Ieri a fost Ziua Internaţională a Teatrului, deci... La cât mai mulţi ani pe scena vieţii!! Să fie veselie şi s-avem de toate, începând cu sănătate. Sănătate şi virtute, s-avem bani, s-avem ce bea!
Nu-s eu vreun mare băutor - şi de fapt, nu-s nici măcar vreun băutor mai mic; dar la câte-un pahar de vorbă, parcă merge şi-un gât de licoare care veseleşte inima omului.
Nu-s eu vreun mare băutor - şi de fapt, nu-s nici măcar vreun băutor mai mic; dar la câte-un pahar de vorbă, parcă merge şi-un gât de licoare care veseleşte inima omului.
No... şi cu ocazia acestei zile de sărbătoare, voi face ceva cu totul şi cu totul diferit faţă de tot ceea ce am făcut până acum şi voi vorbi despre pasiuni, visuri (la cheie) şi câţiva oameni dragi din jurul meu; fără ironii, glume şi altele asemenea. Cred. Sper... :))
Dar pentru că nu am idee cum să scriu elogii impersonale şi nici nu vreau asta, voi raporta lumea din jur la mine şi la ceea ce sunt eu. Pentru asta, însă, trebuie să fac un mic istoric:
De când mă ştiu, m-a pasionat arta, sub toate formele ei. Vorba aia: "Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, d-apoi nouă, că suntem oameni"!
Aşa se face că după ce am învăţat să scriu, m-a atras şi caligrafia - arta scrisului frumos; desigur că nu aveam trusă de profil şi nici nu urmam vreun curs online special... dar am furat şi eu de ici, de colo, până am reuşit să fac treabă bună. Adică, na! Vreo doi ani de zile, m-am dus pe la tot felul de biserici, mai mult pentru a învăţa stilul gotic al literelor de pe pereţi... iar mai târziu, m-am apucat să studiez japoneza, doar pentru a învăţa ideogramele nipone, care mi se par mici opere de artă. Ce să zic? Îmi complic viaţa şi-o fac cu pricepere... d-aia mai mereu, mă scarpin cu mâna dreaptă la urechea stângă!
Tot de mic, mi-au plăcut şi poveştile... aşa că am citit, cu multă plăcere, orice-mi cădea în mână: basme şi legende, apoi mitologie, fantezie, istorie, beletristică şi tot felul de povestiri care descriau cine ştie ce aventuri fantastice şi care îmi dădeau puterea să visez.
La gimnaziu am început să desenez: ţestoase ninja, super-eroi de care îmi povesteau colegii care stăteau la bloc şi aveau cablu (adică acces la Cartoon Network), roboţi şi zeci de cavaleri, care mai de care mai fantastici.
Apoi, prin facultate, m-am apucat şi de scris. Amintiri, povestioare sf, tragedii romantice... mici prostioare, fără cap şi fără coadă. La vremea aceea, atât puteam şi eu; nu mă pălise realitatea şi încă aveam capul plin de poveşti, ce să zic?
Aşa că mă pasionau istoria, arheologia şi paleontologia, de aceea îmi doream să fac o carieră în oricare dintre aceste domenii. Doar că am ajuns inginer şi m-am raportat la veleităţile mele artistice doar ca la nişte hobby-uri de timp liber.
Oricum, nu avea cine să mă îndrume în direcţiile pe care mi le doream eu... deci, ce rost avea să mi le dezvolt?
De-a lungul anilor, viaţa m-a plimbat de colo-colo şi-am fost orice, pentru oricine - de la inginer de calitate în alimentaţie şi până la sondor (adică făcător de sondaje de opinie), dar nu ştiu..."nu ieşea ciorba la suprafaţă", vorba duduii care a pus legumele fără apă în cratiţă şi s-aştepta să i se umple oala de zeamă. Fix aşa şi eu: ce făceam, ce nu făceam, că mă omora monotonia şi nu-mi ieşea plăcerea la suprafaţă. În plus, când am înţeles că în principiu, oamenii nu-s chiar buni şi dincolo de spoiala de civilizaţie zace mult egoism, lipsă de respect şi dorinţă de a-i fraieri pe cei din jur, nu mă mai trăgea inima spre mare lucru.
Apoi, într-o vară, am găsit un anunţ care spunea că se caută actori pentru "Trilby" - o trupă privată de teatru păpuşi, care ţine spectacole în grădiniţe - şi ideea asta mi-a cam făcut cu ochiul. Mi-a făcut bine de tot cu ochiul, aş putea spune... mai ales că denumirea trupei îmi suna foarte exotic iar asta mă atrage de numa numa! Ulterior, am aflat că "trilby" este un fel de spiriduş şi mi s-a părut o idee simpatică. În plus, nici nu se cerea nici experienţă în domeniu pentru acest job; nu-i vorbă, că şi dacă s-ar fi cerut, eu tot nu aveam... chit că-s omul cu 99 de meserii (şi 100 de belele).
Aşadar, am sunat să văd care-i treaba şi mi-a răspuns o doamnă care, cu amabilitate, m-a invitat la o repetiţie. Doar că urma să mai revin eu peste vreo lună cu un telefon, pentru că era vacanţa mare şi nu se lucra la acel moment. Am acceptat şi am închis telefonul, cu convingerea că tocmai am primit un frumos refuz din categoria "nu sunaţi la sonerie, ieşim noi din când în când".
Dar după luna cu pricina, am revenit cu un apel. Am stabilit întâlnirea, am fost la repetiţie, mi-a plăcut ce am văzut şi am rămas. Iar restul este istorie, aş putea spune.
Iniţial, la acea repetiţie am jucat "Croitoraşul cel viteaz" şi mi-am dat seama că nu e nimic din ce nu pot face. După repetiţie, m-au durut toate mâinile vreo două zile... şi am zis că niciodată nu voi fi în stare de asta. Îmi plăcea, n-am ce zice! Dar mi se părea tortură să stau cu mâinile pe sus câteva ore pe zi, ca să ţin păpuşile la paravan. Apoi, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta şi am observat că aveam colegi de toate vârstele, care nu păreau a avea probleme... aşa că, la sugestiile lor, m-am apucat de oleacă de sport, am răbdat durerea şi am continuat. De fapt, după câteva zile de spectacole, nici nu ştiu unde a dispărut năpasta; nu am mai găsit-o chiar şi când îmi aminteam de ea şi o căutam dinadins, ca să o mai întreb de sănătate.
M-a ajutat şi faptul că sesiunea de reprezentaţii am început-o cu "Coliba iepuraşului", un spectacol care nu era chiar atât de solicitant precum cel pe care îl luasem în plin la repetiţie.
Şi uite aşa, iar m-am trezit la început de drum. Doar că de data asta, îmi şi plăcea ce făceam... şi deşi am jucat aceeaşi piesă o lună la rând sau chiar mai mult, fiecare spectacol era şi este unic în felul lui. Diferă copiii, atmosfera din grădiniţă şi mai ales, starea mea mentală - care poate varia de la exuberanţă totală şi fără motiv, până la momente când parcă-s zăbăuc şi nu mai ştiu nici pe ce planetă mă aflu.
În primele luni de "Trilby", mai ales, aveam trac pe scenă şi mă apuca bâlbâiala ori de câte ori mă trezeam în faţa copiilor. Apoi am început să greşesc pe la text sau la mişcări şi mă blocam ca secerat, în mijlocul propoziţiilor. Cuprins de ruşine, am vrut să renunţ de multe ori... convins că nu e de mine actoriceala, urăsc să mă fac de râs şi nu vreau să încurc pe nimeni, cu nimic. Dar am continuat şi am tot greşit până când, mai împins de colegi, mai urnit de propria hotărâre, am reuşit să găsesc puterea de a învăţa şi din experienţele neplăcute. Şi mai ales, de a le accepta - că nu-s robot, să fiu perfect de fiecare dată. Şi chiar de-aş fi, până şi roboţilor le mai sare câte o şaibă şi tot nu-s perfecţi. :))
Printre cititorii de performanţă umblă o vorbă spusă de George R. R. Martin, pe care ei şi-o transmit unii altora cu mândrie, ca un fel de auto-laudă: "Cine nu citeşte, trăieşte o singură viaţă. Dar cine citeşte, trăieşte o mie de vieţi, înainte de a muri". Ceea ce, aşa o fi... mai ales că am avut şi eu perioadele mele de obsesii literare, când mă cufundam în vreo carte cu atâta nesaţ, de nu mai ştiam să fac diferenţa între viaţa mea şi a personajelor despre care citeam.
Doar că, după ce am descoperit teatrul, am realizat că cine citeşte, doar ÎŞI IMAGINEAZĂ că trăieşte o mie de vieţi. Actorul, însă, le trăieşte cu adevărat, deoarece nu poţi juca un rol, până nu-ţi înţelegi personajul - ca să-l faci cât mai credibil cu putinţă.
De exemplu, la teatru, am fost de toate pentru toţi: iepuraş plângăcios, urs păcălit, cocoş ţanţoş sau lup mai şmecher. Când am primit rol de prinţ, jucam şi eu aşa cum îmi imaginam că se poartă cei cu sânge albastru. Doar că mă mişcam cu stângăcie, vorbeam ca speriat de bombe şi nu ieşea prinţul la suprafaţă! Aşa că m-am pus pe studiu de caz şi am căutat filmări cu feţele regale, să văd cum vorbesc, cum se mişcă, cum fac reverenţa sau cum îşi exprimă emoţiile. Am copiat comportamentul acesta şi mă simţeam oribil... păream păpuşă cu sfori care se mişca automat, după un model prestabilit: la cuvântul acesta fac aşa, la celălalt cuvânt mă aplec, apoi dau din mâini când zic ailaltă! Abia după ce m-am relaxat şi în faţa ochilor nu mai aveam colega de trupă, ci prinţesa pe care voiam să o cuceresc şi pentru care învăţasem câteva mişcări de scrimă, ca să pot învinge vrăjitoarea care o necăjea... pac! A apărut şi prinţul... Şi mi-a picat capul de pe umeri când la o grădiniţă, o fetiţă m-a întrebat dacă o iubesc pe colega care interpreta prinţesa.
Când am jucat rol de bătrân, au urmat alte studii de caz, şi am început să privesc mai atent persoanele în vârstă, ca să văd cum vorbesc şi cum se mişcă. M-a inspirat mult Toma Caragiu, când trece de la căpitan în miliţie la vânzător de tablouri cu atâta convingere într-unul "B.D,"-uri, că nici nu l-aş fi recunoscut dacă nu aş fi văzut filmul de câteva zeci de ori.
Apoi au urmat roluri de arlechin - când nu am mai avut nevoie de nici un fel de studiu, pentru că prosteala e în firea mea. Aşa că, doar m-am descătuşat de inhibiţii - iar când auzeam hohotele copiilor, parcă mai mare curaj prindeam şi mă trezeam că fac fel de fel de giumbuşlucuri, mai noi sau mai vechi.
Apogeul l-am atins când a fost nevoie să joc la travesti, în roluri de femei... şi am descoperit că în mine zace un ditamai puiul de lele!
Aveam emoţii la început, că nu ştiam nici măcar cum să port fusta şi o luam mai mereu pe dos, ori cu faţa la spate. Şi colac peste pupăzoi, mai trebuia să mă dau şi cu ruj! Dar am făcut-o şi p-asta şi m-am fandosit cu atâta plăcere, încât cred că fata cea rea din "Baba Dochia" se află printre cele mai preferate roluri ale mele, ca să zic aşa.! A! Şi să nu uit de rolul de vrăjitoare, că-mi place să râd sinistru, ca lovit de streche. Muahahahahahahaha!!!!!...şi-mi imaginez că-n spatele meu loveşte fulgerul şi-ncepe furtuna apocaliptică! Muahahahahahahaha!!!!!
... iar copiii se prăbuşesc de pe scaune, de atâta râs - ceea ce îmi dă mai multă apă la moară! Până sar calul, mai sperii pe vreunul şi când începe să orăcăie ca din gură de şarpe, mă fac mic miculuţ şi mă duc acasă, cu coada-ntre picioare.
Pe scurt, ce să zic? E mişto viaţa de actor... chiar dacă presupune multă muncă şi fiecare piesă nouă aduce cu sine câteva zile de stres şi mai multe nopţi nedormite (cel puţin, aşa este în cazuşl meu). M-am obişnuit, mai ales că trăiesc cu mine de ceva timp şi ştiu că unele lucruri nu le pot schimba, oricât de iraţionale ar fi.
Partea bună e că de când sunt la trilbyst, nu mai ştiu ce e monotonia şi am învăţat mă bucur de mici momente frumoase.... mai ales atunci când văd şi simt că picătura mea de efort chiar contează pentru cei din jur. Nu-s actor de Hollywood şi nici vreun talent de pus în ramă - dar când mă înconjoară bucuria din ochii copiilor care ne privesc, văd viaţa într-o lumină mai blândă. Şi nu există zi fără să aibă ceva special în ea.... cum a fost cea în care o altă colegă a spus copiilor că este ziua mea şi mi-au dat lacrimile când mi-au cântat "La mulţi ani", cu toţii. Apoi o fetiţă mi-a dat cadou o ascuţitoare verde cu un zâmbărici pe ea. Sau altădată, când o mogâldeaţă creţulină a venit să o iau în braţe şi m-am trezit că era mai grea decât mă aşteptasem... însă am strâns din dinţi şi am dansat cu ea toată melodia de la finalul spectacolului. Ce să fac, nu puteam să dezamăgesc copilul... mai ales când era tot un chiot şi-un zâmbet!
Cineva spunea că viaţa nu se măsoară în ani sau în numărul bătăilor inimii - ci în experienţele frumoase pe care le acumulăm. Până la urmă, doar ele contează... şi oricum, ce e mai neplăcut devine motive de glumă la un pahar de vorbă, peste ani şi ani.
Să bem pentru asta!
...şi-un cântec vesel să cântăm, cum e datina străbună!
