marți, 16 aprilie 2019

Legătura dintre Dragnea şi Notre-Dame de Paris

Ziua de ieri a fost marcată de 2 evenimente importante, care m-au pus pe gânduri: scandalul de la procesul lui Dragnea, din cursul dimineţii şi incendiul de la Notre-Dame, de seara. Totuşi, nu voi vorbi acum despre asta, ci despre noi.... Forţa motrice care declanşează întâmplările din viaţa noastră, indiferent dacă sunt demne de laudă, sau nu.


Aşa cum am mai spus de multe ori, scandalurile, clădirile, istoria, descoperirile ştiinţiice, bunăstarea sau sărăcia pornesc de la noi. Viaţa porneşte de la noi şi este modelată de voinţa noastră.
Mamaie avea o vorbă, Dumnezeu s-o ierte (pe mamaie, nu pe vorbă): "cum îţi aşterni, aşa dormi". Iar dacă viaţa arată aşa cum arată, plină de stres şi de belşug, nasoală, cu neajunsuri şi agitată complet - este din vina noastră. Nu neapărat vina mea, vina ta sau a nu ştiu cui...ci a întregii omeniri. 
Marea problemă este că sistemul social este atât de complex, încât se cam autosusţine şi am ajuns să ne uităm cu mirare la propriile vieţi, fără a le mai putea influenţa. Cel mai adesea, singurele hotărâri pe care le mai putem lua este de a intra în hora colectivă, aşa monstruoasă cu este - şi să jucăm după regulile ei; sau să refuzăm tot confortul şi să ne retragem în pustiu, cum fac din ce în ce mai mulţi oameni de pe toată planeta (precum miliardarii ruşi retraşi la cort în Siberia, sau directorii de multinaţionale din America, răspândiţi prin cine ştie ce păduri neumblate sau mlaştini uitate de lume).

Sincer, eu nu cred că umanitatea se îndreaptă spre ceva bun. Ci, din contră, lucrurile vor sta din ce în ce mai prost, mai anapoda şi mai strâmb. Desigur, există şi ideea aceea care spune că oamenii sunt ciudaţi şi văd viitorul întunecat, prezentul mai greu decât este şi trecutul (întotdeauna) luminos, chiar dacă şi acel trecut strălucitor a fost la un moment dat un prezent dificil.
...însă nu cred că este cazul acum, mai ales când toţi observăm o decădere generală a omului, indiferent de ţara în care se află. Şi uite aşa am ajuns să trăim vremuri de caricatură, în care ne lovim de nişte problematici absurde, ce acum 20 sau 30 de ani erau pure fantezii şi subiecte de bancuri. 

Spre exemplu, vă mai amintiţi de sceneta lui Horaţiu Mălăele de la un revelion din altă lume, despre încurcăturile din familie? V-o reamintesc:



[Horaţiu Mălăele - Încurcături în familie]

Cât de tare-i asta? Excepţional! Hlizeală la maxim! Cum să nu ajungi nebun cu nervii, în asemenea situaţie? Eu m-am pierdut cu capul după primele grade de rudenie şi la final rămân doar cu paradoxul logic, ce mă face să râd cu gura până la urechi. Ce noroc că este doar un produs artistic!
...SAU NU.

Întorcându-ne în prezent, avem următoarea ştire: o femeie a născut copilul propriului său fiu, care este homosexual. HĂĂĂĂ??? Ce face femeia cu homosexualul?
Stai, stai oleacă, să iau o hârtie şi un creion, ca să fac o diagramă şi să pricep ce se întâmplă. Acum reluăm: bărbatul homosexual 1 se căsătoreşte cu bărbatul homosexual 2. Foarte bine, bravo lor, iubirea nu se votează, huo familia tradiţională, haştag, etc. 
Porcăria e că ei, nefiind tradiţionali, voiau familie tradiţională şi cu un copil al lor, nu cules de prin orfelinat - iar mizeria oribilă e că Mama Natură nu ţine cont de toleranţele politice. (Chiar, propun să dăm Natura în judecată pentru discriminare, că nu se mai poate trăi cu asemenea nedreptăţi sociale!). Prin urmare, iată şi întrebarea de 1000 de puncte: cum fac 2 bărbaţi să facă un copil al lor, când nu pot să facă să facă un copil al lor? Foarte simplu, aplicăm un articiu de calcul: bărbatul soţ nr. 1 oferă un ou masculin, oul feminin este donat de sora bărbatului soţ nr. 2 (adică de cumnati-sa, mai pe româneşte), iar mamă purtătoare este aleasă mama soţului nr. 1.

În sfârşit, se naşte o fetiţă... prilej de mare bucurie şi fericire! Doar că, pe certificatul de naştere sunt trecuţi ca părinţi mama (bunică) şi fiul (soţ nr. 1), nu soţul nr. 1 şi soţul nr. 2. Nasol moment, mai ales că actele arată un pic a incest. Dar dacă e dragoste, mai contează ce spune o nenorocită de hârtie? 
Una peste alta, avem următoarea situaţie: bunica este mama propriei nepoate, pe care a născut-o cu fiul ei. Soţul nr. 2 este în acelaşi timp şi tatăl fetiţei (pentru că este căsătorit cu tatăl fetiţei, soţul nr. 1), dar şi unchiul ei - pentru că mamă este ŞI sora lui, cumnata soţului nr. 1...adică mătuşa propriei fete.

Într-o astfel de lume, ne mai mirăm că o nişte chiauni s-au dus în faţa unei clădiri, vrând să-l linşeze pe unu' care trebuia să intre în acea instituţie, pentru a fi judecat? De ce am mai face-o? Aici nu mai vorbim nici de divergenţe în opţiunea politică, nici de drepturi, nici de susţinerea unui ideal superior. Pur şi simplu, e doar o dileală totală, îmbrăcată în lupta pentru "mai bine". Aceeaşi nebunie şi golănie pe care o vedem la meciurile de fotbal, când "suporterii" se iau la casăpit şi urlă ca din gură de şarpe dacă sunt bruscaţi de poliţie sau jandarmi. Aceeaşi lipsă de respect pentru om, pentru stat, pentru morală. Până la urmă, ce mai reprezintă ele pentru noi?

Când deşertăm gunoiul menajer prin păduri sau pe albiile râurilor...Când înjurăm Biserica, şi luăm în zeflemea sau condamnăm tot ce ţine de credinţă...când tomberonul cimiturului orăşenesc, destinat aruncării resturilor vegetale, devine ghena la care se aruncă saci cu moloz, resturi de materiale de construcţii, mobilier defect sau saltele de pat pline de mucegai, de ce ne mai mirăm că ne ard catedralele? Ce mai reprezintă ele pentru noi?

Da, a ars Notre-Dame. O tragedie mondială, mai ales că vorbim despre o minune arhitectonică; un obiectiv turistic vechi de 850 de ani, vizitat de 13 milioane de oameni, anual. Practic, s-a distrus o bucată din istoria întregii omeniri.
Dar dincolo de importanţa istorică şi artistică, dincolo de selfiuri cu faimoasele turle şi check-in-ul bifat "ca să moară duşmanii de ciudă", ce mai înseamnă Notre-Dame în ziua de azi? Ce valoare mai are ea ca lăcaş de cult, obiectivul principal pentru care s-a construit - mai ales când doar 5% dintre francezi se mai declară catolici practicanţi şi 63% afirmă că nu aparţin nici unei religii, conform unui sondaj de prin 2015?
O vorbă din bătrâni spune că "nemulţumitului i se ia darul". Deci, de ce plângem după Biserica de care nu avem nevoie şi pe care nu dorim să o mai recunoaştem ca făcând parte din viaţa noastră spirituală?

Vestea bună este că totul se poate reconstrui. Deja s-au strâns donaţii de sute de milioane de euro iar peste nişte ani, vom avea Notre-Dame - varianta 2.0. Mai spre viitor, când sper că-mi voi fi propriul meu nepot. 
Parcă mă şi văd cum mă voi bucura, când mă voi lua de mânuţe şi mă voi duce să-mi arăt noua catedrală, ca un bunic model ce-mi voi fi; şi dacă-s cuminte, poate mă iau şi-n braţe, să-mi fac nişte poze de familie la Turnul Eiffel - să moară duşmanii, se ştie!

Ce minunăţie! Aştept cu o nerăbdare asemenea vremuri, de-mi lasă gura apă!

Totuşi, până una-alta, mă bucur că a revenit "Game of Thrones" pe micile ecrane. URA!!



[Epic Game of Thrones theme]

P.S. până nu uit: "Je suis Notre-Dame"! :(

duminică, 31 martie 2019

Redescoperirea vieţii de zi cu zi

De ceva timp, am observat că stăm foarte prost cu răbdarea. 
Nu neapărat eu, sau tu, sau ăla ori ălalat...ci noi, la general, nu mai avem răbdare mai deloc. Vrem rapid, chiar în secunda în care am gândit; vrem totul deodată şi ieri -  dacă se poate. Şi dacă nu se poate, nu contează! Tot vrem!
...ceea ce, pe undeva, este normal: conform valorilor occidentale, timpul costă bani, iar dead-line-urile ne pândesc mereu după colţ. Dacă nu ai grijă cum îţi bei cafeaua şi te apucă vreo visare, ai pus-o de mămăligă...nu mai scoate nimeni randament de pe urma ta şi te trezeşti bunătate de şomer.

No, şi într-o astfel de lume, în care fracţiunea de secundă face diferenţa între oamenii de succes şi plebea de rând, suntem îndemnaţi să citim. Mult, des şi pe bandă rulantă, că de! Dacă nu citeşti, în principiu, eşti prost. Iar asta este o problemă foarte mare,pentru că rişti să ajungi de râsul tuturor curcilor din ogradă şi ale colegilor de birou.

Eu, însă, observ un paradox: ce să citim, frate, dacă ADHD-ul e în floare şi când treaba nu este rezolvată în maxim 5 minute, ne apucă pandaliile? Cam ce opere să lecturăm, când articolele de ziar se reduc la un titlu de câteva cuvinte - ultimele 2, care dau şi sens frazei, ascunzându-se după un clickbait care să ne ia banii? Ce romane clasice găsim, pe care să le dăm gata în câteva zeci de minute - adică, alternativa ecranizată? 
Desigur că la calitate nu se compară, dar în lumea în care totul se întâmplă instant, ne mai împiedicăm de asemenea amănunte? CA-LI-TA-TE! 


HĂ! Hai mă, fiţi serioşi! Nu contează, norma să iasă - şi cu cât mai proastă, cu atât mai bine: avem şi mâine de lucru! Vorba 'ceea: "cine face şi desface, are tot timpul ce face"!
Într-o astfel de lume, a lucrului cât mai rapid şi cât mai prost făcut, ce să mai citim? Bilete de tramvai, etichete de şampon şi denumiri de magazine, c-apoi...pentru ceva mai complex, pur şi simplu nu mai e timp.

Ţinând seama de acestea, mi-am propus să mă modernizez şi să nu mai scriu cu multe, multe, extraordinar de multe litere - ci să îmi transpun ideile în iconuri touchscreen, poze şi emoticoane. Nu se spunea că o fotografie face cât o mie de cuvinte? Pun 5 poze, pac!! 5000 de cuvinte, dintr-un foc!
...sau, să scriu pe formatul sloganurilor politice: 2 cuvinte, scurte şi la obiect, să poată fi strigate oriunde şi oricând, de la vârful cârciumii şi până la sala de primire a Parlamentului!
Păi ce ne făceam dacă #corupţiaucide era cât un tratat de greacă biblică? Îmbătrâneai în stradă până îţi motivai ideea... Cu haştagul, însă, totul e scurt pe 2 şi 3 pe 4! Pui eticheta, apoi urli cât poţi, acoperind (pe plan ideatic) orice vrea auditoriul să înţeleagă - respectându-i, totodată şi liberul arbitru.
Asta nu se întâmplă la cărţi; ele sunt periculoase, îţi bagă idei în cap şi îţi încalcă dreptul la libera alegere! E clar ca lumina zilei: viitorul stă în emoticoane! Nu în cărţi, Doamne feri!

