miercuri, 16 martie 2011

Cuvintele spun prea puţin

Am văzut distrugeri inimaginabile. Am citit mărturii incredibile despre dezastrul japonez. Am văzut oameni cu chipuri răvăşite de o demnă disperare. Am înţeles ce înseamnă umanitatea. Am fost martor la reuniuni de familie emoţionante, atunci când totul părerea pierdut.
Am învăţat ce înseamnă elogiul vieţii şi admiraţia pentru un popor ireal.
Am cunoscut furia naturii şi îmblânzirea ei prin civilizaţie.

Dar nu am văzut pic de laşitate, nu am auzit pe nimeni plângându-şi de milă. Văitîndu-se. Nu am auzit strigăte isterice, nu am rămas tablou în faţa întinderii inimaginabile a văicărelilor. Nu şi-a turnat nimeni cenuşă-n cap, nu s-a milogit nimeni. Nu şi-a ridicat nimeni poalele în mijlocul uliţei, că ce dezastru nemaivăzut de ochii muritorilor a dat peste gospodărie:
"Vine Sfârşitul, ia uite-l cum vine! Călăreţii Apocalipsei se întind în şa să mă ducă cu ei, Doamne apără-mă!"; "Mi s-a dus pe Apa Sâmbetei toată munculiţa mea de-o viaţă! Of, Doamne-Doamne, cât de amărâtă poate fi viaţa unui om. Muncuşoara mea...ia uite! Praful s-a ales de ea...Ce mai las moştenire? Munculiţa pentru care m-am spetit o vieţişoară întreagă, pentru care mi-am luat de la gură ca să realizez ceva."

DE CE??

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu