Despre întrebări reale şi soluţii virtuale

În general, viaţa nu oferă multe bucurii - adică nu vine nimeni să ne înmâneze o claie de fericeală pe tavă, în timp ce stăm ca planta în ghiveci şi aşteptăm ploconelile ce ni se cuvin... pentru că merităm! Suntem suflete magice, beculim de dumnezeire şi divinul din mine salută divinul din tine.

Din contră: chiar şi pentru un zâmbet, trebuie muncă; trebuie să căutăm activ ceea ce ne face bine şi să ne agăţăm de acele fire de paie ca şi cum de ele ar depinde toată viaţa noastră. Chiar dacă în jur e furtună şi cu toţii suntem buni, dar răutatea este pretutindeni, cumva, trebuie să rezistăm asaltului şi să ne căutăm liniştea - pentru că dacă ştim unde să ne uităm, o vom găsi la tot pasul. 

Eu, de exemplu, am renunţat la visEle pe care speram să le aduc în realitate şi am învăţat să râd. Mult, des şi de subiecte diverse, c-apoi... majoritatea întâmplărilor sunt zgomot de fond şi foarte puţine lucruri contează cu adevărat. :)) 

No, şi uite aşa, mă amuză maxim când văd cohorte de băeţi deştepţi, care se ceartă pe lucruri de nimic. Iar subiectul la modă (încă) este Charlie Kirk. Şi anume: era el un sfânt sau doar un lup deghizat în oaie? Merită susţinut sau înfierat, chiar şi după moarte? 

E posibil că da, dar e probabil că nu - motiv pentru care, toţi inteligenţii se adună în diverse locaţii virtuale, ca să discute şi să se contreze. Să dezbată, să argumenteze, să acuze, să apere. Şi să decidă. Apoi, să discute, să contreze, să argumenteze, să acuze şi să apere decizia, ca să se decidă o dată pentru totdeauna. 

Întrebare: de ce? Pe cine ajută chestia asta?

Credeţi că  America, Papua Noua Guinee, Argentina, Nepal sau orice altă ţară din lumea asta, moare de grija lui... Selly, de exemplu? (Ştiu că nu încape comparaţie... pentru că, de fapt, noi nu avem oameni ca Charlie Kirk pe aici. Şi nici nu am auzit de alţii asemenea lui, cam pe nicăieri).

Discută orice popor de pe glob sau dezbate, la nivel naţional, dacă e spre binele suprem să îl susţină pe Selly în campania lui cu bila roz la profilul de pe reţelele de socializare? Se contrează ei, ca să stabilească dacă Selly e înger întrupat sau omul întunericului, care manevrează masele pentru propriul folos şi către un rău suprem?

Din contră: eu cred că îi doare în cot!

Dar pe noi, nu. Noi trebuie să fim Dumnezeu şi să stabilim, fără putinţă de tăgadă, sanctitatea lui Charlie! De ce să facem asta? Nu ştiu! (De fapt, ştiu: în S.U.A. este război la baionetă între conservatori şi progreşişti, iar noi copiem. Simplu.)

Totuşi: de ce trebuie să îl susţinem sau să îl acuzăm? Depinde viitorul lui Charlie de ceea ce hotărâm noi, presupunând că am ajunge la un consens? CU SIGURANŢĂ, NU!

Apoi, mai e ceva: sunt cazuri când contează mai puţin viaţa unui om, pentru că important este modul în care a murit. Iar Charlie a fost omorât pentru ceea ce susţinea, de aceea nu mai este "doar un tik-toker" ce se prostea pe unde putea. La fel cum Martin Luther King Jr. nu mai este doar un pastor, ci un pastor asasinat pentru a suprima o idee.   

Mda...foarte trist şi urât, când se ajunge la astfel de rezultat şi oamenii nu înţeleg că nimic pe lumea asta nu se rezolvă cu o crimă, cu violenţă sau cu mofturi şi egoisme. Dar asta e problema fiecăruia.  

Deci: dacă te interesează subiectul, ţii un moment de reculegere sau marchezi momentul, după cum te duce capul. Dacă nu, îţi vezi de viaţă

Dar la noi ce se întâmplă? Se iau intelectualii la harţă, ca să stabileasca dacă spusele lui Charlie mântuiau lumea. Era el un salvator? Era atot-bun? Era conservator sau liberal? Era mega-conservator sau mediu-democrat? Era de stânga, de dreapta, de stânga-centru-spre dreapta sau de dreapta-faţă-spre înapoi?? Sau era alb cu pete negre, ori negru pe pete albe? Că spunea şi de-aia, care sună bine! Dar spunea şi de ailaltă, care ia uite ce enormitate este! Susţinea familia, iar pentru asta merită laude. Dar, cică avea şi idei mai ciudate, precum libertatea copiilor de a asista la execuţii publice. Câh, caca! 

Prin urmare: eşti pro sau contra? Susţii un familist? Cum poţi face asta, când avea idei criminale? Reclami un propagandist totalitar şi posibil criminal, dacă apuca să îşi pună ideile în pracică? Cum poţi face asta, când susţinea familia?? 

În concluzie: Eşti pro sau contra? Că TREBUIE SĂ SE ŞTIE!

De ce?

De ce trebuie, neapărat, să iau o poziţie în acest sens? Dacă îmi văd de treaba mea, ce are?  Şi mai ales, se schimbă ceva pe lumea asta, dacă eu hotărăsc în legătură cu viaţa unui om pe care îl ştiu din câteva clipuri şi oleacă de discursuri? 

Doamne fereşte! 

Da, am scris şi eu despre subiect - însă m-am ferit să abordez viaţa personală sau publică a bietului om. M-a interesat, mai mult, ipocrizia socială, care este demonstrată şi se demonstrează ori de câte ori cauţi o continuitate pe termen lung, faţă de diverse întâmplări (de cele mai multe ori, asemănătoare spre identice şi judecate diferit, în funţie de ordinul pe unitatea de valori şi cine e la butoane). 

Ştiu că nu schimb nimic cu nimic prin asta, dar trebuie să mai râd şi eu!

Mai ales că, dincolo de asta, mi se pare că totul este o exagerare foarte exagerată, dacă pot spune aşa. Şi iată că pot! Muahahahaha!!!! 

De fapt...staţi că m-am răzgândit! 

Hai la ceartă şi bătaie, că nu mai e loc de întors! Hai, hai, că suntem juriu în procesul divin şi nu aşteaptă Dumnezeu după noi, pân' ne scărpinăm în urechi şi facem biluţe de muc! Şi nici nu stă să pierdem vremea cu prostii! 

Hai, hotărâţi-vă-ţi! Cine e pro-Charlie, să ridice două deşte! Cine e contra, să tacă! 

Vaaaaiiii...dar stai că-i discriminez pe controşi, că tre' să tacă! Perfect... facem invers, atunci!

Vaaaaiiii...dar stai, că-i discriminez pe fani, că tre' să tacă! Perfect, facem invers!

De fapt, ştiţi ce? Hai să strigăm din toţi bojocii, fiecare după cum doreşte! Şi-apoi vedem ce aude Dumnezeu şi ce hotărăşte. Bine?

Unu, doi, trei, ŞIIIII!!!!!!!!!

"CINE E CU NOI, STRIGĂ OOOOO-UĂĂĂĂ! CINE E CU NOI, STRIGĂ OOOOO-UĂĂĂĂ!"

"Cine e cu Mafia, strigă OOOOO-UĂĂĂĂ"!

O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! 

Ups! 

Mă scuzaţi, mi s-a derulat programul prea mult şi am dat-o-n alte alea. Nu luaţi în seamă ultima parte, numa' hotărâţi-vă! 

Şi-apoi, după ce Dumnezeu va afla ce are de făcut cu sufletul bietului Charlie, că doar d-aia ne-am şi agitat să-L consiliem, vă invit să bem pentru asta!

Şi-un cântec să cântăm, ca să marcăm momentul! Cât de des reuşim să rezolvăm probleme pe care nici nu le avem? :))

 [B.U.G. Mafia feat. Nico - Cine e cu noi]

Charlie şi Charlie

O vorbă mai veche spune că "Toamna se numără bobocii".

No...iacă-mă-s! Am venit să îi număr şi eu!

