Ce alegeţi? Muncă sau minivacanţă?

GĂLĂGIEEEEEEE!!!! Bunţi-bunţi-bunţi-bunţi! 

La mulţi ani, mamelor din lume-ntreagă...pentru că azi, conform legii, cică este Ziua Internaţională a Mamei!

Ce fac petrecăreţii? Pe unde vă plimbaţi? Cum e minivacanţa şi mai ales... Gata grătăreala? Hai, hai, că a fost şi Ziua Muncii acum câteva zile...şi vorba unui nene: ce om să fii, ca să nu mănânci un mic c-o bere, cum e tradiţia strămoşească la români?

Adevărul e că unde-i tradiţie, nu-i tocmeală! Nu am fost pe-acolo să-i observ pe viu... dar cred că strămoşii noştri geto-daci-daco-geţi trăgeau nişte bairamuri când venea 1 mai, de stătea mâţa-n coadă! Berea curgea, Guţă cânta, bombele sexy dansa, micii se perpelea... tradiţiii, frăţioare! 

Deci, până la urmă, cum vă simţiţi în mini-vacanţă?? Întreb şi eu... că na! Am auzit că unii oameni sunt împotriva liberelor şi....CE? CUM? STAI! ADICĂ UNORA NU LE PLACE CĂ AU LIBERE ŞI PUNŢI PESTE PESTE LIBERE?

Cam da.

Dar, să vă povestesc cum am aflat asta: 

Eram şi eu în sfânta zi de marţi, la o mică şmotruială tradiţională, prin incinta-n care locuiesc. C-apoi ştiţi cum e: se apropie Paştele şi trebuie să ne curăţăm mintea, sufletul, trupul, dar şi casa...că de! Vine neica vecin, musafir într-o zi de weekend şi ne dăm de ceasul morţii, ca să ne fie locuinţa oacheşă! Dar când trebuie să-l primim pe Hristos în case şi în gând, nu se cade să facem MĂCAR acelaşi lucru?

No, şi cum spuneam: hărniceam ca o albină... bâz în stânga, bâz în dreapta, bâz pe geam, bâz pe podea! Şterge-lustruieşte, lustruieşte-şterge...

La o vreme, ca să-mi mai treacă timpul, n-am ce face şi pornesc radio pe Digi Fm - unde era o minunată emisiune de opinie, al cărui realizator se plângea de minivacanţa asta care a paralizat România. Şi nu se mai mişcă lucrurile, dom'le! Ne pierdem avântul economic şi ne-apucă sărăcia de nas! Cum aşa ceva? De ce să stăm, când putem să muncim şi să fim de succes? Mai ales că acest realizator are treburi de făcut şi nu găseşte muncitori care să-i lucreze zilele astea...

Auzind aşa durere, m-o trecut o mirare, de nu poci să vă spui! Apoi m-am gândit că i-o fi rămas vreun mic în gât, dacă-i aşa cu fulgii-n sus...dar nu şi nu, omul o ţinea pe-a lui şi cerea părerea ascultătorilor - care trebuiau să decidă dacă sunt bune liberele astea sau nu. 

Şi sună unu', care zice că-i de acord cu minivacanţa. Dacă ar fi după voia patronilor, zicea el, ar face şi noaptea zi - ca să muncească proletarul cu sârg, pentru profitul firmei. Avea dreptate nenea... Însă este invitat să se facă mic şi să plece acasă, pe motiv de afiliere la comunism.

Şi-apoi, nu ştiu cum se face, că au continuat să sune numai patroni şi tineri întreprinzători. No, şi-au pus săracii oameni o gură-n sus şi când au început să se tânguie, plângeau şi pietrele de mila lor!

Cică în România nu mai poţi să faci afaceri deloc, mai ales din cauza faptului că sărbătorile date de ortodocşi frânează economia! Aveam şi noi cea mai mare creştere economică din Europa şi acum, cu atâtea zile libere, o să se aleagă praful!

Altul, mai cu temele făcute, întăreşte zicerea predecesorului său: "Am numărat, că na... aşa sunt întreprinzătorii...şi din 17 zile libere pe an, 11 sunt sărbători ortodoxe"! Cum aşa ceva, HUOOO!!! Când mai muncim, dacă stăm atâtea zile pe acasă?

...iar prezentatorul prinde vânt în pupă şi aprobă: "Aşa este! Noi nu înţelegem ce şansă uriaşă avem: creşte PIB-ul, ne dezvoltăm economic... Sigur că în România, unii o duc prost - şi am  veste pentru ei: o vor duce prost în continuare, dacă nu vor să muncească! Sau dacă nu au ce munci, fac un curs de recalificare şi tot muncesc, dacă vor"!

Ascultam şi-mi venea să mă închin cu toate picioarele (că mâinile erau ocupate cu ştersul şi lustruiul).

Unde i-o fi găsit p-ăştia, toţi uniţi în cuget şi simţiri? Au dat vreo preselecţie de s-a adunat grămada aşa repede? 

Personal, nu sunt împotriva liberelor. Ba chiar îndrăznesc să afirm că mi se pare normal ca mai ales de sărbătorile importante, să fie liber de la job. De ce? Simplu: sunt buni banii în viaţă, nu zic nu. Poate că nu aduc fericirea, dar cu siguranţă o întreţin şi practic, te transformă într-un fel de zeu printre muritori... aşa că banii au ajuns nu numai un mijloc de a ne atinge scopul, ci şi un scop în sine. 

Însă, dincolo de asta, nu suntem roboţi, iar fericirea nu stă doar în lucrurile materiale. Adică nu ştiu la alţii cum va fi, dar eu, din cauza defecţiunilor native, am şi multe nevoi emoţionale. Aşa că îmi doresc să mai petrec timp şi cu prietenii sau familia. Îmi doresc să mai am timp să mai comunic şi cu Dumnezeu sau chiar singur şi cu ochii pe pereţi, dacă e până acolo. De aceea, nu prea dau doi bani pe oamenii de succes care muncesc ca apucaţii şi se trezesc de la patru dimineaţa, ca să aibă deja două ore de muncă în plus faţă de cei care se trezesc la 6. 

Prin urmare, după capul meu, liberele de sărbători sunt perfecte - pentru că aşa ai ocazia să îţi canalizezi energia şi către nevoile sufletului, oricare ar fi acelea.

Dar asta este doar părerea mea. Şi pentru că nu vreau să pledez pentru modul meu de gândire, spun altceva: Cui nu-i place, să facă altfel... la ce să se amărască degeaba? Nu este viaţa destul de grea? De ce să să mai facem greutăţi şi singuri? Vorba lui Moromete: "De ce să fugiţi, fraţilor? Încet nu puteţi să mergeţi"?

Aşadar: vine Ixulescu şi se plânge că e liber şi el vrea să muncească. Perfect! Munceşte, frăţioare, cine te ţine legat şi te obligă să pierzi vremea şi să respecţi ceva în care nu crezi?? Vrei zidari şi nu ai de unde să îi iei? Îmi pare rău că nu realizezi cât eşti de norocos! Reconfigurează-te profesional şi zidăreşte-ţi singur... de ce să stai cu mâna-ntinsă la alţii? Ia taurul de coarne şi rezolvă problema ca un întreprinzător de succes!!!

Nu-ţi place că se stă acasă de Paşte sau că cei care pot, îşi iau o zi de concediu ca să aibă timp de-o relaxare mică? Nu ştii cât eşti de norocos şi mi se rupe sufletul de mila ta! Fii eroul nostru! Munceşte tu, cară economia României în spate! "Du-te la oştire! Pentru ţară mori! Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori"!

... Iar dacă nu îţi pasă de creşterea economică şi nu vrei să munceşti, de ce te agiţi? 

Zilele trecute, Marcel Ciolacu a zis o dudă...ceva gen "Buzăul nu e în  Moldova, nu mă jigniţi!" - şi imediat, toţi moldovenii s-au simţit jigniţi şi cineva chiar i-a făcut reclamaţie la CNDC pentru discriminare. Eu înţeleg că e campanie electorală şi se vânează toţi scheleţii de prin toate dulapurile reale şi inventate... dar trebuie să ai o mare lipsă  de probleme, ca să iei măsuri împotriva unei asemenea tâmpenii.

Totuşi, pe acelaşi sistem, când vine unu' şi trânteşte cu aroganţă că trăiesc prost numai leneşii, cum ar trebui să se simtă ascultătorii? Sau cei care muncesc zi lumină şi sunt prost plătiţi, cei care nu găsesc de lucru sau cei care, din diverse motive, nu pot munci? Discriminaţi? Jigniţi? Amuzaţi? Stimulaţi? Pălmuiţi? Satisfăcuţi?

Eu m-am simţit scârbit, pentru că mi-am dat seama că acest realizator trăieşte într-o bulă de impresii care nu au legătură cu lumea reală şi de aceea o priveşte cu atâta superficialitate. 

Cred că am mai povestit asta, dar nu pot să uit întâmplarea: eram tânăr voluntar la o asociaţie şi nu mai ştiu cum m-am nimerit la o întâlnire pe la Consiliul Judeţean, despre accesul pe piaţa muncii a persoanelor defavorizate. Şi la un moment dat, a luat cuvântul o doamnă care spunea că în momentul în care a descoperit că are diabet, a fost "demisionată" de la serviciu. După ce s-a ocupat de sănătate, a căutat să se angajeze şi era refuzată doar pe motiv de fişă medicală. Cerşea un loc de muncă, orice loc de muncă, de la măturător de stradă şi până la funcţia oferită de studiile superioare pe care le avea. Şi era ignorată; nimeni nu voia să se lege la cap cu o persoană care poate crea probleme.  

Da, da...sigur că există reconversie profesională. Faci un curs...şi apoi...ce? 

Acum vreo 10 ani, luaseră avânt asemenea cursuri pe fonduri europene şi au apărut cursanţii de meserie. Erau oameni care făceau două sau trei cursuri în acelaşi timp, pentru că primeau o masă caldă pe zi şi vreo 700 de lei la primirea diplomei de absolvire. Desigur că asta nu era bună nici la wc, că era scoasă pe hârtie lucioasă... dar timp de câteva luni aveau masa asigurată şi cu cei 700 de lei mai trăiau încă vreo săptămână, dacă îi drămuiau corect. 

Şi uite aşa, se făceau cursuri pentru orice, de la spălător de vase şi ajutor de bucătar, pâna la inspector de resurse umane şi programator. Toate pe acelaşi calapod: câteva luni de prezenţă zilnică sau cum o fi, masă asigurată, navetă decontată, diplomă şi 700 de lei la absolvire. 

Logic că nu se angaja nici tata-mare pe baza acelei diplome. Dar treaba mergea şi dădea bine pe hârtie. ONG-urile organizau evenimentul, primeau bani, dădeau diplome... alţii la rând... şi-apoi.. repetau figura. Mergea reconversia de numa-numa. Dacă-i puneau şi aripi, sigur decola - şi pe hârtie, colonizam şi Marte! Doar se dădeau diplome de cosmonauţi, ce era aşa de greu?

Iar asta a ajutat societatea prin.... ăăăă....revin cu amănunte, într-o zi de mâine.

D-aia mă scârbeşte aroganţa şi nu pot empatiza cu astfel de oameni.

În fine...

Revenim la Ziua Mamei? Sau... ştiţi că astăzi este şi Ziua Războiul Stelelor?  "May the 4th be with you"! Patru mai fie cu voi, Forţa fie cu voi! La mulţi ani şi Hristos a înviat, că bate Paştele la uşă! 

Să ne bucurăm! Şi să fim, că viaţa trece repede şi e păcat să nu lăsăm ceva bun în urma noastră. Desigur că acum se naşte întrebarea: cum definim "ceva bun"? Dar "despre asta, în episodul următor" - vorba teleenciclopediei.

Să bem!

Hristos a înviat! Bucurie, sănătate, Paşte fericit şi clipe frumoase alături de cei dragi!

 

[Sandra N feat. David Ciente - Nunta]

Cum să ne salvăm planeta

La mulţi, mulţi ani, cu sănătăţuri şi-o viaţă plină de roz, că tot e Ziua Mondială a Culorii Roz. 

Cu ceva timp în urmă -  mai exact pe 22 aprilie, a fost şi Ziua Pământului; apoi, pe 23 aprilie a fost mare eveniment astronomic: Luna Roz (pe care nu am văzut-o, pentru că era nor şi ploua cu spume); mâine sunt Floriile... ce  pot să mai zic? Numai serbări şi sărbători! La mulţi ani, pentru tot şi pentru toate! Să fim, să avem şi să ne lăfăim! Să bem şi să mâncăm - neapărat mâncare de post, ca să ne salvăm planeta! 

Aaaaa...staţi să vă spui, că poate nu ştiţi: carnea distruge planeta şi dacă vreţi să mai avem pe ce să locuim, propun să facem, repejor, nişte schimbări de dietă. 

De fapt, să încep cu începutul:

Pe 22 aprilie, aşa cum am spus mai sus, a fost Ziua Pământului - o ocazie minunată pentru a ne iubi planeta şi a descoperi, cu stupoare, că ne batem joc de ea, fără nici o remuşcare.

Anii trecuţi, de Ziua Pământului se mai făceau campanii de strângere a gunoaielor pe care tot noi le aruncam aiurea, pe oriunde ne ducea dorinţa de picnic şi grătar. Sau se mai plantau, cu surle şi trâmbiţe, câteva milioane de copaci pe centimetru pătrat de sol despădurit. Dar în anul de graţie 2024, a fost vreme cam rea şi nu am mai auzit să se fi agitat cineva pentru asemenea exerciţii de imagine. E de înţeles, pe undeva... avem treburi mai importante de făcut, că d-aia vin alegerile!. 

Şi până la urmă, de ce să fim Sisifi şi să muncim de două ori? Azi plantăm, mâine tăiem? Azi strângem gunoaie şi mâine le punem la loc?? Păi ce treabă-i aia... doi încarcă, doi descarcă? Facem filme cu proşti pentru proşti sau ne ocupăm de lucruri serioase? În ritmul ăsta, nu ajungem nicăieri!

Nu-i mai bine să ne schimbăm strategia de salvare a Planetei Albastre?

Spre exemplu, haideţi să devenim vegetarieni şi să nu ne mai atingem de carne! De ce? Simplu: ştim, de câţiva ani deja, că până ajung friptură la tavă, animalele râgâie, fac pârţuri multe şi se bălighează des - iar asta eliberează în atmosferă cantităţi uriaşe de metan şi alte gaze nocive, care încălzesc planeta şi o dezechilibrează. Se strică şi stratul de ozon... ce să vă mai spun? Animalele astea provoacă numai nenorociri - aşa că haideţi să renunţăm la ele de tot şi să mâncăm plante!

Doar că apare o nouă problemă: vegetarienii nu se ating de carne, dar consumă diverse sub-produsese derivate din animale - precum brânză, lapte, lână, ouă. Iar ca să le avem pe astea, ne trebuie animalul respectiv.... care râgâie, se pârţâie şi se baligă. Ceea ce înseamnă că nu am rezolvat nimic cu vegetarianismul! 

În concluzie, dragilor, ca să ne salvăm draga şi iubita noastră Terra, e musai să devenim vegani şi să nu ne mai atingem nici de carne, nici de orice provine de la animale. Mai tradiţional spus, trebuie să ţinem post. S-o deschide al treilea ochi, aşa cum spun gurii indienii... 

Nu s-o deschide... nu poci ca să spun. Cert este că postul ne va ajuta atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Se ştie asta de mii de ani, deci ce poate fi mai frumos? Salvarea planetei este doar cireaşa de pe tort, argumentul final care să ne convingă să facem ceea ceea ce trebuie! 

Ridicaţi mâinile-n aer şi strigaţi în cor: "POSTelion! POSTelion! POSTelion"!!!

 

Desigur că, iniţial, se va dezechilibra societatea - dar trebuie să strângem din dinţi şi să mergem înainte. O să plângă shaorma-n galantar, aşa este! O să se jeluiască aripioarele crispy de la KFC, cu lacrimi de crocozaur! O să ne tragă mielul de mânecă, ca să-l băgăm la cuptor de Paşte... O să se supere pe noi iepuraşul şi nu ne va mai aduce ouă încondeiate! O să fie vai şi amar de noi, plângerea şi scrâşnirea dinţilor. 

Poate că unii vor râde de eforturile noastre şi ne vor face buling din ăla. Nu contează... TREBUIE SĂ REZISTĂM ISPITELOR! Trebuie să ne-ndesăm capul între urechi şi să facem abstracţie de orice ne-ar putea îmbia să consumăm animale şi produse de animale - pentru că planeta trebuie salvată de pârţuri şi bălegi toxice! 

Problema cu postul alimentar (că "veganism" mi se pare un cuvânt cam străin pentru mintea mea) este că pare foarte simplu, la prima vedere: nu consumi nimic de provenienţă animală. La a doua vedere, însă, situaţia se complică. Şi cu cât încerci să o desluşeşti, cu atât o complici mai rău...

Acum câteva secole, pe vremea când eram mai puradel şi auzeam vorbindu-se de "mâncare de post" şi "mâncare de dulce", credeam că "mâncarea de dulce" reprezintă tot ceea ce era dulce: mierea, zahărul, ciocolata, sucul, acadeaua şi mai ales prăjiturile. Ulterior, am înţeles că "mâncarea de dulce" se referă  la tot ceea ce provine de la animale - şi cu această gândire simplistă, am trăit liniştit, până aproape de senectute.

Doar că pe măsură ce anii au trecut, societatea s-a deşteptat foarte mult şi în timp ce eu gândeam pe sistem "asta are, asta n-are, asta e câştigătoare", în jurul meu au început să se pună sub semnul întrebării nişte evidenţe care necesitau despicarea firului nu în patru, ci în cinşpe milioane de firicele şi aţişoare: clasicele problematici "ce înseamnă să fii bărbat sau femeie" şi mai nou "ce este animalul şi ce este planta?". Pentru că fără aceste definiţii, cum putem şti ce suntem noi? Vegani? Vegetarieni? Carnivori? Dumnezeu ştie! Dar vorba e: nu trebuie să ştim şi noi?  

În inocenţa mea, credeam că ce creşte-n ghiveci e plantă. Simplu ca "Bună ziua"!

Găina creşte în ghivechi? Nu... deci e animal. Câh, caca, interzis! Ceapa creşte în ghiveci? Da... Hai la tata, să te ronţie! Porcul creşte în ghiveci? Nu... deci şi el tot animal este. Câh, caca, interzis, tabu! Şi tot aşa. 

Doar că zilele trecute, am auzit de o nouă nedumerire publică: fructele de mare sunt de dulce sau de post?

No... să analizăm! Din câte ştiu eu, titulatura "fructe de mare" se referă la scoici, melci, creveţi, crabi şi alte asemenea prosteli. Nu am înţeles de ce astea-s "fructe de mare" şi porcu' nu-i "fruct de coteţ", dar...mă rog! Am şi eu limitările mele. Totuşi: melcul de mare creşte-n ghiveci? Nu... Deci e animal, e de dulce! Scurt pe doi! Ce atâtea discuţii?

Oamenii deştepţi, însă, au îmbârligat-o de au înnebunit-o! Cică dacă e nevertebrat şi are sânge rece, nu-i animal şi e de post. Adică-i plantă? 

Mă rog, aşa o fi. Dar creşte-n ghiveci? Nu!!! Deci e de dulce!!!  Nu înţeleg ce nu se înţelege?

Ce-i drept, dacă nu aplic "regula ghiveciului", lucrurile se complică. Iar atunci, încep şi eu cu întrebările: până la urmă, ce face un animal să fie socotit "de dulce"?  Că e vertebrat şi are sânge cald? Buuuunnn... şi-atunci carnea de laborator este de dulce sau este de post? E făcută în eprubetă, nu vine de la un animal vertebrat şi cu sânge cald!

Şi insectele sunt de dulce? Nu am controlat vreun greiere, ca să văd dacă are sângele cald... dar oase sigur-sigur nu are! Deci: se pune că-i animal? Întreb şi eu, mai ales că de ceva vreme se tot vorbeşte despre introducerea insectelor în alimentaţia publică şi nu pot risca să nu fiu atent la ce bag în gură, ca să distrug planeta!

Tot aşa, laptele praf este de dulce sau de post? În teorie, laptele praf se obţine din laptele normal, care este concentrat prin evaporare şi apoi pulverizat în particule fine cu ajutorul unui jet de aer fierbinte. Dar în ziua de azi, cu atâţia aditivi alimentari, mai ştii dacă laptele praf e obţinut din lapte natural sau din amestecul câtorva compuşi chimici şi arome artificiale identic naturale?

Răspuns: NU!!! Păi şi atunci, prinde orbul, scoate-i ochii!

Mai departe: puiul e de dulce, că nu creşte-n ghiveci. Dar dacă numitul pui e plin aditivi şi se decolorează când îl bagi la jet de apă, mai este natural? NU! Iar dacă nu e natural, înseamnă că e artificial... adică e, pe undeva, produs în eprubetă. Şi atunci mai e de dulce?

De fapt, ce e "de dulce" din carne? Proteina de origine animală? Grăsimea de origine animală? Şi dacă da, contează cantitatea? Întreb, pentru că pe piaţă există multe produse "de post", pe ambalajul cărora scrie "produsul poate conţine urme de ouă şi/sau lapte". Aşadar, pe acestea unde le încadrăm? 

De exemplu, untul se obţine din lapte - deci e de dulce. Dar untul clarificat reprezintă grăsimea din unt care se obţine după ce apa, laptele şi lactoza au fost îndepărtate. Aşadar, dacă laptele vine de la animal şi untul clarificat nu mai conţine lapte... asta CE ÎNSEAMNĂ? 

Habar nu am!!!! Şi vreau să ştiu, pentru că nu pot umbla cu jumătăţi de măsură când salvez planeta!

Până una alta, haideţi să ne ospătăm cu ce creşte-n ghiveci - cum ar fi un mănunchi de leuştea....AOLEU!!!! Dar dacă şi ăsta a fost irigat de vreo pisică, se mai pune că-i de post? Hmmmmm.... 

Cel mai sigur, ca să nu greşim şi să ne explodeze planeta sub picioare, iar noi să murim proşti, propun să nu mai mâncăm nimic! Mai bine bem, c-apoi, vorba 'ceea: "Mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie"! 

Hai la mulţi ani, Floriilor! Sănătate, bucurii, viaţă ca-n poveşti şi... fie ce-o fi!  

[Alexander Rybak - Fairytale] 

Spiriduşul celor o mie de vieţi

Ieri a fost Ziua Internaţională a Teatrului, deci... La cât mai mulţi ani pe scena vieţii!! Să fie veselie şi s-avem de toate, începând cu sănătate. Sănătate şi virtute, s-avem bani, s-avem ce bea! 
Nu-s eu vreun mare băutor - şi de fapt, nu-s nici măcar vreun băutor mai mic; dar la câte-un pahar de vorbă, parcă merge şi-un gât de licoare care veseleşte inima omului. 

No... şi cu ocazia acestei zile de sărbătoare, voi face ceva cu totul şi cu totul diferit faţă de tot ceea ce am făcut până acum şi voi vorbi despre pasiuni, visuri (la cheie) şi câţiva oameni dragi din jurul meu; fără ironii, glume şi altele asemenea. Cred. Sper...  :))

Dar pentru că nu am idee cum să scriu elogii impersonale şi nici nu vreau asta, voi raporta lumea din jur la mine şi la ceea ce sunt eu. Pentru asta, însă, trebuie să fac un mic istoric: 

De când mă ştiu, m-a pasionat arta, sub toate formele ei. Vorba aia: "Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, d-apoi nouă, că suntem oameni"!  

Aşa se face că după ce am învăţat să scriu, m-a atras şi caligrafia - arta scrisului frumos; desigur că nu aveam trusă de profil şi nici nu urmam vreun curs online special... dar am furat şi eu de ici, de colo, până am reuşit să fac treabă bună. Adică, na! Vreo doi ani de zile, m-am dus pe la tot felul de biserici, mai mult pentru a învăţa stilul gotic al literelor de pe pereţi... iar mai târziu, m-am apucat să studiez japoneza, doar pentru a învăţa ideogramele nipone, care mi se par mici opere de artă. Ce să zic? Îmi complic viaţa şi-o fac cu pricepere... d-aia mai mereu, mă scarpin cu mâna dreaptă la urechea stângă!

Tot de mic, mi-au plăcut şi poveştile... aşa că am citit, cu multă plăcere, orice-mi cădea în mână: basme şi legende, apoi mitologie, fantezie, istorie, beletristică şi tot felul de povestiri care descriau cine ştie ce aventuri fantastice şi care îmi dădeau puterea să visez. 

La gimnaziu am început să desenez: ţestoase ninja, super-eroi de care îmi povesteau colegii care stăteau la bloc şi aveau cablu (adică acces la Cartoon Network), roboţi şi zeci de cavaleri, care  mai de care mai fantastici.  

Apoi, prin facultate, m-am apucat şi de scris. Amintiri, povestioare sf, tragedii romantice... mici prostioare, fără cap şi fără coadă. La vremea aceea, atât puteam şi eu; nu mă pălise realitatea şi încă aveam capul plin de poveşti, ce să zic? 

Aşa că mă pasionau istoria, arheologia şi paleontologia, de aceea îmi doream să fac o carieră în oricare dintre aceste domenii. Doar că am ajuns inginer şi m-am raportat la veleităţile mele artistice doar ca la nişte hobby-uri de timp liber. 

Oricum, nu avea cine să mă îndrume în direcţiile pe care mi le doream eu... deci, ce rost avea să mi le dezvolt?

De-a lungul anilor, viaţa m-a plimbat de colo-colo şi-am fost orice, pentru oricine - de la inginer de calitate în alimentaţie şi până la sondor (adică făcător de sondaje de opinie), dar nu ştiu..."nu ieşea ciorba la suprafaţă", vorba duduii care a pus legumele fără apă în cratiţă şi s-aştepta să i se umple oala de zeamă. Fix aşa şi eu: ce făceam, ce nu făceam, că mă omora monotonia şi nu-mi ieşea plăcerea la suprafaţă. În plus, când am înţeles că în principiu, oamenii nu-s chiar buni şi dincolo de spoiala de civilizaţie zace mult egoism, lipsă de respect şi dorinţă de a-i fraieri pe cei din jur, nu mă mai trăgea inima spre mare lucru. 

Apoi, într-o vară, am găsit un anunţ care spunea că se caută actori pentru "Trilby" - o trupă privată de teatru păpuşi, care ţine spectacole în grădiniţe - şi ideea asta mi-a cam făcut cu ochiul. Mi-a făcut bine de tot cu ochiul, aş putea spune... mai ales că denumirea trupei îmi suna foarte exotic iar asta mă atrage de numa numa! Ulterior, am aflat că "trilby" este un fel de spiriduş şi mi s-a părut o idee simpatică. În plus, nici nu se cerea nici experienţă în domeniu pentru acest job; nu-i vorbă, că şi dacă s-ar fi cerut, eu tot nu aveam... chit că-s omul cu 99 de meserii (şi 100 de belele). 

Aşadar, am sunat să văd care-i treaba şi mi-a răspuns o doamnă care, cu amabilitate, m-a invitat la o repetiţie. Doar că urma să mai revin eu peste vreo lună cu un telefon, pentru că era vacanţa mare şi nu se lucra la acel moment. Am acceptat şi am închis telefonul, cu convingerea că tocmai am primit un frumos refuz din categoria "nu sunaţi la sonerie, ieşim noi din când în când".

Dar după luna cu pricina, am revenit cu un apel. Am stabilit întâlnirea, am fost la repetiţie, mi-a plăcut ce am văzut şi am rămas. Iar restul este istorie, aş putea spune.

Iniţial, la acea repetiţie am jucat "Croitoraşul cel viteaz" şi mi-am dat seama că nu e nimic din ce nu pot face. După repetiţie, m-au durut toate mâinile vreo două zile... şi am zis că niciodată nu voi fi în stare de asta. Îmi plăcea, n-am ce zice! Dar mi se părea tortură să stau cu mâinile pe sus câteva ore pe zi, ca să ţin păpuşile la paravan. Apoi, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta şi am observat că aveam colegi de toate vârstele, care nu păreau a avea probleme... aşa că, la sugestiile lor, m-am apucat de oleacă de sport, am răbdat durerea şi am continuat. De fapt, după câteva zile de spectacole, nici nu ştiu unde a dispărut năpasta; nu am mai găsit-o chiar şi când îmi aminteam de ea şi o căutam dinadins, ca să o mai întreb de sănătate. 

M-a ajutat şi faptul că sesiunea de reprezentaţii am început-o cu "Coliba iepuraşului", un spectacol care nu era chiar atât de solicitant precum cel pe care îl luasem în plin la repetiţie. 

Şi uite aşa, iar m-am trezit la început de drum. Doar că de data asta, îmi şi plăcea ce făceam... şi  deşi am jucat aceeaşi piesă o lună la rând sau chiar mai mult, fiecare spectacol era şi este unic în felul lui. Diferă copiii, atmosfera din grădiniţă şi mai ales, starea mea mentală - care poate varia de la exuberanţă totală şi fără motiv, până la momente când parcă-s zăbăuc şi nu mai ştiu nici pe ce planetă mă aflu. 

În primele luni de "Trilby", mai ales, aveam trac pe scenă şi mă apuca bâlbâiala ori de câte ori mă trezeam în faţa copiilor. Apoi am început să greşesc pe la text sau la mişcări şi mă blocam ca secerat, în mijlocul propoziţiilor. Cuprins de ruşine, am vrut să renunţ de multe ori... convins că nu e de mine actoriceala, urăsc să mă fac de râs şi nu vreau să încurc pe nimeni, cu nimic. Dar am continuat şi am tot greşit până când, mai împins de colegi, mai urnit de propria hotărâre, am reuşit să găsesc puterea de a învăţa şi din experienţele neplăcute.  Şi mai ales, de a le accepta - că nu-s robot, să fiu perfect de fiecare dată. Şi chiar de-aş fi, până şi roboţilor le mai sare câte o şaibă şi tot nu-s perfecţi. :))

Printre cititorii de performanţă umblă o vorbă spusă de George R. R. Martin, pe care ei şi-o transmit unii altora cu mândrie, ca un fel de auto-laudă: "Cine nu citeşte, trăieşte o singură viaţă. Dar cine citeşte, trăieşte o mie de vieţi, înainte de a muri". Ceea ce, aşa o fi... mai ales că am avut şi eu perioadele mele de obsesii literare, când mă cufundam în vreo carte cu atâta nesaţ, de nu mai ştiam să fac diferenţa între viaţa mea şi a personajelor despre care citeam. 

Doar că, după ce am descoperit teatrul, am realizat că cine citeşte, doar ÎŞI IMAGINEAZĂ că trăieşte o mie de vieţi. Actorul, însă, le trăieşte cu adevărat, deoarece nu poţi juca un rol, până nu-ţi înţelegi personajul -  ca să-l faci cât mai credibil cu putinţă. 

De exemplu, la teatru, am fost de toate pentru toţi: iepuraş plângăcios, urs păcălit, cocoş ţanţoş sau lup mai şmecher. Când am primit rol de prinţ, jucam şi eu aşa cum îmi imaginam că se poartă cei cu sânge albastru. Doar că mă mişcam cu stângăcie, vorbeam ca speriat de bombe şi nu ieşea prinţul la suprafaţă! Aşa că m-am pus pe studiu de caz şi am căutat filmări cu feţele regale, să văd cum vorbesc, cum se mişcă, cum fac reverenţa sau cum îşi exprimă emoţiile. Am copiat comportamentul acesta şi mă simţeam oribil... păream păpuşă cu sfori care se mişca automat, după un model prestabilit: la cuvântul acesta fac aşa, la celălalt cuvânt mă aplec, apoi dau din mâini când zic ailaltă! Abia după ce m-am relaxat şi în faţa ochilor nu mai aveam colega de trupă, ci prinţesa pe care voiam să o cuceresc şi pentru care învăţasem câteva mişcări de scrimă, ca să pot învinge vrăjitoarea care o necăjea... pac! A apărut şi prinţul... Şi mi-a picat capul de pe umeri când la o grădiniţă, o fetiţă m-a întrebat dacă o iubesc pe colega care interpreta prinţesa. 

Când am jucat rol de bătrân, au urmat alte studii de caz, şi am început să privesc mai atent persoanele în vârstă, ca să văd cum vorbesc şi cum se mişcă. M-a inspirat mult Toma Caragiu, când trece de la căpitan în miliţie la vânzător de tablouri cu atâta convingere într-unul  "B.D,"-uri, că nici nu l-aş fi recunoscut dacă nu aş fi văzut filmul de câteva zeci de ori.

Apoi au urmat roluri de arlechin - când nu am mai avut nevoie de nici un fel de studiu, pentru că prosteala e în firea mea. Aşa că, doar m-am descătuşat de inhibiţii - iar când auzeam hohotele copiilor, parcă mai mare curaj prindeam şi mă trezeam că fac fel de fel de giumbuşlucuri, mai noi sau mai vechi.

Apogeul l-am atins când a fost nevoie să joc la travesti, în roluri de femei... şi am descoperit că în mine zace un ditamai puiul de lele! 

Aveam emoţii la început, că nu ştiam nici măcar cum să port fusta şi o luam mai mereu pe dos, ori cu faţa la spate. Şi colac peste pupăzoi, mai trebuia să mă dau şi cu ruj! Dar am făcut-o şi p-asta şi m-am fandosit cu atâta plăcere, încât cred că fata cea rea din "Baba Dochia" se află printre cele mai preferate roluri ale mele, ca să zic aşa.! A! Şi să nu uit de rolul de vrăjitoare, că-mi place să râd sinistru, ca lovit de streche. Muahahahahahahaha!!!!!...şi-mi imaginez că-n spatele meu loveşte fulgerul şi-ncepe furtuna apocaliptică! Muahahahahahahaha!!!!!

... iar copiii se prăbuşesc de pe scaune, de atâta râs - ceea ce îmi dă mai multă apă la moară! Până sar calul, mai sperii pe vreunul şi când începe să orăcăie ca din gură de şarpe, mă fac mic miculuţ şi mă duc acasă, cu coada-ntre picioare. 

Pe scurt, ce să zic? E mişto viaţa de actor... chiar dacă presupune multă muncă şi fiecare piesă nouă aduce cu sine câteva zile de stres şi mai multe nopţi nedormite (cel puţin, aşa este în cazuşl meu). M-am obişnuit, mai ales că trăiesc cu mine de ceva timp şi ştiu că unele lucruri nu le pot schimba, oricât de iraţionale ar fi. 

Partea bună e că de când sunt la trilbyst, nu mai ştiu ce e monotonia şi am învăţat mă bucur de mici momente frumoase.... mai ales atunci când văd şi simt că picătura mea de efort chiar contează pentru cei din jur. Nu-s actor de Hollywood şi nici vreun talent de pus în ramă - dar când mă înconjoară bucuria din ochii copiilor care ne privesc, văd viaţa într-o lumină mai blândă. Şi nu există zi fără să aibă ceva special în ea.... cum a fost cea în care o altă colegă a spus copiilor că este ziua mea şi mi-au dat lacrimile când mi-au cântat "La mulţi ani", cu toţii. Apoi o fetiţă mi-a dat cadou o ascuţitoare verde cu un zâmbărici pe ea. Sau altădată, când o mogâldeaţă creţulină a venit să o iau în braţe şi m-am trezit că era mai grea decât mă aşteptasem... însă am strâns din dinţi şi am dansat cu ea toată melodia de la finalul spectacolului. Ce să fac, nu puteam să dezamăgesc copilul... mai ales când era tot un chiot şi-un zâmbet!

Cineva spunea că viaţa nu se măsoară în ani sau în numărul bătăilor inimii - ci în experienţele frumoase pe care le acumulăm. Până la urmă, doar ele contează... şi oricum, ce e mai neplăcut devine motive de glumă la un pahar de vorbă, peste ani şi ani.

Să bem pentru asta! 

...şi-un cântec vesel să cântăm, cum e datina străbună!   

    

[The Fairy Godmother/ Shrek 2  - Holding Out for a Hero ]