Pentru că nu m-am terminat de spus
Pe vremea tinereţii mele încă nu se născuse nebunia semeseurilor care mustesc de sentiment. La noi în ţară, abia erau zorii telefoniei mobile.
Pe atunci, şmenozeala maximă era să ai celular. În pauzele orelor de curs, colegii se adunau în jurul celor care aveau o astfel de sculă performantă şi se minunau în cor. Apoi începea sesiunea de laude: "Băi, stai să-mi auzi soneriile! Vreţi să vă cânte Mozart?? Am telefon polifonic, se aude beton!". "Mnea...asta nu-i nimic pe lângă ce am eu!! Deci telefonul meu este polifonic, dar are ŞI ECRAN ÎN CULORI! Mozart color, beiiiiiiiiiii... Deci sunt bun, sau cum?! Dacă vă mai spun că am şi credit pe el (chiar pauza trecută i-am trimis un mesaj femeii mele) pică chiloţii de pe voi!"
Da, dom'le. Erai miezul din fanta altoit cu gaura de la covrig dacă aveai mobil, însă ştirbeai gura târgului dacă exista şi ceva credit pe el. Câţiva cenţi sau doar 1$, aveai cu ce. Nu îţi trebuia să vorbeşti, nu aveai de ce...se născuse codul bipurilor. Când frecai menta şi ţi se scorojeau creierii de plictiseală, comunicai cu prietenii: BIP!! "Bună, ce mai faci??". Dacă MINUNE! primeai un mesaj, tu răspundeai codificat: 1 bip= DA, 2 bipuri= NU, 3 bipuri...aici era mai complicat. Atunci, în vremea mea, nu sunai la radio dacă vroiai să îi spui toantei c-o iubeşti, dar erai în pană de inspiraţie; nici măcar nu exista nu exista "baby, u're my paraschute", că să dedici clipocelii aortice Atunci, dădeai bip; 3 bipuri, o iubeşti. Cu cât îi dădeai mai multe bipuri, cu atât o iubeai mai mult. Clar. Vedeta clasei era un coleg care ajunse la 100 de bipăieli...record mondial neîntrecut nici până în ziua de azi. Deci îşi iubea gagica...era frânt, tochitură în sânge, zdrobit după ea. Era un Superman printre colegi, însă fătuca asta era kriptonita lui...i se înmuiau gladiolele când o vedea. Mamă, şi ce ar mai fi înmuiat şi el!! Se topeau colegele când intra în clasă, el avea ochi pentru una. Apoi a...a scos-o la film. A fost prima dată când o făceau, amândoi adică. Le-a plăcut, aşa că nu a trecut mult până l-a scos ea pe el; apoi s-au calmat. Iubirea a trecut. Ce are un început, are şi un sfârşit.
"De ce nu m-ai învăţat să respir fără tine?". Simplu. Pentru că va veni alta.
Nu cred în IUBIRE.
Adică...cred în iubire, dar nu în IUBIRE. (e o mică nuanţă, pe care cultura occidentală nu o subliniază...spre deosebire de cea niponă, de exemplu). Nu cred că există acea iubăciune mirobolantă şi diafană, veşnică şi nemuritoare, omniprezentă şi atotcuprinzătoare. La nivel ideatic, da. Menestrelii o cântă duios, poeţii îi închină ode emoţionante, pictorii o visează şi-o pictează...dar în realitate este doar o flatulare în vânt de seară. Iubirea aceea este o dorinţă, un efect Placebo pe invers, care există numai în mintea individului. Este ceva contra naturii, o ipohondrie dementă şi searbădă. O maladie închipuită, care cică stă la baza Universului. Universul e o debileală haotică.
IUBIREA ADEVĂRATĂ NU EXISTĂ...pentru că atunci, ar trebui să existe şi una falsă. Sentimentele cică-s pure...deci nu, nu se poate!
Eu cred în ceva mai uman...o pasiune mai fierbinte, o îndrăgosteală care vine şi trece, ca acceleratul prin gară. Este acea iubire care o îndeamnă pe completarea sufletului să îţi spoiască maşina cu inimoace de ruj; e o prosteală, o exagerare, un motiv pentru a obţine...diverse. Este o libidinoşenie cool, mereu în tendinţe, mereu la modă; este atât de rară, încât o experimentează toată lumea, pe unde apucă, cât mai repede, ca să o simtă la maxim. Este impulsul romanţat, care ascunde preacurvia. E o nebunie de moment. În timp, trece.
"L-am iubit pe fostul, dar acum mi-am găsit locul în Univers. Cu pisoiaşul meu simt că am un rost, lucrurile vin de la sine. El ESTE ALESUL"...până apare următorul. Hai, să mori tu! Cum adică "ai iubit", dar acum iubeşti iar? Cam de câte ori dai peste dragostea unică? Nu e puţină contradicţie logică? Plus că...Ce se întâmplă cu nenurirea acestui sentiment superior? Dacă spui "iubire", nu există timpul trecut. Parcă "etern" se referea la ceva continuu...dar poate s-a schimbat sensul cuvintelor, cât am fost eu plecat să ud buretele. Clar, aşa s-a întâmplat.