Mi-am luat o scurtă vacanţă, presărată cu filme, cărţi, plimbări şi jocuri video. Mai trebuie şi o asemenea escapadă, că şi creierul merită câteva momente de odihnă. Nu-i vorbă, că nici nu aveam ceva important de transmis - aşa că am preferat să stau liniştit şi să observ. 

Dar gata cu fotosinteza, hai la treabă! "Dacă stai, îţi stă norocul", iar eu nu că aş fi vreun norocos de zile mari, însă nici nu îmi place să pierd vremea. Aşadar, ne apucăm de treabă...pentru că vreau să vă întreb ceva.

Vă mai amintiţi de vremurile în care toată lumea era Şarli? Se întâmpla prin anul de graţie 2015, când nebuneala influensărelii era în faşă.

Reiau puţin subiectul, ca să vă amintiţi: pe la începutul lui 2015, nişte islamişti au mitraliat la întâmplare angajaţii din redacţia revistei "Charlie Hebdo", pentru că aceasta publicase o caricatura care le jignea profetul. Ceea ce...aşa şi era.

Dar nu contează asta, că nu stau să judec trecutul. Important a fost altceva: din empatie, cineva şi-a scris pe Facebook că e Charlie, iar mesajul a ajuns viral pe mapamond şi toată planeta s-a umplut de Charlie. De empatici. Sau... de oameni care merg la grădina zoologică şi bagă mâna printre gratiile cuştilor, ca să se amuze şi să vadă ce iese? 

Nu ştiu...întreb!

Pentru că, la zece ani distanţă, cred că e momentul să fim, din nou, Şarli. Sau Cearli. Adică...nu "Je suis Charlie" pe franceză, ci "I am Charlie", pe engleză - c-avem şi motiv: alt Charlie a fost asasinat la datorie, pe altarul dreptului la liberă exprimare. Sau... şi-a căutat-o cu lumânarea?

De data aceasta, n-a mai râs nimeni de profetul musulman. Dar unii spun că Charlie englez şi-o merita, deoarece milita pentru dreptul la port-armă, chiar cu preţul câtorva victime. Ei, ce să vezi, a ajuns şi el statistică, în rândul celor câteva victime - cum a spus un jurnalist tânăr, frumos şi liber, de pe la noi. Cristian Tudor Popescu, parcă.

Deci: mai suntem Charlie sau nu mai suntem? Cazurile mi se par asemănătoare, dar reacţiile oamenilor sunt taman la poluri opuse: în primul caz, eram înţelegători şi sensibili, înfierând atentatul şi interzicerea dreptului de liberă exprimare; în al doilea caz aplaudăm, suntem judecători şi ne disociem de un asemenea personaj conservator, închis la minte şi homofob, care susţinea tot felul de ideii creţe, precum familia, credinţa în Dumnezeu şi dreptul de a purta armă în ţara lui. (Cee ce este enervant la culme şi propun să ne luăm, niţel şi de japonezi - că traversează pe albastru, nu pe verde, ca toţi oamenii.)

Prin urmare, să ne bucurăm şi-un cântec vesel să cântăm, că am scăpat de-o ciumă roşie? Sau să ne pălească mila, în faţa unui asemenea crime? 

Hmmmmm....decizii, decizii, decizii...

Apoi, urmează întrebarea: dacă valorile ni se schimbă după cum bate vântul, cam ce fel de valori sunt acelea? Şi mai ales, ce spune asta despre noi, cei care le adoptăm?

Nici asta nu ştiu... Însă diferenţele de comportament  se văd din avion şi chiar nu glumesc! Ce-am citit pe net zilele astea, mi-a dat dureri de neuron, că unul mai am şi acela abia mai clipeşte; însă, tot ţine steagul sus, pe crâncena redută.

No, şi erau unii care-l acuzau pe Charlie Kirk de tot felul de idioţenii şi se bucurau că a murit încă un pesedist-aurist-suveranist-georgist-putinist, deci planeta este mai frumoasă.

Vă vine să credeţi aşa ceva? Pe cuvânt de cercetaş, iniţial, am crezut că mesajele acestea sunt scrise de boţi sau de vreo inteligenţă artificială defectă...dar am impresia că mă înşel şi avem de-a face cu oameni în carne şi oase. Ceea ce mă face să mă întreb: până unde a ajuns obsesia anti-PSD-AUR, dacă până şi personalităţi din alte ţări primesc aceste etichete, doar pentru că promovează valorile "tradiţionale"? 

Sau e vorba doar de un reflex condiţionat, un dresaj care preia controlul la auzul unor cuvinte cheie? 

Şi până la urmă, de unde atâta ură? Pentru ce şi de ce?

De unde atâta înverşunare? De unde atâtea reacţii extreme? Mă uit, mă mir şi constat că trăim într-o societate aflată în antiteză cu ea însăşi!   

Pe de o parte, gândim pozitiv, mergem la tone de cursuri de dezvoltare personală, plătim mii de maeştri spirituali, guru, hipnotizatori, reikişti, telepaţi, empaţi, magicieni, radiestezişti, colorişti, metalurgişti, karmişti şi alţi işti, ca să ne ridicăm vibraţia şi să ne unim în Absolut - iar pe de altă parte, ne porcim, ne golănim, ne bestializăm şi fierbem de ură, când pierde echipa favorită de fotbal. Sau vin alegerile. Sau discutăm despre orice detaliu care ar putea să ne diferenţieze.

Iar subiectul la îndemână este politica, căci aici, cu toţii ne pricepem. Toţi ştim adevărul, toţi înţelegem subtilităţile şi ştim cum trebuie să fie. Şi pentru că ne place să ne bălăcărim bine de tot, politica face parte din orice aspect al vieţii noastre. 

Apropo de asta: mai devreme, mă uitam la un clip filmat dintr-o maşină oprita la trecerea de pietoni. Şi din dreapta către stânga, traversează în viteză, o domniţă pe trotinetă. Numai că bordura de pe celălalt trotuar era puţin mai înaltă şi desigur că roata trotinei se propteşte-n obstacol, iar fata îşi continuă traiectoria în zbor, conform legilor fizicii: peste ghidon, grămadă pe asfalt, cu căştile sărite-n bălării, telefonul într-o parte şi conţinutul genţii împrăştiat peste tot! BUF! TROSC! AUUUU...

Râdeam de mă durea burta! Mi-era şi oleacă milă de fată, ce-i drept... dar mă întrebam: oare nu i-a spus nimeni, nu a citit şi ea, pe nicăieri, că pe trecerea de pietoni se traversează doar ca pieton? Da', mă rog: "Domnia şi prostia SE PLĂTEŞTE". Uneori, chiar amândouă deodată.

Apoi citesc comentariile şi la un moment dat, zice unu': "Votanta lu' Mucuşor". Altul îi dă replica: "Votanta lu' Haur". Altul îi înjură pe toţi. Şi uite aşa, s-a pornit un tămbălău, de numa-numa!

Dar de ce se întâmplă asta?

De unde vine ura asta din ce în ce mai atroce şi mai violentă? Eu nu-mi explic...

Cât timp m-am retras "în vacanţă", m-am tot întrebat dacă mai merită să scriu - şi nu pentru că nu mai am ce, ci fiindcă e periculos să mai spui ceva, în ziua de azi. Nu mi-e frică să nu mă împuşte cineva, că nu am eu atâta relevanţă (şi chiar de-aş avea, aia e! Ghinion! Murim o dată şi bine, nu de mai multe ori.). Însă nici nu vreau să provoc scandaluri care nu îşi au rostul.

Şi mă uit în jur, apoi mă crucesc cu toate mâinile, când văd cum internetul şi accesul la liberă exprimare scoate la lumină cele mai urâte părţi ale noastre. 

Deconectat de la orice aparatură electronică, ies pe drum şi văd oameni; unii eleganţi, alţii frumoşi, alţii mai anapoda, mă rog! Fiecare după standardele sale. Dar pe internet, toţi sunt sensibili, deştepţi, deţinători ai adevărului absolut, plini de compasiune, toleranţi şi urăsc, din ficaţi, orice nu se aliniază cu propriul model de gândire. 

 

Mai ciudat este că acum, cu atâtea suflete magice şi oameni înalţi, orice subiect nu mai poate fi decât controversat şi practic, poţi face moarte de om din orice subiect: filme, cărţi, desene animate, băutură, cărţi de colorat, ca să nu mai zic de tradiţionalele subiecte: femei, religie, politică şi identitate de gen. 