Mda. Cam naşpa, dar asta este situaţia şi cu asta defilăm: "thug life", "viaţă de mafiot" - cum am văzut eu că e la modă să spui, când vrei să fii şmecher şi să duci o viaţă de huzur."Viaţă de magnat şi de împărat, hai le lele, hai le lele " - vorba Salamului din cântecul cu acelaşi nume.



[Florin Salam - Saint Tropez]

Scuze că am dat-o pe manele, dar, în esenţă, asta ne dorim cu toţii: lux, bani, plimbări, chefuri şi femei/bărbaţi. Pentru asta muncim...Viaţă de manea, ce mai la deal, la vale? #thug life, viaţă de mafiot.
Problema e că "thug life" nu asta înseamnă...ci este o expresie acronim, lansată de 2Pac: "The Hate U Give Little Infants, Fucks Everyone". Adică, tradus şi adaptat pe româneşte, "copiii care trăiesc în ură, vor duce ura mai departe".
CÂT DE TARE E ASTA??? Să-mi trag palme, avem de-a face cu o părticică din esenţa umanităţii! Ce psihologi, manuale de autodezvoltare şi tehnici moderne de parenting? Ia d-aici, înţelepciune pe pâine!

Serios vorbesc, cred că se impune, URGENT o redescoperire a lumii. Adică, eu asta simt...aşa că am început să pun sub semnul întrebării tot ce mişcă-n ţara asta: râul, ramul, chiar şi ghiersul - neaoş sau împrumutat de prin diverse limbi. Şi mi-a ieşit o ditamai stivă de nedumeriri, de unde trag concluzia că-s mai prost ca bulamacul!
Totuşi, încerc să mă tratez...aşa că întreb public, să mă lumineze şi pe mine, ăla care va şti. Însă, din respect pentru lipsa timpului, mă scurtez la 5 întrebărici, mari şi late:

1. Cum se numea Ştefan cel Mare, când era mic? Dar Mircea cel Bătrân, când era tânăr? Că trebuie să fi fost şi el holtei... doar nu s-a născut gata bătrân, ca Leonidas în "Meet the spartans", cu barbă şi abdomen în pătrăţele!



2. Cât a domnit Regele Soare, în Franţa a mai fost noapte? Că aşa dictează logica elementară: nu are cum să fie noapte în jurul soarelui, decât dacă soarele face o lumină beznă.

3.  De ce se spune "parchetul de pe lângă tribunal"? Nu ar fi mai corect "parchetul DIN tribunal"? Nu de alta, dar nu am văzut, niciodată, trotuar din parchet pe lângă nici un tribunal! Nici terasă din parchet şi nici măcar locuri de parcare, marcate cu parchet! Şi n-oi fi ieşit prea mult prin lume, dar am ceva experienţă de viaţă, că na! Mâine, poimâine, albesc!
Hotărât lucru, nu există nici o picătură de parchet pe lângă tribunale! În interior, însă, se schimbă kalimera: este o simfonie întreagă de parchet, oriunde te uiţi cu ochii! Odă parchetului iubit, să-mi trag pălmi! Stânga, dreapta, dedesubt, fără număr, fără număr, fără număr! De la naşu' pentru finu'...
Cred că dacă ar fi putut, l-ar fi pus şi pe tavan!
De aici întrebarea: de ce LÂNGĂ şi nu DIN?

4. La un moment dat, înţelesesem că "make-up" înseamnă "machiaj"...deşi, dacă ar fi să traduc cu Google, că eu n-am cap pentru limbi străine, cică înseamnă "făcut sus". Mmmmda. Hai să zicem că ar fi corect, pe undeva: prin machiaj execuţi mici reparaţii la nivelul feţei.
Întrebare: dacă există "make up", poate exista şi "make down"? Nu de alta, dar am văzut că noile tendinţe în arta tatuajelor sunt tatuajele anale - ceea ce sună cam lung. Deci, nu le-am putea socoti tot ca pe un machiaj, dar în partea de jos? Adică, un "make down"?
Ce, care-i problema? Faci mici reparaţii în dosul curţii! Nu trebuie să fii un om frumos, peste tot?

5.  Ce faceţi când daţi peste un incendiu?
Spargeţi geamul, cum scrie ici şi colo, "În caz de incendiu, spargeţi geamul"? Fugiţi de nebuni, unde 'oţi vedea cu ochii? Strigaţi cât puteţi de tare după ajutor, şi aşteptaţi să vă pună pompierii trambulina sub fereastră?? Mneeaaa...NU AŢI GHICIT!
În caz de incendiu, trebuie să solicitaţi şi să păstraţi bonul fiscal, până la ieşirea din unitate!


Sper să nu mă ducă Dumnezeu în asemenea situaţii, dar dacă nu scapi de ceea ce ţi-e frică, am o întrebare: ce fac dacă nu am cui să-i cer bonul fiscal? Pot să umblu la casa de marcat? Aoleu...dar dacă este încuiată, nu mă fac de cacao, că nu respect regulamentul intern al unităţii??
Băi, uite ce propun: puneţi şi voi codul căşii de marcat undeva la vedere...sub parola de wi-fi, de exemplu! Să fie acolo, pentru cazuri de urgenţă! Mai ştii?

Deocamdată, mă opresc aici cu chestionarul minune. Nu de alta, dar ce e mult, nu e bun!

Hai să bem un cico, să ne refacem procentul de lichide din organism! Fac cinste...vin şi cu o muzică de inimă albastră:



[Blackmore's Night - 25 years]

vineri, 22 martie 2019

România vrea

Aţi observat că în ziua de azi, reacţionăm doar la stiuaţii extreme? Pe undeva, cred că acesta este şi motivul pentru care nu mai există o definiţie clară a normalităţii: nu mai interesează pe nimeni. Practic, "NORMALUL" este un concept arhaic şi atât de perimat, încât a devenit un termen abstract şi fără vreo reprezentare în planul fizic. 

Înţelegând această realitate, industria media s-a adaptat şi ne ţine tot într-o horă de ştiri îngrozitoare, şocante,  incendiare, cutremurătoare şi uluitoare, chiar dacă vorbim despre un biet personaj cabalin, care s-a bălegat în mijlocul unei străzi - o întâmplare perfect banală, pe care am trece-o cu vederea, dacă nu ar beculi ecranele televizoarelor  ca un pom de Crăciun!
Interesant este că şi reclamele au început să se bazeze pe uimire - cum e cea pentru Sanohepatic,  care te îndeamnă să-ţi uimeşti ficatul. Ceea ce e perfect: iei medicamentul şi...ŞIIIII...cum îmi dau seama că mi s-a uimit ficatul? Aplaudă? O ia la pas şi mi se plimbă prin burtă, ca argintul viu? Se umflă tărâţa-n el şi cântă refrene de pahar? 
Serios acuma: cum verific dacă mi s-a uimit ficatul? Mănânc nişte hârtie  cu turnesol şi o cercetez de pH, la ieşire? Îmi înfig joja-ntrânsul, ca să-i iau nivelul? Că nu mi se spune nimic, dar e clar că trebuie să o existe o cale de a verifica dacă produsul este conform cu ceea ce promite!
C-apoi, dacă sunt minţit şi dau banii pe ceva ce nu face ce a fost designat (aşa se zice, mai modern) să facă?? HA! Păi nu le fac reclamaţie ălora la OPC, pentru reclamă mincinoasă? "Dom'le, am luat leacul minune, dar nu mi s-a uimit nimic! Nimic! NI-MIC! Îmi vreau banii înapoi! Sunt cetăţean european şi am drepturi"!