La tinereţe, când nu ştii ce-i cale pe vale, iubirea este nevalnică, înnebunitoare, obsesivă. E concurs de înscris iubiri, ca să nu rămâi de prost. În timp, totulse maturizează...ei căcat! Nu se maturizează nimic, doar că în ecuaţia afectivă invervin alţi factori, mulţi din ei cât se poate de egoişti.
Iubirea este necesară ca să astupe gura lumii; căsătoria, ca să intri în rândul lumii. Fără o nenorocire de hârtie de la primărie, eşti fără căpătâi. Partea cu Isaia dănţuieşte este doar o tradiţie necesară tot apartenenţei la turmă; dacă nu ar fi aşa, nu ar exista divorţ. Te uneşti cu aleasa în faţa lui Dumnezeu din dragoste, omul nu are voie să desfacă acea legătură...parcă aşa se spune pe acolo. Şi totuşi, iubirea trece, cercul se frânge.
Iubirea este necesară, pentru că uşurează viaţa individului. Nu mai stai cu grijă să îţi calci chiloţii şi să îi arzi. Nu mai mânânci cartofi prăjiţi în culcare şi-n sculare, pentru că fata/femeia de lângă tine, în principiu, îţi asigură nevoile de bază (gândire tribală, dar adevărată; nu mă feresc să o recunosc, pentru că nu am de ce să fac asta). Ca să nu mai zic că dacă îţi vine chef de jughineală, nu mai bagi lucru manual sau alergi prin cluburi, că poate ai noroc şi îţi surâde norocul...acasă, te aşteaptă ceva sigur. Plus că în doi, ratele la casă şi la maşină sunt mai uşor de suportat. În doi, îţi mai permiţi şi un restaurant din când în când.
Apoi..tinereţea se duce, nu mai poţi umbla din floare în floare (asta desigur, dacă nu eşti vreun virinel, o culme a potenţei...de obicei financiare). Apare rutina, apoi frica de singurătate, teama de o moarte în uitare. Apare neputinţa, nevoia unui ajutor.
Sunt grosolan? Mdea...Hai să căutăm motivaţii boeme care să poleiască rahatul...să ne stimuleze la coarda sensibilă, să menţină iluzia de fiinţă evoluată.
Băi, mă leşi cu IUBIREA? Nu cred în ea, nici în ruptul capului. Este o minciună strufantă, o culme de ipocrizie care apare din motive pur fizice sau sociale. Quasimodo niciodată nu a fost iubit de Esmeralda, pentru că nu avea de ce. Nu avea nimic. Mila nu e dragoste...poate o componentă a ei, dar nu un întreg.
În India nu se făceau căsătorii în afara castei. Era legea lor. Chiar dacă s-ar fi dat voie, aşa ceva nu era posibil. Odată ce creşti într-un mediu şi te obişnuieşti cu anumite standarde de viaţă, logic, vei căuta ceva asemănător, sau mai mult. Niciodată nu priveşti în jos. Evoluţia nu pe asta se bazează. Abordări gen "lasă, că dragostea completează totul" sunt pure idioţenii. Era un amărât, curgea jegul de pe el, umbla în zdrenţe...până când IUBIREA. Până când, plecat la cerşit la văzut o fiică de baron şi s-a îndrăgostit iremediabil de el...pă dracu! În trecut, cei din clasele sociale inferioare nici măcar nu erau consideraţi oameni. În prezent...Dragostea trece prin stomac. Nu suntem fiinţe eterice, să ne hrănim cu concepte. Chiar dacă apar situaţii când este ignorat, materialul distruge orice, în cele din urmă.
Indienii au fost practici. Au întocmit reguli uneori brutale, dar cel puţin, din societatea lor lipseşte făţărnicia care ne caracterizează nouă viaţa.
Nu cred în IUBIRE.
Adică...cred în iubire, dar nu în IUBIRE. (e o mică nuanţă, pe care cultura occidentală nu o subliniază...spre deosebire de cea niponă, de exemplu). Nu cred că există acea iubăciune mirobolantă şi diafană, veşnică şi nemuritoare, omniprezentă şi atotcuprinzătoare. La nivel ideatic, da. Menestrelii o cântă duios, poeţii îi închină ode emoţionante, pictorii o visează şi-o pictează...dar în realitate este doar o flatulare în vânt de seară. Iubirea aceea este o dorinţă, un efect Placebo pe invers, care există numai în mintea individului. Este ceva contra naturii, o ipohondrie dementă şi searbădă. O maladie închipuită, care cică stă la baza Universului. Universul e o debileală haotică.
IUBIREA ADEVĂRATĂ NU EXISTĂ...pentru că atunci, ar trebui să existe şi una falsă. Sentimentele cică-s pure...deci nu, nu se poate!
Eu cred în ceva mai uman...o pasiune mai fierbinte, o îndrăgosteală care vine şi trece, ca acceleratul prin gară. Este acea iubire care o îndeamnă pe completarea sufletului să îţi spoiască maşina cu inimoace de ruj; e o prosteală, o exagerare, un motiv pentru a obţine...diverse. Este o libidinoşenie cool, mereu în tendinţe, mereu la modă; este atât de rară, încât o experimentează toată lumea, pe unde apucă, cât mai repede, ca să o simtă la maxim. Este impulsul romanţat, care ascunde preacurvia. E o nebunie de moment. În timp, trece.