Nu mă credeţi, nu? Atunci nu aţi văzut cum se înjură şi se ameninţă cu moartea fanii "Star Wars - trilogia originală" cu fanii "Star Wars - trilogia modernă". Sau fanii "Superman 2013" cu fanii "Superman 2025".  Sau fanii cafelei Starbucks, cu fanii cafelei McDonald's. :))

Iar în acest peisaj colorat, ne mai mirăm de controversele care s-au născut după asasinarea lui Charlie Kirk? 

Normal că nu!

Totuşi... Vă vine să credeţi că eu nici nu îl ştiam pe omul acesta? 

Când pierdeam vremea printre reel-uri şi story-uri pe Facebook, mai dădeam de clipurile lui şi îmi plăcea ce idei are, dar mai ales claritatea sa de expunere. Şi logica sa. Credea în ceva, dezbătea şi avea tot timpul verbul la el.

Nu era ca alţii, care gândesc emoţional. Nu se pierdea cu firea, nu dădea înapoi. Doar spunea ce avea de spus şi ce trebuia să fie spus. Mereu pe fază, mereu pe subiect. Eu, ca multe alte persoane fără exerciţiul dezbaterii, mă pierd - mai ales când sunt mize emoţionale; şi după ce trece momentul critic, rememorez episodul în cap şi mă iau la palme mentale: "Ce idiot am fost! Trebuia să zic asta şi asta şi asta! Ptiu...cum de nu m-a dus bibilica"?

No, pe Charlie Kirk îl ducea. Şi dacă spunea lucruri naturale şi normale, nici nu (prea) erau şanse să-l dai la întors.

Chiar dacă nu-i reţinusem numele, pentru mine, Charlie Kirk era "băiatul  care le zice bine celor cu prosteala woke". De aceea, când au început să bubuie ştirile despre asasinatul unui prieten de-al lui Trump, m-a interesat puţin spre deloc. Apoi, din întâmplare, am văzut ştirea şi mi-a picat fisa abia după ce i-a dat poza "prietenului lui Trump". "Ia stai oleacă! Ăsta nu-i ăla de mă uitam acu' o oră la el? Ba da"... Şi nu-mi venea să cred, până nu am văzut clipul cu momentul ne-editat împuşcării. Da' chiar şi aşa, tot pare incredibil.

Hmmm! Nu pot să înţeleg cât de idiot să fii, ca să omori un om şi să distrugi o familie, doar pentru că nu crede în ceea ce crezi tu. E boală, e prostie, e o doagă lipsă sau doar reflex pavlovian, declanşat de nişte sloganuri?

Dumnezeu să-l ierte, ce pot să mai zic? Că doar nu-s nebun, ca să mă bucur de o crimă!

Cineva se întreba, într-un talk-show, ce om trebuie să fii (sau să nu fii), ca să te bucuri de moartea altui om. Habar n-am! Dar parcă îmi amintesc, prin ceaţă, de nişte mulţimi de oameni care se bucurau că a murit Iliescu. Sper că sunt mai fericiţi, măcar cu un milimetru. 

Adică...nu aşa ar trebui să fie, dacă au scăpat de-o grijă? 

Să bem pentru asta! 

[Tommee Profitt feat. Fleurie - Turns You into Stones]

Merita Ion Iliescu funeralii de stat?

 Pe 5 august 2025, a murit Ion Iliescu. Fostul preşedinte al României avea 95 de ani.
Ieri, 7 august 2025, a fost înmormântat cu onoruri militare şi a fost declarat doliul naţional.

Şi-apoi să te ţii mare fierbere şi rumoare-n ţărişoara noastră dragă: unii că hâr, alţii că mâr! Unii cu nemulţumiri şi reproşuri, alţii cu văicăreli şi ăuăleli! 

Ce mai la deal, la vale? Circăreală ca la uşa cortului, că aşa ne şade nouă bine!

Întrebarea este: merita Ion Iliescu funeralii de stat şi doliu naţional? 