Hai să o văd şi p-asta: cine îmi dă mie câştig de cauză că nu am un ficat uimit şi că am fost minţit pe faţă? În nădejdea lor...Să-mi trag pălmi! Dacă vreau să fiu eficient, mai bine purced şi mă uimesc singur, că-s mai sigur pe mâinile mele! 
Uite, de exemplu, de câte ori mă uit în jur, nu am cum să greşesc şi o ţin tot într-un şoc şi-o cutremurare: avem gura plină de valori, toleranţă şi alte cuvinte mari, care ne gâdilă plăcut urechea, dar lumea este din ce în ce mai nemulţumită, mai radicală, mai schimbătoare şi în pragul unei psihoze generale - care se activează la simple cuvinte cheie, precum şcoli, spitale sau autostrăzi. BISERICA! VAI, săriţi!!!
Şi atunci e grav, nenică! Dacă nu zici ca ei, li se pune pata neagră pe creier şi sunt în stare să-ţi rupă capul cu dinţii, încredinţaţi că ASTA este datoria lor divină şi, în plus, mai  aduc şi un serviciu societăţii. În nebunia lor, se şi văd eroi naţionali, eventual sanctificaţi şi puşi ca model de închinare...în halul acesta s-a ajuns. 
Ce om să fii şi să nu te uimeşti la aşa obsesii?

E adevărat, lucrurile nu merg bine, deloc. Spitalele sunt de râs, sutele de kilometri de autostrăzi  există doar în discursuri, trenurile abia se mai ţin pe şine, educaţia cică e la pământ, pădurile se împuţinează... şi tot aşa. Dacă mă uit la televizor şi iau aminte la feluritele nemulţumiri generale, aproape că sunt dresat să cred că Apocalipsa e după colţ şi acuş-acuş vine, de ne face harcea-parcea pe toţi.
Totuşi, drumurile sunt pline de maşini cu turişti, plecaţi la distracţie, te miri pe unde. Trenurile gem de lumet, chiar dacă circulă greu şi cu întârzieri. În orice weekend, staţiunile montane sunt arhipline şi complet blocate; pe pârtiile (inexistente) de pe Valea Prahovei, toată iarna a fost nebunie de petreceri. Şcolile (proaste) mustesc de copilăret, mall-urile sunt pline tot timpul, spitalele gem de pacienţi, ambulanţele (lipsă) urlă peste tot, se aruncă tone de mâncare rămase de pe urma sărbătorilor, se cumpără coşuri doldora, de pe la toate super-marketurile. Da! Suntem săraci şi trişti, mereu revoltaţi şi e imposibil să mai trăieşti o secundă în ţara asta!
Totuşi, aş spune că (încă) e bine; nu se colapsează nimeni. Cumva, încă existăm. #existăm, desigur. Şi protestăm pentru că #existăm şi #josciumaroşie. Este un #obiectivnaţional: #josăia şi #susalţii!

Şi-apoi, să te ţii progres: România va fi #raiul pe pământ, un adevărat stat occidental din estul Europei! Vom mânca numai salată, morcovi bio şi linte, cea mai sursă bogată în proteine sănătoase...iar apoi nu vom mai avea nevoie să #construimspitale, pentru că vom fi atât de verji, încât vom desfiinţa medicina! Nu ne vor mai trebui nici autostrăzi...o să ne ducem la job în pas de jogging, că am auzit că oamenii sănătoşi aleargă mult. Mall-uri? Doamne feri! Le transformăm în librării interactive şi biblioteci, pentru că, nu-i aşa, cititul a cel puţin 20 de cărţi pe săptămână va fi o îndeletnicire banală! Adio smartfoane şi site-uri de socializare...după schimbarea nenorociţilor, vom discuta faţă în faţă, la cenaclurile cu tente filosofice! Televiziunea o reducem la un singur post, multicultural: Descopery TV. Căsătorie? Relaţii? Familie? Câh, ce putoare! Vom fi oameni noi, gata să dăruim iubire tuturor, nelimitaţi de etichete comunistoide!
Dacă ne mai tragem şi în fiecare curte câte un palat de cleştar, dotat 72 de virgine, pe cuvânt de nu vom fi tăticii planetei!