"L-am iubit pe fostul, dar acum mi-am găsit locul în Univers. Cu pisoiaşul meu simt că am un rost, lucrurile vin de la sine. El ESTE ALESUL"...până apare următorul. Hai, să mori tu! Cum adică "ai iubit", dar acum iubeşti iar? Cam de câte ori dai peste dragostea unică? Nu e puţină contradicţie logică? Plus că...Ce se întâmplă cu nenurirea acestui sentiment superior? Dacă spui "iubire", nu există timpul trecut. Parcă "etern" se referea la ceva continuu...dar poate s-a schimbat sensul cuvintelor, cât am fost eu plecat să ud buretele. Clar, aşa s-a întâmplat.
La tinereţe, când nu ştii ce-i cale pe vale, iubirea este nevalnică, înnebunitoare, obsesivă. E concurs de înscris iubiri, ca să nu rămâi de prost. În timp, totulse maturizează...ei căcat! Nu se maturizează nimic, doar că în ecuaţia afectivă invervin alţi factori, mulţi din ei cât se poate de egoişti.
Iubirea este necesară ca să astupe gura lumii; căsătoria, ca să intri în rândul lumii. Fără o nenorocire de hârtie de la primărie, eşti fără căpătâi. Partea cu Isaia dănţuieşte este doar o tradiţie necesară tot apartenenţei la turmă; dacă nu ar fi aşa, nu ar exista divorţ. Te uneşti cu aleasa în faţa lui Dumnezeu din dragoste, omul nu are voie să desfacă acea legătură...parcă aşa se spune pe acolo. Şi totuşi, iubirea trece, cercul se frânge.
Iubirea este necesară, pentru că uşurează viaţa individului. Nu mai stai cu grijă să îţi calci chiloţii şi să îi arzi. Nu mai mânânci cartofi prăjiţi în culcare şi-n sculare, pentru că fata/femeia de lângă tine, în principiu, îţi asigură nevoile de bază (gândire tribală, dar adevărată; nu mă feresc să o recunosc, pentru că nu am de ce să fac asta). Ca să nu mai zic că dacă îţi vine chef de jughineală, nu mai bagi lucru manual sau alergi prin cluburi, că poate ai noroc şi îţi surâde norocul...acasă, te aşteaptă ceva sigur. Plus că în doi, ratele la casă şi la maşină sunt mai uşor de suportat. În doi, îţi mai permiţi şi un restaurant din când în când.
Apoi..tinereţea se duce, nu mai poţi umbla din floare în floare (asta desigur, dacă nu eşti vreun virinel, o culme a potenţei...de obicei financiare). Apare rutina, apoi frica de singurătate, teama de o moarte în uitare. Apare neputinţa, nevoia unui ajutor.
Sunt grosolan? Mdea...Hai să căutăm motivaţii boeme care să poleiască rahatul...să ne stimuleze la coarda sensibilă, să menţină iluzia de fiinţă evoluată.
Băi, mă leşi cu IUBIREA? Nu cred în ea, nici în ruptul capului. Este o minciună strufantă, o culme de ipocrizie care apare din motive pur fizice sau sociale. Quasimodo niciodată nu a fost iubit de Esmeralda, pentru că nu avea de ce. Nu avea nimic. Mila nu e dragoste...poate o componentă a ei, dar nu un întreg.
În India nu se făceau căsătorii în afara castei. Era legea lor. Chiar dacă s-ar fi dat voie, aşa ceva nu era posibil. Odată ce creşti într-un mediu şi te obişnuieşti cu anumite standarde de viaţă, logic, vei căuta ceva asemănător, sau mai mult. Niciodată nu priveşti în jos. Evoluţia nu pe asta se bazează. Abordări gen "lasă, că dragostea completează totul" sunt pure idioţenii. Era un amărât, curgea jegul de pe el, umbla în zdrenţe...până când IUBIREA. Până când, plecat la cerşit la văzut o fiică de baron şi s-a îndrăgostit iremediabil de el...pă dracu! În trecut, cei din clasele sociale inferioare nici măcar nu erau consideraţi oameni. În prezent...Dragostea trece prin stomac. Nu suntem fiinţe eterice, să ne hrănim cu concepte. Chiar dacă apar situaţii când este ignorat, materialul distruge orice, în cele din urmă.
Indienii au fost practici. Au întocmit reguli uneori brutale, dar cel puţin, din societatea lor lipseşte făţărnicia care ne caracterizează nouă viaţa.
P.S.: Chiar dacă în micul meu expozeu m-am referit mai mult la partea masculină, situaţia este mai mult decât identică pentru ambele specii umane.
O persoană, de orice gen ar fi ea, este pălită de iubire doar când îi sunt îndeplinite o sumă de aşteptări. Când apare altcineva mai atractiv, iubirea se mută. Elementar, dragul meu Watson.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu