suava făptură, cum ne educă pe noi, grobienii din caverne! Dar vrea cu 2 odată...cam nimfomană, fătuca.
Ia să mai auzim, că începem să ne iluminăm.

"Te iubesc pentru că ... îmi alungi singuratatea într-o lume plină şi aglomerată. (Ia-ţi un câine; face acelaşi lucru). Te iubesc pentru că, fără tine e greu şi nu mă pot regasi (Cumpără-ţi o busolă; e mai ergonomică)[..]Te iubesc pentru simplele banalităţi pe care le faci (Mă trece piş), te iubesc pentru că bei apă ( Şi vrei să beau NUMAI APĂ, pentru că aşa îţi place ţie?? Ei las', că diseară mă fac rangă! Gogâie în extaz, ce mai?!), pentru felul in care te încalţi (Adică vrei să zici că-mi put picioarele, ai?), pentru felul în care porţi diferite obiecte (portofelul, spre exemplu?). [..] Te iubesc pentru că îmi zâmbeşti (De fericire că pleci, fă de la făptură gingaşă), pentru că mă alinţi (Am rămas cu un tic nervos, de când mi-a murit pisica). [..]Te iubesc pentru că nopţile sunt minunate alături de tine (Este că sunt viril??), triste când lipsa ta umbreşte zâmbetul meu (Nesătulo, nu-ţi mai ajunge duzina de vibratoare!)... Te iubesc orbeşte! (DEMONSTREAZĂ, SĂ TE VĂD!)
Elena"

Of, ce frumos!! Numai o castă fecioară (2în 1...cam greu găseşti aşa ceva) putea găsi vorbili alea atât de...UAU! Simt cum mi se îngroaşă coarda sensibilă iar pipota tremură de nerăbdare, dorind mai mult, mai adânc...mai...AAAAHHHH!

"Închid ochii şi-mi imaginez că eşti lângă mine. (Mâna dreapt-o ţin în poală, poza ta în mâna stângă). Parcă îţi simt şi atingerile (Uuuuuuuuuuuuuuuuu), şi parfumul (Am consumat o cutie de spray pt tine, ursuleţ!). Mă cutremur (Frate, te susţin! Nici eu n-am ficaţi pentru aşa ceva!)! [...] Îţi simt prezenţa chiar şi când nu eşti lângă mine, fiindcă esti o parte din mine ( Şi eu din tine: Tincuţa, Tincuţa mea, nu mai da din fund aşa...nebunatică cum eşti, s-ar putea să mi-o suceşti...A! A! A! Apă de izvor, mai repede, că mooooooooorrrr - desigur!!!)
Adiţă B."

Băi Adiţă, tată, eşti strong, să-nnebunesc de te mint!! Bravo!! Cu abureli din astea, sigur înscrii şi tu, măcar o dată!! Ţine-o tot aşa! Păşeşte fără frică, fix ca Walker. Johnnie Walker. (pentru alte detalii apelează casa prezidenţială...nea' Traian se are în domeniu.)

Gata, time out! Need a break or something, că mi se topeşte mitocondria-n celulă!
Sunt şef la secţia de insensibili, ştiu. Dar nu mai pot în seara asta...poate mâine? Ce ziceţi??
Un singur lucru mai vreau să adaug: stiţi ce declaraţie de dragoste mi-ar plăcea mie să aud?? Ceva simplu şi eficient, ca pentru un profan nenorocit...ceva ce ştiu sigur că şi ea vrea. Vreau să aud doar două cuvinte...cele două cuvinte magice, singurele din lume care pot schimba viaţa unui om năcăjit: WASH ME!

* Ziceri sustrase de pe http://www.e-dragoste.ro/. Curat profesionişti, păi cum, altfel?

Science Fiction pă real

Aş mai fi avut de comentat nişte declaraţii iubăcioace maxim, să ne mai râdem şi noi niţel...doar că mi se sterpezesc dinţii de la atâta ofrandă pe altarul primordial. Pauză de cafea, deci.

În demersul meu plin de romantism am trecut cu vederea peste o ştire care m-a amuzat la culme:

"După ce anul trecut au avut parte de tăieri peste tăieri, bugetarii şi pensionarii pot să-şi mai descreţească frunţile. Luna aceasta, peste un milion şi jumătate de pensionari vor primi mai mulţi bani, a dat asigurări premierul Emil Boc."

http://www.antena3.ro/

WOW!!! Cresc pensiile şi salariile...sau mai precis, se micşorează tăierile pensiilor şi salariilor. Aşa ne-a asigurat Boc. BOC!!! Adevărul e că de câte ori a zis ceva, fix aşa a fost (nu mai încep înşiruirea de evenimente arhicunoscute, că devin obositor)! A avut dreptate omul, la milimetru. Ce e-al lui, e pus deoparte! Acum ne-a asigurat..putem să mergem liniştiţi, la schi. După părerea mea, e o activitate care ne va antrena pentru viitor.
No, păi ce mai e de spus?
Pensionar mereu să fiu,
Să trăiesc aşa cum ştiu,
Ca la 70 de ani,
Plin de boli şi fără...plin de bani...pac-pac-pac-pac-pac-pac.

Prostia mare ştiţi care este?
"Românii nu mai au încredere nici în guvernul Boc şi nici în preşedintele Băsescu."
Nu o spun eu, o spune un sondaj GSS 200, apărut astăzi.
No, şi NE ASIGURĂ BOC? Dacă ştiam că e concurs de bancuri, mă pregăteam şi eu cu ceva, nu vedeam aşa, cu mâna-n cur.

Dar, să vedem mai pe larg ce mai spun concetăţenii zilele acestea...

"Mai bine de două treimi dintre români consideră că statul acţionează ca un duşman al cetăţenilor. 67% dintre romani ar vota pentru suspendarea lui Traian Băsescu, dacă mâine ar avea loc un referendum pe aceasta tema. 77,4% dintre români cred că ţara noastră se îndreaptă într-o direcţie greşită. 77,1% dintre repondenţi califică activitatea Guvernului ca fiind foarte proastă."
http://www.antena3.ro/

Nu ştiu cum să spun, dar sondajele astea mi se par idioate. "Dacă mâine ar avea loc alegeri"...băi, fiţi serioşi! AU FOST ALEGERI, poporul a dat buluc la urne să-l ştampileze pe Băsesc. Dacă ne murea cârmuitorul de foame? Fie-sa nu se mai dădea în bărci pe la euro-parlamentari (le zice aşa că-s din Europa, presupun; dacă erau în America, le zicea dolari-parlamentari...iar în Botswana..nasol; îmi pare rău pentru ei); ailaltă fi-să poate nu mai avea bani de întreţinere şi o executa silit vreo bancă; Udrea nu mai făcea şpagat între ministere, noi nu-i mai vedeam frunza... Doamne fereşte! Deci era Apocalipsa pe aici, dacă nu se vota cum trebuie.
Şi-acu a dat bleanda-n toţi! "Dacă mâine ar fi alegeri...". Ei, uite, că NU SUNT!! Vă ofticaţi? Luaţi UE să v-ajungă, că d-aia avem reprezentanţi acolo-şa la Ăi DE Sus! Să se lupte pentru popor, pentru voi! Să vă dea..de toate, să fiţi fericiţi!

Dar, hai să nu fiu cârcotaş. Îmi place. Serios, fără 'şto. 67% ar vota pentru suspendarea marinarului...sincer, nu cred. Şi chiar de ne-ar lovi o molimă de inteligenţă (măcar o aromă...aşa, cam cât neuronii viermilor inelaţi), facem pariu că se găsesc alţi 68...chiar 80% de mioritici care să se pună contră? Buturuga mică răstoarnă carul mare, băi...minoritatea întotdeauna are ultimul cuvânt!
Şi să mai crezi în sondaje? Ce, ei nu trebuie să-ţi facă serviciul? S-au angajat sondori, statul nu îi plăteşte degeaba!

Tăierile se vor diminua. Ne asigură Boc. Românii nu au încredere în guvernul Boc. Boc nu este guvernul.

Between the lines

Pentru că nu m-am terminat de spus

Pe vremea tinereţii mele încă nu se născuse nebunia semeseurilor care mustesc de sentiment. La noi în ţară, abia erau zorii telefoniei mobile.
Pe atunci, şmenozeala maximă era să ai celular. În pauzele orelor de curs, colegii se adunau în jurul celor care aveau o astfel de sculă performantă şi se minunau în cor. Apoi începea sesiunea de laude: "Băi, stai să-mi auzi soneriile! Vreţi să vă cânte Mozart?? Am telefon polifonic, se aude beton!". "Mnea...asta nu-i nimic pe lângă ce am eu!! Deci telefonul meu este polifonic, dar are ŞI ECRAN ÎN CULORI! Mozart color, beiiiiiiiiiii... Deci sunt bun, sau cum?! Dacă vă mai spun că am şi credit pe el (chiar pauza trecută i-am trimis un mesaj femeii mele) pică chiloţii de pe voi!"
Da, dom'le. Erai miezul din fanta altoit cu gaura de la covrig dacă aveai mobil, însă ştirbeai gura târgului dacă exista şi ceva credit pe el. Câţiva cenţi sau doar 1$, aveai cu ce. Nu îţi trebuia să vorbeşti, nu aveai de ce...se născuse codul bipurilor. Când frecai menta şi ţi se scorojeau creierii de plictiseală, comunicai cu prietenii: BIP!! "Bună, ce mai faci??". Dacă MINUNE! primeai un mesaj, tu răspundeai codificat: 1 bip= DA, 2 bipuri= NU, 3 bipuri...aici era mai complicat. Atunci, în vremea mea, nu sunai la radio dacă vroiai să îi spui toantei c-o iubeşti, dar erai în pană de inspiraţie; nici măcar nu exista nu exista "baby, u're my paraschute", că să dedici clipocelii aortice Atunci, dădeai bip; 3 bipuri, o iubeşti. Cu cât îi dădeai mai multe bipuri, cu atât o iubeai mai mult. Clar. Vedeta clasei era un coleg care ajunse la 100 de bipăieli...record mondial neîntrecut nici până în ziua de azi. Deci îşi iubea gagica...era frânt, tochitură în sânge, zdrobit după ea. Era un Superman printre colegi, însă fătuca asta era kriptonita lui...i se înmuiau gladiolele când o vedea. Mamă, şi ce ar mai fi înmuiat şi el!! Se topeau colegele când intra în clasă, el avea ochi pentru una. Apoi a...a scos-o la film. A fost prima dată când o făceau, amândoi adică. Le-a plăcut, aşa că nu a trecut mult până l-a scos ea pe el; apoi s-au calmat. Iubirea a trecut. Ce are un început, are şi un sfârşit.

"De ce nu m-ai învăţat să respir fără tine?". Simplu. Pentru că va veni alta.

Nu cred în IUBIRE.
Adică...cred în iubire, dar nu în IUBIRE. (e o mică nuanţă, pe care cultura occidentală nu o subliniază...spre deosebire de cea niponă, de exemplu). Nu cred că există acea iubăciune mirobolantă şi diafană, veşnică şi nemuritoare, omniprezentă şi atotcuprinzătoare. La nivel ideatic, da. Menestrelii o cântă duios, poeţii îi închină ode emoţionante, pictorii o visează şi-o pictează...dar în realitate este doar o flatulare în vânt de seară. Iubirea aceea este o dorinţă, un efect Placebo pe invers, care există numai în mintea individului. Este ceva contra naturii, o ipohondrie dementă şi searbădă. O maladie închipuită, care cică stă la baza Universului. Universul e o debileală haotică.
IUBIREA ADEVĂRATĂ NU EXISTĂ...pentru că atunci, ar trebui să existe şi una falsă. Sentimentele cică-s pure...deci nu, nu se poate!

Eu cred în ceva mai uman...o pasiune mai fierbinte, o îndrăgosteală care vine şi trece, ca acceleratul prin gară. Este acea iubire care o îndeamnă pe completarea sufletului să îţi spoiască maşina cu inimoace de ruj; e o prosteală, o exagerare, un motiv pentru a obţine...diverse. Este o libidinoşenie cool, mereu în tendinţe, mereu la modă; este atât de rară, încât o experimentează toată lumea, pe unde apucă, cât mai repede, ca să o simtă la maxim. Este impulsul romanţat, care ascunde preacurvia. E o nebunie de moment. În timp, trece.
"L-am iubit pe fostul, dar acum mi-am găsit locul în Univers. Cu pisoiaşul meu simt că am un rost, lucrurile vin de la sine. El ESTE ALESUL"...până apare următorul. Hai, să mori tu! Cum adică "ai iubit", dar acum iubeşti iar? Cam de câte ori dai peste dragostea unică? Nu e puţină contradicţie logică? Plus că...Ce se întâmplă cu nenurirea acestui sentiment superior? Dacă spui "iubire", nu există timpul trecut. Parcă "etern" se referea la ceva continuu...dar poate s-a schimbat sensul cuvintelor, cât am fost eu plecat să ud buretele. Clar, aşa s-a întâmplat.

La tinereţe, când nu ştii ce-i cale pe vale, iubirea este nevalnică, înnebunitoare, obsesivă. E concurs de înscris iubiri, ca să nu rămâi de prost. În timp, totulse maturizează...ei căcat! Nu se maturizează nimic, doar că în ecuaţia afectivă invervin alţi factori, mulţi din ei cât se poate de egoişti.
Iubirea este necesară ca să astupe gura lumii; căsătoria, ca să intri în rândul lumii. Fără o nenorocire de hârtie de la primărie, eşti fără căpătâi. Partea cu Isaia dănţuieşte este doar o tradiţie necesară tot apartenenţei la turmă; dacă nu ar fi aşa, nu ar exista divorţ. Te uneşti cu aleasa în faţa lui Dumnezeu din dragoste, omul nu are voie să desfacă acea legătură...parcă aşa se spune pe acolo. Şi totuşi, iubirea trece, cercul se frânge.
Iubirea este necesară, pentru că uşurează viaţa individului. Nu mai stai cu grijă să îţi calci chiloţii şi să îi arzi. Nu mai mânânci cartofi prăjiţi în culcare şi-n sculare, pentru că fata/femeia de lângă tine, în principiu, îţi asigură nevoile de bază (gândire tribală, dar adevărată; nu mă feresc să o recunosc, pentru că nu am de ce să fac asta). Ca să nu mai zic că dacă îţi vine chef de jughineală, nu mai bagi lucru manual sau alergi prin cluburi, că poate ai noroc şi îţi surâde norocul...acasă, te aşteaptă ceva sigur. Plus că în doi, ratele la casă şi la maşină sunt mai uşor de suportat. În doi, îţi mai permiţi şi un restaurant din când în când.
Apoi..tinereţea se duce, nu mai poţi umbla din floare în floare (asta desigur, dacă nu eşti vreun virinel, o culme a potenţei...de obicei financiare). Apare rutina, apoi frica de singurătate, teama de o moarte în uitare. Apare neputinţa, nevoia unui ajutor.

Sunt grosolan? Mdea...Hai să căutăm motivaţii boeme care să poleiască rahatul...să ne stimuleze la coarda sensibilă, să menţină iluzia de fiinţă evoluată.



Băi, mă leşi cu IUBIREA? Nu cred în ea, nici în ruptul capului. Este o minciună strufantă, o culme de ipocrizie care apare din motive pur fizice sau sociale. Quasimodo niciodată nu a fost iubit de Esmeralda, pentru că nu avea de ce. Nu avea nimic. Mila nu e dragoste...poate o componentă a ei, dar nu un întreg.
În India nu se făceau căsătorii în afara castei. Era legea lor. Chiar dacă s-ar fi dat voie, aşa ceva nu era posibil. Odată ce creşti într-un mediu şi te obişnuieşti cu anumite standarde de viaţă, logic, vei căuta ceva asemănător, sau mai mult. Niciodată nu priveşti în jos. Evoluţia nu pe asta se bazează. Abordări gen "lasă, că dragostea completează totul" sunt pure idioţenii. Era un amărât, curgea jegul de pe el, umbla în zdrenţe...până când IUBIREA. Până când, plecat la cerşit la văzut o fiică de baron şi s-a îndrăgostit iremediabil de el...pă dracu! În trecut, cei din clasele sociale inferioare nici măcar nu erau consideraţi oameni. În prezent...Dragostea trece prin stomac. Nu suntem fiinţe eterice, să ne hrănim cu concepte. Chiar dacă apar situaţii când este ignorat, materialul distruge orice, în cele din urmă.

Indienii au fost practici. Au întocmit reguli uneori brutale, dar cel puţin, din societatea lor lipseşte făţărnicia care ne caracterizează nouă viaţa.

P.S.: Chiar dacă în micul meu expozeu m-am referit mai mult la partea masculină, situaţia este mai mult decât identică pentru ambele specii umane.
O persoană, de orice gen ar fi ea, este pălită de iubire doar când îi sunt îndeplinite o sumă de aşteptări. Când apare altcineva mai atractiv, iubirea se mută. Elementar, dragul meu Watson.

Love stinks in the air

Pentru că, acolo, chiar nu am terminat ce aveam de spus

O să-mi iasă pe nas iubirea zilele acestea. O să vomit iubire amestecată cu bucăţi de fiere. Doar suntem în februarie, nu? Inimoace de plastic; pernuţe beculitoare; căni căntăcioase; cuvântări zaharisite în asemenea hal, că mă ia cu leşin la sentiment; maimuţoaie de puf; baloane dantelate; transfer de bale la fiecare margine de şanţ şi toate cretinismele de gen. BUCURAŢI-VĂ, E VREMEA COLINDELOR!
Lumeeeeee lumeeeeeeee "...Arată-i că o iubeşti pe aia care o iubeşti! Declară-ţi dragostea la radio, să te audă o ţară întreagă!!! Eşti în pană de idei? Te ajutăm noi!! Trimite sms la 6969 cu numele tău şi al jumătăţicii tale, iar noi o rezolvăm! Nu ezita, ca prosta-n faţa..cofetăriei!! Dovedeşte-ţi dragostea aici, să vadă toată lumea!"

Da' eu nu pricep. De ce trebuie să îmi iau lumea ca martoră, când fac...ORICE?? Dă-o-n mă-sa de lume, mi se zburduncăne de ea!
Sunt în pană de idei...adică nu mai ştiu să vorbesc, sau cum? "Tu fată, să-mi moară antena ..(măi...nu vă gândiţi la prostii)...de bulgari că-mi place de tine!". Scurt şi la obiect. Ce-o mai iei prin învăluire din aia romantică cu zânule, îngeraşi dalbi, crochete de pui, pets, şaorme şi alte metafore de boem ratat? Simplu, tată! De ce să mai abureşti?
Dar sunt rău, pe alocuri chiar ipocrit. Când ai o persoană specială, te face să te simţi special. Diferit. Deci, dacă tot te foloseşti de comparaţii hiperbolizate (în limita bunului simţ, totuşi) ca să îi spui ceva să atingă norii şi ploaia în secunda 2, măcar fi în puii mei original! Adică TU, cu limbuţa ta, nu un mesaj standard de pe telefonul mobil.

Nu cred în iubire.
Mi se pare o aberaţie cretinoidă, un simplu cuvânt gol care cică este deasupra tuturor, dar nu spune nimic, în principiu. Greşesc? Daţi-mi o definiţie a iubirii care să fie valabilă la modul general! Presiunea este forța pe unitatea de suprafață aplicată în direcție perpendiculară pe acea suprafață; randamentul este raportul adimensional dintre lucrul mecanic util si lucrul mecanic consumat; intensitatea curentului electric este o mărime fizică scalară ce măsoară sarcina electrică care traversează secțiunea unui conductor în unitatea de timp; difuzia este un proces de amestecare spontană a particulelor a două substanțe, acționând treptat până la completa și ireversibila omogenitate a acestora. Iubirea ce este? Ce unitate de măsură are în sistemul internaţional? Când ştiu că iubesc?
Cineva, (o tânără domniţă, dulce şi suavă...conform clişeului, plină de sensibilitate abstractă ruptă din sferele pătratelor ancestrale, desigur) scandalizată de propriile păreri, mi-a răspuns melancolic, cu privirea pierdută prin zări nedescoperite de civilizaţie: "Dacă nu ai întâlnit TU iubirea, nu înseamnă că nu există". S-o întâlnesc? Adică cum? Merg pe stradă şi îmi sare iubirea în braţe, de după ghena de gunoi? "BAU!! Ghici cine-i??"


Alerg după autobuz şi calc în ea? "Fleoşc! Am ceva iubire pe pantofi. Miroase tare, aşai?" ; Stau crăcit în pat şi mă trezesc călărit de o dragoste sucubă, care mă muşcă pofticios de ureche? "Ah-Oh-Ah, ce bine îi. AAAAAAAA, BITE MY ASS AND FUCK MY BRAINS OUT!!! C'MON DARLING!! IIIHAAAA....Riders on the storm..."; O culeg dintr-un boschet, înnodată, albă şi flască, sau cum? "Bleah! That's grose, man!!! Iubirea asta-i cam folsosită". Nu pricep asta cu "n-ai întâlnit". Şi mai precis, ce n-am întâlnit? N-am fost îndrăgostit? Hai, să mori tu! Îndrăgosteala nu e iubire, e doar o pasiune mai puternică ce vine, apoi trece cu timpul. Nimic mai mult. Orice are un început, are şi un sfârşit...Ce dracu' e aşa complicat? Mă îndrăgostesc mai des decât fac piş dacă îmi pun mintea, dar asta nu înseamnă că mă sparg de iubire.
Altă duduie, fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a recitat calm: "Iubirea e atunci când îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi". Hopa..citate din cărţi! Păi zi frate-aşa! Ideal ar fi fost să ai o părere proprie, dar merge. Deci e cu aproapele..Păi dacă eu îmi cumpăr o îngheţată, apoi îmi piere cheful de ea şi o donez primului aproape care îl întâlnesc, se pune că-l iubesc? L-am tratat pe el ca şi pe mine, deci...ia uite amorezul din mine pe unde era! Băi, şi mă speriam că nu există! Mare prostie din partea mea...
"Şi dacă vine o fiică de maharajah (adică obeză de avuţii), tunată după ultimele răgete ale modei, deci de o neasemuită frumuseţe? Nu o iubeşti?" Nu, e o simplă dorinţă pentru un viitor asigurat, dublată de o nevoie carnală din cele mai comune.
"Bunicii mei s-au căsătorit şi se iubesc şi după 60 de ani de căsnicie". Un contract social, frica de singurătate, obişnuinţa, dorinţa de a fi în rândul lumii. Poate, o anumită doză de respect pentru fiinţa care te-a suportat atâţia ani.
"Îmi iubesc prietenul; suntem de 6 ani împreună". Şi ce, vrei să te-aplaud? Dacă renunţi la el, ţi-e teamă că nu va mai alerga nimeni după tine şi rămâi nevorbită şi neînţeleasă??
Hai, alte întrebări? Care mai doreşte, care mai pofteşte?? Love guru e aici, pe treabă.

Îmi place de o fată. Dacă îi spun "te iubesc", sigur o jignesc.
Iubirea este o curvă la colţ de stradă, un pretext peste care te împiedici când ai chef să ţi-o pui. O iei în gură, o scuipi în faţa diafanei, hunga-punga haidi băi şi s-a terminat. Dacă îţi place, stai cu ea şi peste ceva vreme repeţi figura iubăcioasă. Dacă nu, "scuze fată, trebuie să merg la baie" şi uiţi să mai vii. Simplu şi eficient.
Clar, cea pe care o plac nu va auzi cele 2 cuvinte în veci, din gura mea. No, sir. No. Huh Huh. No. No! No! No! Hell No! NO! NO! I refuse to... No! No!

Nu spun "te iubesc". Nu acum, nu într-o zi a anului sau într-alta. Sunt mai Gică Contra, nu îmi place să am răspunsuri pavloviene când stabilesc unii şi alţii! Cu atât mai puţin de "Valentine's Day, ziua îndrăgostiţilor". Ziua lu' drăgăstoşi...Ce-i idioţenia asta? De ce ar avea cineva nevoie de o zi, ca să poată spună că vrea să se joace de-a doctorul cu tuta din dotare?? Care-i scopul? În restul anului îl părăseşte potenţa verbală? Restul timpului ia laxative contra fluturăcelilor stomacale? Hai să celebrăm nimic! O, da, da! Suntem în tendinţe, baby, alături de o cireadă de libidinoşi decervelaţi!
Păi dacă tot vreţi serbări, mâine e ziua în care am făcut prima dată la oliţă! A fost un adevărat eveniment mondial, ţinînd seama de faptul că pe vremea mea nu se inventase pampers-ul...şi mama îmi spăla scutecele e mână. Apoi, peste 3 zile se fac 25 de ani de când am scuipat prima dată. N-a fost o flegmă din aia cu noduri...mai mult o ploicică dispersă, care oricum, a ajuns tot pe mine. Dar am încercat...şi am învăţat o lecţie valoroasă: nu e bine să o faci contra vântului (în special când nu ştii cum).
No, ce ziceţi? Mai am o căpiţă de date importante pentru viaţa mea! Nu le sărbătorim?

Iubirea...ca subiect de carte, film sau muzică, merge. Teoretic, este o idee valabilă. Practic, nu există aşa ceva. Iubirea aia unică, eternă, plină de bunătate, care iartă totul, crede totul şi speră totul nu există. Este un unicorn rupt dintr-o poveste; alb şi mlădios, o frumuseţe delicată care îţi răneşte sufletul cu puritatea ei. (Cum??? S-a descoperit un inorog viu, pierdut în sălbăticia junglei amazoniene?? Da, sigur! Un ponei cu un corn pe nas, lipit cu aracet. Megatare, ce să zic!!)
Iubirea e ca sfinxul egiptean. Un monument grandios care îţi taie respiraţia prin măreţia sa, un gigant care rezistă vicistitudinilor timpului. Dar care nu există în lumea reală. Este o simplă plăsmuire a minţii omeneşti. Iubirea, bibelou de porţelan. Lasă-l pe milieu, lângă peştocul moştenit din fundul bazarului şi carpeta cu "Răpirea din Serai"; nu-l şterge de praf. Dacă îl iei în mână, se sparge...mai bine lasă-l acolo unde e şi nu mai încerca. Fă-i serenade, recită-i poezii, spune-i poveşti nemuritoare, închină-te la el, adu-i ghirlande de flori, fă-i ce vrei, numai nu-l mişca din loc. Cioburile unei himere te taie al dracu de rău, iar durerea e cât se poate de reală.

AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!! Tâmpesc!! Îmi vine să-mi iau câmpii, să mă duc peste 9 mări şi douăj' dă ţări, să fac pe mortul şi să nu mai iau contact cu vreo fiinţă vie de pe planeta asta. Măcar acum...sunt un intrus în viaţă, luna asta! Nu mai pot cu tembelismele!! Unde să mă mai ascund?? Intru într-o grotă şi torn o tonă de pământ la intrare...but then again, l-au găsit pe Marele Saddam, d-apoi pe mine, care-s un scuipat într-o tornadă pe lângă el. Şi totuşi...vreau să plec, vreau să fug de mine, vreau să mă vaporizez în neant. Vreau să mă dedublez, să îmi trimit ki-ul în alte dimensiuni astrale şi să îl las acolo! Poate se usucă şi pică, de la nefolosire. Dă-l în pisici...ce-am avut şi ce-am pierdut?
Doar că nu pot. Pe plaiurile mioritice, drumul dintre 2 puncte este mereu în construcţie.

Smiley - Plec pe Marte feat Cheloo

Asculta mai multe audio diverse