Toţi postacii şi internauţii şi-au dat cu părerea; unii au fost pro, alţii contra. Unii au invocat morala creştină, alţii au marşat pe nebunia de la mineriade. Iar alţii, mai dezinvolţi, şi-au băgat p şi c şi m şi l, până s-au plictisit. 

Vorba marelui nostru scriitor: "După buget, coane Fănică"! 

Eu am căutat să mă feresc de subiecte din astea, zis "controversate". La alegeri, de exemplu, am reuşit să fac asta. În jurul meu, toţi se bălăcăreau, toţi discutau, se certau, se înjurau, se acuzau şi se excomunicau reciproc, iar pe mine mă mânca limba de numa-numa să zic ceva; dar am tăcut eroic şi mi-am văzut de viaţă. Pentru ce să mă complic? Doar ca să am senzaţia că am valoare socială? :)) 

Problema e că-n ultima vreme, lumea ia foc de la toate banalităţile şi renunţând azi, renunţând mâine, va veni o zi în care voi constata că nu voi mai putea spune nimic... pentru că orice subiect va fi controversat. 

De aceea, astăzi nu mai tac.

La revoluţie, abia împlinisem 6 ani - motiv pentru care am amintiri foarte vagi şi secvenţiale, referitoare la acele vremuri. La mineriade, nu eram mai breaz şi clocotul de atunci l-am perceput ca pe nişte simple poveşti. Pe mine mă interesau desenele animate, joaca printre oi, şotronul şi alte lucruri ale copilăriei... nu jurnalul de ştiri, care nu pricepeam de ce se difuzează de câteva ori pe zi, iar "Tom şi Jerry" se dădeau doar în weekend.

De aceea, mă întreb şi vă întreb: ce pot spune eu despre revoluţie? Păreri şi vorbe goale? Mi-e ruşine să fac asta. 

Şi nici nu mă pot uita în gura tuturor influenkerilor virtuali, care cred că le ştiu pe toate, doar pentru că sunt cetăţeni europeni şi au drepturi. De fapt, singurele persoane la care aş pleca urechea când vine vorba despre ce s-a întâmplat în anii de început ai democraţiei, sunt cele care au cel puţin 50 de ani - care erau  măcar (aproape) majore şi înţelegeau, oarecum, frământările şi contextul vieţii de atunci. Dar chiar şi-aşa, opiniile lor diferă foarte mult, pentru că aveai nişte experienţe ca simplu muncitor şi vedeai cu totul altfel viaţa, dacă aveai noroc să fii nabab sau fiu de nabab post-revoluţionar.

Până la urmă: unde e adevărul? Habar n-am. 

Şi nici măcar nu mă hazardez să emit vreo judecată de valoare, pentru că ştim cu toţii cât sunt de mari şansele ca informaţiile care ajung la noi să fie trunchiate, modificate, răstălmăcite, interpretate după interesul de moment sau mincinoase pe de-a-ntregul.

Aşa că nu mă aventurez şi spun doar atât:

Pentru mine, personal, Ion Iliescu este un nume. Şi o grilă de radiator... dacă vă mai amintiţi Daciile cu "zâmbetul lui Iliescu". În rest, Ion Iliescu nu m-a prea afectat personal, chiar dacă a fost preşedinte al României, ales de foarte mult popor şi în mai multe rânduri. 

Unii spun că a fost cel mai bun om politic al vremii. Alţii spun că a fost un simplu criminal, vinovat moral pentru morţii din revoluţie şi mineriade. Probabil că da, posibil că nu. Nu ştiu.

Cert este că a condus România în anii de după comunism şi a făcut primii paşi spre ceea ce trăim acum. 

Dacă e să fiu sincer, după discuţiile ultimelor zile despre viaţa lui, eu am ajuns să îl văd cu alţi ochi pe Iliescu. Ca om. Şi ştiţi de ce?

A fost căsătorit aproape 80 de ani cu aceeaşi femeie - ceea ce este o realizare greu de imaginat, mai ales în ziua de azi... când iubirea şi viaţa de familie sunt un simplu capriciu de moment. O  beţie de cuvinte fără rost şi minciuni care lasă în urmă o mahmureală ce mutilează inimi. 

Apoi, a mai făcut ceva important: nu a avut copii, dar a crescut unul din străini. A avut un copil de suflet. Nu a investit timp şi energie într-un pudel, pisică, acvariu cu peşti, case, maşini, avioane sau alte mofturi, ci a crescut un om.

Chiar şi numai pentru atâta lucru, eu cred că merită măcar un dram de respect.        

    

Dar până la urmă, merita funeralii de stat şi zi de doliu? 

Ca să fim mai catolici decât papa, mă gândesc că poate ar fi trebuit să îl punem pe Iliescu într-o vitrină frigorifică şi să organizăm un referendum naţional, cu participare obligatorie, ca să întrebăm TOT poporul cu drept de vot, ce să facem. Şi spun "obligatoriu", ca să nu avem vorbe la proces - că au venit la vot doar activiştii de partid, haştagiştii, tinerii, asistaţii sociali sau bătrânii. 

Iar după ce vedem ce hotătăşte poporul, acţionăm în consecinţă. Ce ziceţi?

 

Până una alta, răspunsul meu la întrebarea de mai sus este DA. Merită... pentru că a fost preşedintele României. Iar funeraliile de stat nu sunt un semn de respect faţa de omul Ion Iliescu (care era ateu, adică îl doare-n vârful cotului de orice formă de slujbă de îngropăciune sau doliu), ci un respect faţă de instituţia prezidenţială. Faţă de propria ţară şi de opinia locuitorilor ei.

Până la urmă, vorba bunicii mele: "Nu ai să vezi mort pe gard; cum, necum, tot te îngroapă cineva". Iar după ce mori, nu te mai interesează ce se întâmplă cu trupul. Că-i aruncat într-un şanţ, ars în sobă sau plimbat prin oraş cu mare pompă, cred că e fix egal, pentru cel care a murit. 

Însă, obiceiurile acestea contează foarte mult pentru cei care rămân. Sunt o dovadă de educaţie şi respect faţă de sine, până la urmă...tot aşa cum, atunci când saluţi pe cineva, de fapt, te saluţi pe tine. Şi te preţuieşti pe tine.

Respect. Despre asta a fost vorba în ultimele zile, în opinia mea.

Un capitol pe care fostul preşedinte Klaus Iohannis nu l-a parcurs. Şi nu din vina lui, ci din vina celor care nu au fost în stare să introducă această lecţie în manualul de fizică. Problema e că nu au adăugat-o nici în manualul de matematică... altfel nu-mi explic cum preşedintele în funcţie a rămas repetent pe partea de respect. 

Dar aia e, atât s-a putut. 

Totuşi, sunt sigur că data viitoare va fi mai bine. C-apoi, nu degeaba Nicuşor Dan a fost olimpic la matematică! Are gândire critică şi învaţă din greşeli.   

Deşi...când va muri Traian Băsescu (că va muri la un moment dat, doar n-o fi nemuritor), presupun că şi atunci îşi va găsi de treabă prin birou. Vorba aia: Băsescu a fost colaborator dovedit al Securităţii, nu mai sunt doar păreri şi simple acuzaţii. Deci... #stăcasă. Şi pe viitor, învaţă din greşeli, că nu a fost degeaba olimpic la matematică.

Apoi, mai este un aspect pe care nu îl luăm în seamă: de ce ne concentrăm atât de mult pe justiţia umană, când de judecata divină nu scapă nimeni? Iar când vom ajunge acolo, indiferent că la înmormântare s-a ţinut doliu naţional sau nu, indiferent că s-au tras salve de tun sau salve cu praştia după porumbei, că s-a cântat imnul de stat sau "Lambada", cu toţii ne primim răsplata - şi pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Pentru suferinţe şi bucurii, pentru tot ce suntem şi am fi putut să fim.  

Da'...mă rog. Orele sunt destul de înaintate pentru asemenea discuţii. 

În plus, până la preşedinţi, adevărurile de după cortină şi motivaţiile politice, vin peste noi provocările zilei de mâine.  Că na, aşa-i viaţa: "dacă stai, îţi stă norocul".

Să bem pentru asta!

Şi-un cântec vesel să cântăm. Unul de inimă albastră, că nu se cuvine să dăm un ditamai bairam, doar pentru atâta lucru.  

[Ellyn Storm - Jenny of Oldstones cover/ Game of Thrones]