Cea mai frumoasă zi

...şi alte impresii de pe litoralul românesc

Salut! Mă cheamă...Cum? Mă cheamă... Când? Mă cheamă...Săndel!

No, pe mine nu mă cheamă Săndel. De fapt, nu mă cheamă nimeni...Aşa că mă duc singur, nechemat! Apar ca măgaru' din ceaţă şi mă-nfig ca laleaua-n brânză, pe oriunde nimeresc - că na! Cum, necum, nu trebuie să ştiu şi eu ce se mai întâmplă prin lume?

Cu timpul, însă, m-am mai cizelat şi nu mai dau totul din casă. Păi ce ar crede lumea despre mine dacă află că toată ziulica stau înşurubat în fotoliu ca planta-n ghiveci şi mă uit la OTV şi Cancan TV? Nu, frăţică... nu merge aşa! Varianta oficială este că lucrez la pi.si. de acasă şi sunt fan Descopery TV! În timpul liber citesc "Idiotul" de polonezul ăla...Tolstoievski!...iar când vreau să mă relaxez, îmi pun "Rapsodia română", de Ciprian Porumboiu. Sau ascult Bach şi alţi d-ăştia care cântă cu "Dă-mi pălăria" sau "La donna-i mobilă". Uite, d-aia îmi place străinătatea...păi ăia îi zic "doamnă" şi mobilei de prin casă - nu ca la noi, unde la vacă se spune "dânsa" şi pe femeia căreia i-ai jurat iubire veşnică, o alinţi cu mai mult decât colocvialul "fă".

Serios, ascultaţi aci' la mine: în ziua de azi, contează imaginea! Nu fondul problemei!

Păi dacă ar afla cineva că-s fan Mynele TV, m-ar scuipa în ochi, de cum îmi scot nasul pe poartă! Ar râde şi curcili de mine! Ajung material de pamflet naţional, ca inteligeţii ăia de la NeverSee - care-s mereu nemulţumiţi că nu sare cultura din fiecare colţ de bordură şi s-au spart în figuri pe o manea d-aia neaoşă, pur românească:

[Adrian Copilul Minune - Neversea]

...iar când s-a dijăit "Noi suntem români", imitau brânza şi tăceau ca peştele.

[Noi suntem români - Neversea]

Uite, d-aia n-are ursul coadă!

Da' nu mai contează...important e că ne plimbăm!

Eu, spre exemplu, am  făcut turism la Mangalia. Nu e chiar bijuteria coroanei, cum ar fi Mamaia (unde-s preţuri de Dubai şi fix la fel ca petot litoralul, în rest), dar m-a uns pe suflet! Cu loţiune de plajă, protecţie 50+, desigur...ca nu cumva să mă ard aiurea şi şi să dau de alte probleme.

Bine...în principiu, nici nu prea aveam cum să fac asta: eu când mă duc la mare, chiar la mare mă duc. Nu la disco, nu la terasă, şi nici măcar la plajă...ci la mare, ÎN mare! Ore întregi, dacă se poate, nu mă mişc de acolo...chiar dacă ştiu să înot doar în stilul "topor". Aia e, nu putem fi toţi nişte aquameni.

Cert e că apa mă relaxează. Şi e şi mai curată...

Plajele sunt înfiorător de murdare şi nu prea mă atrag. Nimic nou, în principiu...toată lumea vorbeşte despre asta, deci nu mai e nevoie să o fac şi eu. Mă rezum la o singură idee: litoralul nostru îmi creează imaginea unei case părăsite şi dărăpănate, cu podea de confeti colorat şi ochiuri de geam astupate cu pictorialele nud ale Pamelei Anderson. E ca şi cum ai vrea să vinzi un coteţ şi-l spoieşti cu vopsea, ca să pară vilă de 5 stele. 

Da-i doar o observaţie...La nivel macro, m-am învăţat să aleg ce e frumos.  Şi uite aşa, de cum am ajuns, am căutat muzee. Ce să fac şi eu, dacă muzelele ie viaţa mea?

Prietenul Google mi-a arătat doar 2: Muzeul de Arheologie şi Muzeul Marinei. Puţin, ce să zic...dar mai bine decât deloc. Am trecut şi pe acolo şi-am semnat condica,  să nu mor prost...

Mi-a sărit în ochi, însă, Farul din Mangalia - care, cică se vizita cu program non-stop. "Interesant" - îmi zic, "...nu ştiam! Ia să dau o fugă, să vedem ce-o să vedem şi cât o fi biletul! Îmi imaginam ceva cam ca la Turnul Sfatului din Sibiu şi tresălta inima-n mine ca-ntro porumbiţă, cu gândul la ce mă aştepta "... 

Şi-ntr-o seară, aproape de miezul nopţii, nu ştiu cum fac de mă loveşte norocul şi mă nimeresc prin zonă!

Spre surprinderea mea, uşa era deschisă. Caut tăietorul de bilete sau măcar un portar...şi mă întâmpină doar o perdea noroiasă de beznă. Am băgat capul pe tocul uşii, şi mi-a venit să leşin. Nu ştiu cum e să mori asfixiat, că nu am încercat... dar în acele momente, nu cred că mai aveam mult. Instantaneu, mi s-a tăiat aerul din plămâni, de parcă mă strângea cineva de gât şi de torace, în acelaşi timp. Nu ştiu cum am găsit puterea de m-am retras şi am inspirat zgomotos stropii unui val mai puternic, cu capul balangănindu-mi prea greu, ca un pepene înfipt într-un pai.

Imediat am făcut stânga-mprejur şi m-am dus, întins, pe ponton...hotărât să nu mai fac acte d-astea de vitejie. Doar că mă-mpunge ăla rău şi intru în vorbă cu un domn, care se răcorea în briză, cu mâinile lăbărţate pe lângă corp, ca nişte aripi despănate: "Bună seara, cum e Farul? Se poate urca"? "Da, am fost acum vreo 2 ani, e foarte frumos! Ai panoramă cu Mangalia...se vede extraordinar"! "Nu mă mai duc, e noapte şi e târziu"..."Mergi, mergi, că e foarte frumos! Se vede panorama cu Mangalia"! "Altădată...e noapte"..  şi odată mi se învârtoşează-n mine inima de erou al neamului: "BA MĂ DUC! Fie ce-o fi, de ce să amân"?

M-am apropiat timid. Mi-am aprins lanterna de la telefon şi am băgat, precaut, capul pe uşă. Aerul fetid m-a lovit ca un ciocan: ZBANG!! Aproape că-l auzeam cum mă spurcă de strămoşi, că-i deranjez liniştea.

Mă uit în jur cu teamă, să nu mă-ncaiere vreo dihanie. Puţea de-mi crăpa capul. Ochii mi se scurgeau pe obraji şi respiram sacadat, să nu mă pălească hepatita. Înăuntru, animale nu erau...ci doar o scăricică ruginită şi soioasă, care ducea în sus. Urc. Mă strecor prin deschizătura dintre parter şi etaj...cu greu; nu-s vreun malac, dar abia am încăput, zgâriat pe coate şi asudat. La etajul 1, m-a lovit un nou val de leşin. Putoarea mă înghiontea în moalele capului şi începusem să tremur! Frig? Frică? Cine mai ştie? Mirosea a alge putrezite, urină, fecale, hoit, carne descompusă, sulf şi ceva acid, care-mi înţepa lacrimile de pe obraji. Cu telefonu-n dinţi şi agăţat cu o mână de scară şi alta de zgrunţurile din pereţi, am dat o roată cu privirea prin jur, să verific de alte dihănii. Nu erau, dar am dat cu capul în marginea scării care ducea spre vârf. Am apucat cu mâna ceva lipicios şi m-am cutremurat, cu scârbă. M-am zgâriat din nou şi am urcat spre gura de briză, de deasupra. Nu ştiu cum am ajuns acolo, dar din întunericul de jos, aud un strigăt: "Ia uite-l p-ăla, unde s-a urcat"! Cred că eu eram "ăla" şi m-a-nfoiat o mândrie, de parcă tocmai cucerisem Everestul!

Când mi-am revenit cu respiraţia, am realizat problema de ansamblu: "De urcat, am urcat. Dar cum cobor"? Mă simţeam ca o mâţă prizonieră într-un copac...Numai că mi-era ruşine să sun la 112, să mă dea SMURD-ul jos. Îmi venea să mă culc acolo...m-o găsi, careva, până dimineaţă! 

În stânga-jos se căsca gura cariată şi neagră, care ducea spre pământul de dedesubt. În faţă, împrejur, în toate părţile, domnea o beznă rece. Mangalia era, cumva, în spate...o aglomerare de luminiţe plăpânde. Halal panoramă! Mă aşteptam să văd cum străluce luna printre valuri şi cum se oglindesc stelele-n spuma mării...şi am uitat că-i nor. D-aia-s prostănac! "Unde-i bine, nu-i de mine! Unde-i rău, hop şi io"! - povestea vieţii mele!

După un timp, rebegit de frig, îmi fac curaj şi cobor... cu telefonu-n buzunar, luminând prin materialul pantalonilor. Verific din nou de jivine, mă bat cu putoarea, mă strecor, fac echilibristică pe nişte ţevi, mă chircesc prin gaura din podea, iau o gură de aer, icnesc şi SUCCES! "The Eagle has landed"! Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru mine! Îmi venea să pup pământul, de bucurie...să-l mozolesc şi să-l strâng în braţe ca pe bucata de bunic pierdută şi regăsită în mina de cărbune:

[Dero - reclama nepoateeee]

Ziua următoare îmi spune o prietenă: "Vaaaaaiiii, ce frumos! Ai urcat în Far! Şi eu vreau...nu mai pot de dragul lui, când îl văd aşa, vopsit alb şi albastru, cum sunt căsuţele în Grecia! Superb"!

"Aha"! Atât am mai putut spune. Vreo 2 zile, aproape că îmi era scârbă şi de mine...parcă puţeam ca un sconcs şi eram mai tot timpul sub duş.

După alte câteva zile, mă loveşte o mare dorinţă de cunoaştere: "Frate, ce ceapa mă-sii avea Farul ăla, de candea aşa? Ia să vedem şi pe zi...că poate-mi schimb părerea şi-mi întorc impresia la 360 de grade"...

Şi m-am dus. Din nou. Afară, era miezul zilei. Înăuntru, cam aceeaşi beznă...noroc că acum ştiam ce aveam de făcut. Mi-am vârât telefonul între dinţi şi sus pe scară cu mine! Jos verificasem deja...era un morman negricios de plante, pachete de ţigări, hârtii şi grafitti de urină pe pereţi. Sus...Doamne, apără-ne şi păzeşte! Am băgat capul prea repede pe deschizătura din tavan şi am uitat să trag aer în piept. Adică nu am uitat, dar am efectuat manevra asta prea târziu...şi putoarea m-a lovit în fundul stomacului, cu forţa unui excavator aruncat din avion! Dau o roată cu privirea, din nou: balegi de mucegai, igrasie, un morman de căcăţoi putred şi bâzâit de muşte, o orătanie descompusă, care nu se vedea - dar se simţea, tablouri morbide cu urină, iarbă de mare, rugină şi ciment umed, miros de sare şi midii stricate, alge băşicate de un lichid galben verzui şi un miros greu ca plumbul, ce mă strângea de plămâni ca o menghină pe steroizi.

Prin vâltoarea unei ameţeli greţoase am văzut scara către libertatea etajului 2. Şi am urcat, icnindu-mi ficaţii şi jurând-mi că nu mă mai las mânat de curiozitate, niciodată în viaţa mea! Sau, măcar, până la următoarea ocazie...

Sus, era frumos - dar nu prea. Cel mai mult mi-a plăcut vântul, care-mi biciuia faţa, ca un ventilator supradimensionat şi mă forţa să respir aer curat. Cu ochii închişi, ascultam briza, valurile, pescăruşii...şi din când în când, mai aruncam câte o ocheadă deschizăturii de canal, care ducea în jos. "Nu-i momentu-acum, nu-i momentu-acum"...şi amânam clipa coborârii.

Una peste alta, a fost...interesant. Episodul cu FARUL face parte din categoria aceea de întâmplări care îţi încreţesc carnea pe tine şi te marchează pe vecie când se petrec, dar pe care timpul le transformă în poveşti numa' bune de hăhăială, la un pahar de vorbă.

...iar experienţa "Mangalia - reloaded" a fost foarte deosebită. Mi-au placut oamenii. La plajă mă amuza un negustor, care cutreiera nisipul, cautând muşterii: "Colaci, colaci calzi, kurtoşi proaspeţi"! Nu a avut succes, aşa că a dat-o pe poeme cu porumbi fierţi:

"Pentru fetele virgine, dau porumb cu vitamine! Vitamina A şi E, să le crească ţâţele! Pentru blonde şi roşcate, dau porumbul fiert, în rate"!

"Ia porumbu', porumbelu', că-ntăreşte cocoşelul"!...şi apoi trăgea un strigăt behait, ca un Tarzan spânzurat de ouă: "Aie! Aie! Aie"!

...ceea ce era superb! N-am cumpărat nimic, niciodată, dar eram fanul lui! O singură dată, totuşi, am vrut un kurtos...şi nenea a apărut cu porumb şi striga după fete virgine. Ghinionul lui...nu le-a găsit, nu a făcut vânzare! 

Serile, citeam cocoţat  într-un vârf de bancă de pe faleză. Roiau ţânţarii-n jurul meu, ca la un ospăţ regal la care eu eram felul principal - dar mai conta? Şuieratul sacadat al valurilor merită oleacă de suferinţă!

Uneori, însă, mă săturam...şi porneam, teleleu şi muncit de nostalgie, pe oriunde unde mă duceau picioarele. Pontonul cu far era mai tabu ca un obiectiv militar...însă îmi făceam veacul prin parcuri. Aşa am găsit, într-o seară, un colţ de fericire. Am auzit un pian, apoi o voce vibrând, parcă, din largul mării. Cântau valurile, norii şi frunzele copacilor. Cântau despre stele şi dragoste, despre o altă lume, plină de lumină.
Nu am ştiut ce să fac...aşa că m-am oprit şi m-am întins cât eram de lung, pe o bancă, sub un felinar. La loc luminat, la loc cu verdeaţă, de unde a fugit întristarea şi suspinul. Preţ de-o bătaie de inimă, am stat aşa, suspendat în timp...învăluit într-o clipă de zâmbet şi linişte. O oră, o zi, seară de seară, mai multe zile. Sau, doar o eternitate înghesuită-ntr-un crâmpei de secundă. Cea mai frumoasă zi.

Să ne bucurăm, deci!

...cu o melodie. Nu e varianta pe care o doream eu, dar trebuie să ne mulţumim cu ce ne oferă youtube-ul:

 

[Abba - Ciquitita]

Despre nedreptăţile sistemului educaţional

Bună ziulica şi bine v-am găsit!

Hai că iar ne distrăm! Mamă, ce-mi place când am şi eu motive de hlizeală! Păi ce atâta seriozitate, dom'le? Avem o veşnicie întreagă să stăm ţepeni şi cu feţele imobile... Măcar cât fiinţăm pe aici, nu merităm şi noi puţină hăhăială? 

Uite, de exemplu, a revenit în atenţia publică ştirea cu elevul olimpic din Buzău, care a luat 3 la desen, a râs de profesoara sa şi şi-a luat 2 la purtare, pentru asta. Apoi elevul a dat în judecată şcoala şi a câştigat. Ura, dreptatea a învins!

Într-o societate normală, cineva care promovează un model etic greşit , nu ar fi ajuns niciodată la catedră...şi nici un elev nu ar fi râs în public, de profesorul său. În lumea de astăzi, însă, eu ţin cu profesoara şi consider sentinţa a fi nedreaptă. Pe bune! 

Să vă explic...

Mai întâi, motivaţia că băiatul acesta era foarte supărat că "are note bune la obiecte mai importante şi tocmai la desen a luat 3" este o mizerie; mentalitatea în sine este bolnavă...pentru că fiecare materie are scopul ei. Că elevul este supărat, e normal; e o notă mică, strică media...nasol, nu poţi să dai bairam.

DAR "desenul" este un obiect de studiu din programa şcolară, situat pe acelaşi palier cu matematica, româna, muzica, istoria, religia sau sportul. Cine spune că "desenul este mai puţin important"? De ce se face discriminare între materii? Unde se consideră că desenul, sportul, muzica, educaţia civică şi eu ştiu ce s-o mai fi inventat în programa şcolară sunt nişte materii de umplutură, unde elevul trebuie să ia doar note urieşeşti, pentru a-şi sălta media generală?

Eşti olimpic la română, la chimie, la matematică? Minunat! Bravo! Stimă şi respect...atât că asta nu înseamnă că eşti bun şi toate şi că cineva este obligat să îţi dea 10 la desen -  care este o materie de sine stătătoare şi unde iei note în funcţie de aptitudini. Fix ca pe oriunde: ştii, ai notă mare, nu ştii...ai notă mică! Deci, de ce se vine cu justificarea asta, că "are note bune la obiecte mai importante şi tocmai la desen a luat 3"? La matematică vii şi spui "Doamna profesoară, eu am 10 la desen, deci e incorect să îmi puneţi notă mică şi să-mi terfeliţi media"?! 

Apoi, nu cred că elevul trebuie să îşi judece profesorul, aşa cum nici profesorul nu are dreptul să îşi judece elevul.

Băiatul a fost supărat, înţeleg; a bodogănit-o pe profa asta - iar înţeleg. Dar de aici şi până la a face aprecieri publice care nu ţin de tine, mi se pare o lipsă crasă de respect. O fi fost o nedreptate...mă rog, se întâmplă! Viaţa nu e dreaptă! Şi eu am trecut prin d-astea, şi toată lumea - dar nu s-a făcut gaură în cer. Unii au făcut puşcărie pe nedrept şi tot nu au murit.

Asta nu înseamnă că aprob nedreptatea, dar cred că unele lucruri mai trebuie acceptate şi aşa cum vin. Eu, de exemplu, nu m-aş fi gândit niciodată să dau şcoala în judecată pentru că mi-am luat o notă naşpa! În primul rând, nu am bani de dat pe tâmpenii şi, în al doilea rând, cred că atunci când intri într-un grup, îi accepţi regulile - oricare ar fi ele. Bune, sau proaste, nu-ţi pune nimeni pistolul la cap, obligându-te să intri în acel colectiv. Te duci de bunăvoie...şi făcând asta, nu ai nici un drept să vii tu, mare şmecher, şi să schimbi orânduirea. Nu ai voie cu barbă, nu porţi barbă! Simplu. Nu ai voie cu tatuaje, nu vii tatuat la şcoală! În timpul tău liber, e problema ta ce faci...poţi să te tatuezi şi-n cap! Dar când vii la şcoală, p-alea le laşi acasă...că nu ai voie cu ele! Ce e aşa de greu de priceput?

Nu îţi convine...foarte frumos! Cauţi o şcoală unde regulamentul intern nu conţine asemenea "cerinţe aberante".

Iar dacă regulile astea învechite  limitează libera exprimare a elevului şi este musai să fie desfiinţate, de ce profesorii trebuie să fie riguroşi? De ce acuzăm şcoala care nedreptăţeşte un elev prin stricteţea pe care i-o impune, apoi acuzăm aceeaşi şcoală când o tânără profesoară (deschisă spre nou) se apucă de cântat sau îşi face selfie în ipostaze sexy? Ea de ce nu are voie să se exprime liber? Şi cum vrem ca nişte oameni supuşi unor reguli severe (pentru că-s profesori şi e necesar să respecte o etichetă) să aplice nişte regulamente fără reguli, practic... pentru că elevul este şi are dreptul să?

A, da! Era să uit videoclipul buclucaş, care ar promova comportamente îndoielnice - deşi părerea mea este că vorbeşte despre o realitate morală acceptată tacit, de toată lumea:

[Kronos - Vreau să merg la mare]

Sincer, mie mi se pare o piţiponcăreală, de ce să mint? Nu cred că are vreo valoare artistică şi este doar o încercare a unor tinere de a deveni faimoase, măcar la ele pe scară. Tinere, care, cel mai foarte probabil, au avut parte de finanţare externă - că na, promovarea costă şi dacă erau milionare, nu cred că vreuneia din ele îi stătea căruţa-n drum dacă nu era şi profesoară.

Versurile...hmmmm...aproape că m-au făcut să mă inflamez de indignare: nişte domniţe se vaită că vor să se distreze, dar nu au cu cine şi nici cu ce - aşadar profită de faptul că arată bine şi caută un sponsor; refuză băiatul tânăr, frumos ŞI SĂRAC, dar se lipesc de un moş miliardar.

E perfect normal! Ce-i cu atâta supărare?

Sunt nişte fete materialiste. Aşa, şi? Cine nu e?

Plus că ele nu-şi dau ochii peste cap, că vor iubire...nici cu "i" mare, nici cu "i" mic; ci vor distracţie - care costă. Aşa-i viaţa, ce să-i faci? Eu nu m-aş duce o fugă până-n Thailanda, să beau un ceai? Băi, nu pot! Moftul ăsta costă prea mult pentru mine...deşi sunt persoane care şi-l permit! Dacă eram duduie de 20 de ani, cu 4 stele în frunte şi-o stea altundeva, probabil căutam asemenea persoane; dar nu sunt...şi nici măcar nu-s milionar, deci aia e! Stau acasă şi visez! 

În altă ordine de idei, cântecul este despre valorile şi dorinţele actuale.
Ce vor tinerii? Distracţie cât cuprinde...că de aceea s-a născut sintagma specifică ştiriştilor "tineri doritori de distracţie". Bun. De obicei, femeia se distrează prin plimbări şi cadouri, iar bărbatul se distrează cu femei. Dar pentru că distracţia feminină costă, nu e normal ca femeia să caute bărbaţi cu bani?

Desigur că situaţia asta este nedreaptă pentru bărbatul fără bani...dar aia e! Ghinion! Să facă meditaţii la fizică, dacă îl duce capul! Să muncească şi să facă bani, ca să fie căutat şi acceptat. Dacă nu poate...dublu ghinion! Societatea are nevoie şi de săraci...că nu putem fi cu toţii patroni şi şefi!
Viaţa e simplă, ce ne tot amăgim? N-ai bani nici să treci strada, nu o treci! Logica asta nu-i de ieri, de azi...ci dintotdeauna! Când era holtei, tata avea o vorbă: "Ai money, love story! N-ai money...i'm sorry"! Toată lumea o ştie, de ce să ne mai agităm? Doar pentru imagine, ca să avem impresia că avem o înaltă calitate morală?
Atunci hai să gândim aşa: dacă transpunem în realitate cazul bărbatului din videoclip, ce s-ar fi întâmplat? Pe modelul elevului buzoian, şi ăsta se putea simţi nedreptăţit - deci, umilea sărmana fata pe nişte reţele de socializare, apoi o dădea în judecată şi câştiga, pentru că a fost refuzat din motive injuste!

Nu e aşa?

Dincolo de asta, acum am realizat: DA, fetele din videoclip erau materialiste....doar că femeile materialiste ajută la creşterea nivelului de trai - ceea ce cred că este un lucru bun pentru societate. :)))

Ele vor bani, cadouri, plimbări. Deci, contribuie la stimularea consumului din societatea de consum şi la dezvolarea turismului. În plus, fiind plimbată şi răsfăţată, femeia e fericită - ceea ce înseamnă că bărbatul este fericit şi chiar toată familia este fericită.

[The Lego Movie - Everything is awesome!]

Dacă familia este fericită, societatea este fericită - pentru că familia este celula societăţii. Păi nu asta ne dorim cu toţii?

În plus, femeia materialistă este şi un stimulent pentru succes! Ea vine şi spune: "Mă am doar pe mine, ia priviţi mai bine! Mă vreţi? Decartaţi"! Iar bărbatul care o vrea...sare la ofertă! Dacă nu îşi permite...munceşte până îşi va permite!

Munca mai multă duce la stimularea economiei - iar o economie dezvoltată se traduce prin bunăstare socială!

Perfect! Asta îmi doresc!

SĂ TRĂIM. BINE! BĂ-SES-CU! BĂ-SES-CU!

De fapt, stai...am rămas în urmă cu scena teatrului politic. Peste niţel timp, se schimbă iar preşedintele şi nu se ştie cine va mai veni. Da' nu contează!

SĂ TRĂIM. BINE! CI-NE-O FI! CI-NE-O FI!

 

[DJ Sava feat. Andreea D & J. Yolo - Money Maker]

P.S.: pentru cei care nu înţeleg limba engleză, mesajul melodiei este elementar: "Dă-i fată, din făcătorul de bani"!

Şi acum, întreb: Dacă acest imn închinat feminităţii a fost mega-hit în 2010, când se presupune că eram mai proşti şi mai încuiaţi...aproape 10 ani mai târziu, când suntem mai deschişi ca niciodată către nou, de ce ne scandalizăm când altă odă de acest gen vorbeşte despre o fată care profită de avantajele propriului corp pentru a-şi găsi fericirea?

De ce vorbim despre valori şi vrem dreptate, când noi înşine nu suntem drepţi şi nu respectăm rigorile vreunei conduite?

Şi de ce în continuare avem hituri internaţionale despre femei care vor "bărbaţi bătrâni cu d-alea mari, care nu le încap în gură" (Becky G - "Mayores", 1.596.564.390 de vizionări pe contul oficial de youtube,  în 2 ani), sau despre tinere care nu vor să calce, să spele, să facă mâncare sau orice prin gospodărie, pentru că ele ştiu, doar, să iubească (Becky G - "La respuesta", 110.618.146 de vizionări pe contul oficial de youtube, în 3 luni)?

Şi mai am astfel de cântări "exemplare", dacă doriţi...

Eroi au fost...eroi sunt încă?

6 iunie. Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor.

...sau Ziua Z. D Day - pentru că astăzi se împlinesc 75 de ani de la Debarcarea din Normandia, operaţiunea care a schimbat soarta celui de-Al Doilea Război Mondial şi soarta întregii lumi, până la urmă.

Ca să marcheze acest preaminunat eveniment, un prieten de-al meu are o tradiţie personală: în fiecare an, pe 6 iunie, se uită la "The Longest Day/ Ziua cea mai lungă" - un film care rememorează întâmplările din 6 iunie 1944. Cred că l-a văzut până acum de peste 20 de ori şi continuă să continue, cu dedicare şi perseverenţă.

La mine nu e cazul de asemenea pasiuni istorice, că-s mai necizelat...însă, am vrut să intru şi eu în rândul lumii, aşa că mi-am ales propria producţie cinematografică foarte specială pentru acest an: "Manikarnika: regina din Jhansi" - un film care, după părerea mea, combină perfect înălţarea spirituală cu eroismul şi lupta pentru libertate.

[Manikarnika - The Queen of Jhansi trailer]

Manikarnika, Rani Lakshmibai - aşa cum a rămas în istorie. Cel mai de temut lider al rebelilor indieni care s-au împotrivit jugului englez. Un Spartacus al epocii elisabetane, sau un Avram Iancu asiatic. O viaţă închinată unui ideal, o poveste despre stoicism, demnitate şi sacrificiu.

Deci...Ce spuneam? La mulţi ani, ziua de azi!

Totodată, însă, m-a pocnit şi o revelaţie: dumnezeii cărora le pupăm mâna şi ne ploconim în faţa lor, privindu-i ca pe nişte modele demne de urmat, nu sunt decât marii tirani ai ai trecutului.

Astăzi, acum, privim Occidentul ca pe un far al dreptăţii şi promotor al celor mai alese drepturi şi libertăţi; dar mai ţine cineva cont de cât a prăduit Imperiul Britanic, cel mai mare imperiu din istorie, unde soarele nu apunea niciodată? Ăştia aveau teritorii cam peste tot în lume! Prin urmare: câte popoare au înrobit englezii, câte destine au distrus?

Sau Imperiul Spaniol, primul imperiu global din lume? Sau  Imperiul Francez al lui Napoleon, care stăpânea cam toată Europa şi o tonă de colonii prin America de Nord, Caraibe şi India? Sau Imperiul Colonial Italian? Sau Imperiul German, fondat în 1871 pe temelia Regatului Prusac, care ocupa teritoriul de astăzi al Germaniei, Poloniei, Lituaniei şi al Federaţiei Ruse? Sau Imperiul colonial portughez, care a durat aproape 600 de ani, din 1415 şi până în 1999?

Ne uităm cu jind la vestul Europei şi ne mirăm de ce sunt aceste ţări atât de avansate. Simplu: s-au îmbogăţit pe spinarea altora. Vaaaiiii...fix ca ciuma roşie! Corupţia! Dragnea la puşcărie! HUUOOO!
Ce? Cum? Dragnea e deja la puşcărie? Nu contează! Să mai intre o dată!

Acum o vreme, Tudor Chirilă comenta pe Faceebook, plin de mirare şi indignare, faptul că în Franţa a făcut 200 de km cu trenul în vreo 2 ore şi niţel, iar la noi, tot pe calea ferată şi într-un timp asemănător, abia te urneşti de la Ploieşti la Bucureşti. "Păi cum e posibil aşa ceva? La ei de ce se poate şi la noi nu"?

Păi uite, d-aia se poate! Ştiu că sună bine, la prima vedere şi parcă mă ia şi pe mine o nemulţumire din călcâie...dar ia vezi cine a fost Franţa în istorie, apoi vezi cine a fost România în aceeaşi istorie. Şi apoi compari!
Că până la urmă, dacă nu ai cheag, de unde faci brânza?

Dar nu mai contează trecutul. 

Noi trăim prezentul şi privim cu încredere spre viitor, ploconindu-ne spăşiţi atunci când apar Macron, Merkel, Theresa May şi alte persoane d-astea de fier, care fac regulile jocului şi pocnesc din degete la o masă, pentru a isca furtuni în cealaltă parte a planetei. Dacă nu putem fi stăpâni, măcar să fim animalele de companie ale stăpânilor.

Apoi luptăm împotriva corupţiei şi a nedreptăţii. Hahahahaha!! Păi ce facem aici? Ori suntem golani, ori nu mai suntem? Ori tăiem răul de la rădăcină şi trăim după principii solide, săraci şi curaţi, ori o scăldăm printre picături şi ne strecurăm în funcţie de interesul de moment, bucurându-ne de prezent şi acceptându-ne viitorul ca pe o urmare firească a prezentului?

DA, sau BA. Din păcate, cam la asta se reduce viaţa contemporană. Nu prea mai există cale de mijloc...iar acest lucru se vede de la cel mai simplu nivel al traiului de zi cu zi: ori avem viaţă profesională, ori avem viaţă de familie, ori avem timp liber. Nu mai avem posibilitatea de a trăi în echilibru. 

Aşa că trăim în stres şi pe fugă, mereu blazaţi de faptul că ne sacrificăm, dar fără rezultat - care s-ar vedea, dacă nu am fi conduşi de nişte mişei ce îşi bat joc de sudoarea frunţii noastre...

ŞI TOTUŞI: Oare aşa să fie?

  

Până una-alta, mai bine ne celebrăm şi eroii care au trăit şi au murit cu un scop. Oamenii care au depăşit orice obstacol şi s-au jertfit pentru un ideal, indiferent că se aflau pe câmpul de luptă, în închisori sau în propria casă, spetindu-se pentru bunăstarea familiei.

...şi nu mă pot abţine să nu mă întreb: eu pentru ce ideal mi-aş da viaţa? Mai avem eroi în vremurile noastre? Ce înseamnă să mai fii erou în aceste zile, când suntem formaţi să credem că "cine iubeşte, nu iartă" (cum ne spunea arhi-giga-mega-producţia capodoperă "Vlad"), sau că "lucrurile bune vin uşor" - conform unei campanii Kaufland?  

Mă rog...ne mai gândim la răspunsuri.

Momentan, zic să ţinem un moment de reculegere pentru toţi cei ce au fost şi ne-au modelat viaţa, aşa cum s-au priceput mai bine: 

[Imnul eroilor]