[Nae şi Vasile - Ce-o să fie]

...sau nu. Prin Franţa se bat ăia ca nişte chiori, de vreo jumătate de an. De ce? Să mor, dacă ştiu! Cred că s-au uitat prea mult la umbrele lui Grey şi a început să le placă...că altfel, au tot ce nu avem noi: spitale high tech, drumuri mişto, şcoli de prestigiu sau căi ferate ultimul răcnet. Au votat până şi iubirea care nu se votează, deci toată lumea e fericită.
Este? 



Nu. Pentru că omul nu este niciodată mulţumit, indiferent ce ar avea.
Realizând asta, chiar nu mai îmi vine să mă înscriu în rândurile nici unui haştagist. Nici măcar campania #şîeu nu m-a mai atins. Am privit-o ca pe o simplă curiozitate, ca atunci când vine circul în oraş.
Apropo: îmi cer scuze, dar pe 15 martie, ora 15.00 m-a prins la toaletă şi chiar nu am putut să mă opresc 15 minute din ceea ce făceam, ca să mă solidarizez cu România care vrea autostrăzi. Totuşi, nu pot sta ca cizma, când societatea fierbe în jur...aşa că  voi protesta #ŞIEU!
Nu sunt ditamai patronul de restaurante şi nu vreau ca internauţii să mă glorifice prin imnuri şi haştaguri catchy, dar ideea protestului mi-a venit din necesitate: m-am săturat, dom'le, de atâtea accidente! Din '89, au murit peste 60.000 de oameni - cât populaţia lu' Alba Iulia! Am pierdut 2 ani din viaţă, aşteptând taxiul să iasă din coloană, ca să ajung unde am treabă! Este strigător la cer! Chiar nu se mai poate aşa ceva, suntem în secolul 21!
Prin urmare, EU VOI SCHIMBA toate astea şi îmi voi construi propria autostradă, de la uşa căşii până la veceul din fundul grădinii, ca să nu mă mai noroiesc pe bocanci când mă apucă nevoile fireşti!

Cât a dat băiatul ăla pe 1 metru de autostradă? 4.500 de euro? E, uite că eu îmi voi face 2 metri, că-s mai şmecher! Cât pământ îi trebuie unui om? 2 metri, nu? Aia e toată averea lui. No, eu îmi fac autostradă pe averea mea! Ce mai sunt 9.000 de euro în ziua de azi? Hai, 10.000, na, că-s mărinimos şi poate vreau să-i cinstesc şi pe băieţii care mi-o construiesc. 
Oricum, nu-s o avere; un fost primar al Clujului zicea că nici nu se dă nici jos din pat, pentru 50.000 de euro! Păi, atunci, cu 10.000 se şterge la nas, când îl păleşte guturaiul şi nu are şerveţele!
Chiar aşa n-oi fi  în stare să fac rost de ei? Din toată sărăcia şi tot mi-i încropesc! Dă-i în mă-sa, noi să fim sănătoşi!

Şi-apoi, pentru că Statul ne fură şi e corupt, #josciumaroşie, lansez o provocare pentru toţi oamenii de bine, care au suflet mare: haideţi să haidem şi să ne facem fiecare câte 1 metru de autostradă! Ne mobilizăm pe facebook şi ieşim cu #toţii în stradă, să protestăm şi să forţăm băncile să ne dea credite nerambursabile! Nu vă miraţi, e în interes naţional: îi vrem pentru prosperitatea copiilor noştri! În afară de asta, puterea e în mâinile străzii! HUOOOOO!!! JOS CIUMA ROŞIE!! Pe ei, pe mama lor! HUOOOO!!! 
Iar când terminăm proiectul sus-numit, o să fim şefii la toţi greii - cu 23 de milioane de metri autostradabili! Vă daţi seama cât înseamnă asta? 23.000 de kilometri! 
Pfuaiii de mine şi de mine...îmi ia mintea razna, numai când îmi imaginez! Vorba cântecului: "Bă, dă-te, că tre-ce Re-Gele"!

DAR toate lucrurile bune încep cu o binemeritată pauză...aşa că, pentru moment, punem muzică şi dans. Să fie pentru toată lumea! IEEEEEEE!!!!!


[Spike - Manele]