Se afișează postările cu eticheta Abba. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Abba. Afișați toate postările

duminică, 14 iulie 2019

Cea mai frumoasă zi

...şi alte impresii de pe litoralul românesc

Salut! Mă cheamă...Cum? Mă cheamă... Când? Mă cheamă...Săndel!
No, pe mine nu mă cheamă Săndel. De fapt, nu mă cheamă nimeni...Aşa că mă duc singur, nechemat! Apar ca măgaru' din ceaţă şi mă-nfig ca laleaua-n brânză, pe oriunde nimeresc - că na! Cum, necum, nu trebuie să ştiu şi eu ce se mai întâmplă prin lume?

Cu timpul, însă, m-am mai cizelat şi nu mai dau totul din casă. Păi ce ar crede lumea despre mine dacă află că toată ziulica stau înşurubat în fotoliu ca planta-n ghiveci şi mă uit la OTV şi Cancan TV? Nu, frăţică... nu merge aşa! Varianta oficială este că lucrez la pi.si. de acasă şi sunt fan Descopery TV! În timpul liber citesc "Idiotul" de polonezul ăla...Tolstoievski!...iar când vreau să mă relaxez, îmi pun "Rapsodia română", de Ciprian Porumboiu. Sau ascult Bach şi alţi d-ăştia care cântă cu "Dă-mi pălăria" sau "La donna-i mobilă". Uite, d-aia îmi place străinătatea...păi ăia îi zic "doamnă" şi mobilei de prin casă - nu ca la noi, unde la vacă se spune "dânsa" şi pe femeia căreia i-ai jurat iubire veşnică, o alinţi cu mai mult decât colocvialul "fă".

Serios, ascultaţi aci' la mine: în ziua de azi, contează imaginea! Nu fondul problemei!
Păi dacă ar afla cineva că-s fan Mynele TV, m-ar scuipa în ochi, de cum îmi scot nasul pe poartă! Ar râde şi curcili de mine! Ajung material de pamflet naţional, ca inteligeţii ăia de la NeverSee - care-s mereu nemulţumiţi că nu sare cultura din fiecare colţ de bordură şi s-au spart în figuri pe o manea d-aia neaoşă, pur românească:



[Adrian Copilul Minune - Neversea]

...iar când s-a dijăit "Noi suntem români", imitau brânza şi tăceau ca peştele.



[Noi suntem români - Neversea]

Uite, d-aia n-are ursul coadă!

Da' nu mai contează...important e că ne plimbăm!
Eu, spre exemplu, am  făcut turism la Mangalia. Nu e chiar bijuteria coroanei, cum ar fi Mamaia (unde-s preţuri de Dubai şi fix la fel ca petot litoralul, în rest), dar m-a uns pe suflet! Cu loţiune de plajă, protecţie 50+, desigur...ca nu cumva să mă ard aiurea şi şi să dau de alte probleme.
Bine...în principiu, nici nu prea aveam cum să fac asta: eu când mă duc la mare, chiar la mare mă duc. Nu la disco, nu la terasă, şi nici măcar la plajă...ci la mare, ÎN mare! Ore întregi, dacă se poate, nu mă mişc de acolo...chiar dacă ştiu să înot doar în stilul "topor". Aia e, nu putem fi toţi nişte aquameni.
Cert e că apa mă relaxează. Şi e şi mai curată...
Plajele sunt înfiorător de murdare şi nu prea mă atrag. Nimic nou, în principiu...toată lumea vorbeşte despre asta, deci nu mai e nevoie să o fac şi eu. Mă rezum la o singură idee: litoralul nostru îmi creează imaginea unei case părăsite şi dărăpănate, cu podea de confeti colorat şi ochiuri de geam astupate cu pictorialele nud ale Pamelei Anderson. E ca şi cum ai vrea să vinzi un coteţ şi-l spoieşti cu vopsea, ca să pară vilă de 5 stele. 

Da-i doar o observaţie...La nivel macro, m-am învăţat să aleg ce e frumos.  Şi uite aşa, de cum am ajuns, am căutat muzee. Ce să fac şi eu, dacă muzelele ie viaţa mea?
Prietenul Google mi-a arătat doar 2: Muzeul de Arheologie şi Muzeul Marinei. Puţin, ce să zic...dar mai bine decât deloc. Am trecut şi pe acolo şi-am semnat condica,  să nu mor prost...
Mi-a sărit în ochi, însă, Farul din Mangalia - care, cică se vizita cu program non-stop. "Interesant" - îmi zic, "...nu ştiam! Ia să dau o fugă, să vedem ce-o să vedem şi cât o fi biletul! Îmi imaginam ceva cam ca la Turnul Sfatului din Sibiu şi tresălta inima-n mine ca-ntro porumbiţă, cu gândul la ce mă aştepta "... 
Şi-ntr-o seară, aproape de miezul nopţii, nu ştiu cum fac de mă loveşte norocul şi mă nimeresc prin zonă!

Spre surprinderea mea, uşa era deschisă. Caut tăietorul de bilete sau măcar un portar...şi mă întâmpină doar o perdea noroiasă de beznă. Am băgat capul pe tocul uşii, şi mi-a venit să leşin. Nu ştiu cum e să mori asfixiat, că nu am încercat... dar în acele momente, nu cred că mai aveam mult. Instantaneu, mi s-a tăiat aerul din plămâni, de parcă mă strângea cineva de gât şi de torace, în acelaşi timp. Nu ştiu cum am găsit puterea de m-am retras şi am inspirat zgomotos stropii unui val mai puternic, cu capul balangănindu-mi prea greu, ca un pepene înfipt într-un pai.

Imediat am făcut stânga-mprejur şi m-am dus, întins, pe ponton...hotărât să nu mai fac acte d-astea de vitejie. Doar că mă-mpunge ăla rău şi intru în vorbă cu un domn, care se răcorea în briză, cu mâinile lăbărţate pe lângă corp, ca nişte aripi despănate: "Bună seara, cum e Farul? Se poate urca"? "Da, am fost acum vreo 2 ani, e foarte frumos! Ai panoramă cu Mangalia...se vede extraordinar"! "Nu mă mai duc, e noapte şi e târziu"..."Mergi, mergi, că e foarte frumos! Se vede panorama cu Mangalia"! "Altădată...e noapte"..  şi odată mi se învârtoşează-n mine inima de erou al neamului: "BA MĂ DUC! Fie ce-o fi, de ce să amân"?

M-am apropiat timid. Mi-am aprins lanterna de la telefon şi am băgat, precaut, capul pe uşă. Aerul fetid m-a lovit ca un ciocan: ZBANG!! Aproape că-l auzeam cum mă spurcă de strămoşi, că-i deranjez liniştea.
Mă uit în jur cu teamă, să nu mă-ncaiere vreo dihanie. Puţea de-mi crăpa capul. Ochii mi se scurgeau pe obraji şi respiram sacadat, să nu mă pălească hepatita. Înăuntru, animale nu erau...ci doar o scăricică ruginită şi soioasă, care ducea în sus. Urc. Mă strecor prin deschizătura dintre parter şi etaj...cu greu; nu-s vreun malac, dar abia am încăput, zgâriat pe coate şi asudat. La etajul 1, m-a lovit un nou val de leşin. Putoarea mă înghiontea în moalele capului şi începusem să tremur! Frig? Frică? Cine mai ştie? Mirosea a alge putrezite, urină, fecale, hoit, carne descompusă, sulf şi ceva acid, care-mi înţepa lacrimile de pe obraji. Cu telefonu-n dinţi şi agăţat cu o mână de scară şi alta de zgrunţurile din pereţi, am dat o roată cu privirea prin jur, să verific de alte dihănii. Nu erau, dar am dat cu capul în marginea scării care ducea spre vârf. Am apucat cu mâna ceva lipicios şi m-am cutremurat, cu scârbă. M-am zgâriat din nou şi am urcat spre gura de briză, de deasupra. Nu ştiu cum am ajuns acolo, dar din întunericul de jos, aud un strigăt: "Ia uite-l p-ăla, unde s-a urcat"! Cred că eu eram "ăla" şi m-a-nfoiat o mândrie, de parcă tocmai cucerisem Everestul!
Când mi-am revenit cu respiraţia, am realizat problema de ansamblu: "De urcat, am urcat. Dar cum cobor"? Mă simţeam ca o mâţă prizonieră într-un copac...Numai că mi-era ruşine să sun la 112, să mă dea SMURD-ul jos. Îmi venea să mă culc acolo...m-o găsi, careva, până dimineaţă! 
În stânga-jos se căsca gura cariată şi neagră, care ducea spre pământul de dedesubt. În faţă, împrejur, în toate părţile, domnea o beznă rece. Mangalia era, cumva, în spate...o aglomerare de luminiţe plăpânde. Halal panoramă! Mă aşteptam să văd cum străluce luna printre valuri şi cum se oglindesc stelele-n spuma mării...şi am uitat că-i nor. D-aia-s prostănac! "Unde-i bine, nu-i de mine! Unde-i rău, hop şi io"! - povestea vieţii mele!

După un timp, rebegit de frig, îmi fac curaj şi cobor... cu telefonu-n buzunar, luminând prin materialul pantalonilor. Verific din nou de jivine, mă bat cu putoarea, mă strecor, fac echilibristică pe nişte ţevi, mă chircesc prin gaura din podea, iau o gură de aer, icnesc şi SUCCES! "The Eagle has landed"! Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru mine! Îmi venea să pup pământul, de bucurie...să-l mozolesc şi să-l strâng în braţe ca pe bucata de bunic pierdută şi regăsită în mina de cărbune:



[Dero - reclama nepoateeee]

Ziua următoare îmi spune o prietenă: "Vaaaaaiiii, ce frumos! Ai urcat în Far! Şi eu vreau...nu mai pot de dragul lui, când îl văd aşa, vopsit alb şi albastru, cum sunt căsuţele în Grecia! Superb"!
"Aha"! Atât am mai putut spune. Vreo 2 zile, aproape că îmi era scârbă şi de mine...parcă puţeam ca un sconcs şi eram mai tot timpul sub duş.

După alte câteva zile, mă loveşte o mare dorinţă de cunoaştere: "Frate, ce ceapa mă-sii avea Farul ăla, de candea aşa? Ia să vedem şi pe zi...că poate-mi schimb părerea şi-mi întorc impresia la 360 de grade"...
Şi m-am dus. Din nou. Afară, era miezul zilei. Înăuntru, cam aceeaşi beznă...noroc că acum ştiam ce aveam de făcut. Mi-am vârât telefonul între dinţi şi sus pe scară cu mine! Jos verificasem deja...era un morman negricios de plante, pachete de ţigări, hârtii şi grafitti de urină pe pereţi. Sus...Doamne, apără-ne şi păzeşte! Am băgat capul prea repede pe deschizătura din tavan şi am uitat să trag aer în piept. Adică nu am uitat, dar am efectuat manevra asta prea târziu...şi putoarea m-a lovit în fundul stomacului, cu forţa unui excavator aruncat din avion! Dau o roată cu privirea, din nou: balegi de mucegai, igrasie, un morman de căcăţoi putred şi bâzâit de muşte, o orătanie descompusă, care nu se vedea - dar se simţea, tablouri morbide cu urină, iarbă de mare, rugină şi ciment umed, miros de sare şi midii stricate, alge băşicate de un lichid galben verzui şi un miros greu ca plumbul, ce mă strângea de plămâni ca o menghină pe steroizi.
Prin vâltoarea unei ameţeli greţoase am văzut scara către libertatea etajului 2. Şi am urcat, icnindu-mi ficaţii şi jurând-mi că nu mă mai las mânat de curiozitate, niciodată în viaţa mea! Sau, măcar, până la următoarea ocazie...



Sus, era frumos - dar nu prea. Cel mai mult mi-a plăcut vântul, care-mi biciuia faţa, ca un ventilator supradimensionat şi mă forţa să respir aer curat. Cu ochii închişi, ascultam briza, valurile, pescăruşii...şi din când în când, mai aruncam câte o ocheadă deschizăturii de canal, care ducea în jos. "Nu-i momentu-acum, nu-i momentu-acum"...şi amânam clipa coborârii.

Una peste alta, a fost...interesant. Episodul cu FARUL face parte din categoria aceea de întâmplări care îţi încreţesc carnea pe tine şi te marchează pe vecie când se petrec, dar pe care timpul le transformă în poveşti numa' bune de hăhăială, la un pahar de vorbă.
...iar experienţa "Mangalia - reloaded" a fost foarte deosebită. Mi-au placut oamenii. La plajă mă amuza un negustor, care cutreiera nisipul, cautând muşterii: "Colaci, colaci calzi, kurtoşi proaspeţi"! Nu a avut succes, aşa că a dat-o pe poeme cu porumbi fierţi:
"Pentru fetele virgine, dau porumb cu vitamine! Vitamina A şi E, să le crească ţâţele! Pentru blonde şi roşcate, dau porumbul fiert, în rate"!
"Ia porumbu', porumbelu', că-ntăreşte cocoşelul"!...şi apoi trăgea un strigăt behait, ca un Tarzan spânzurat de ouă: "Aie! Aie! Aie"!

...ceea ce era superb! N-am cumpărat nimic, niciodată, dar eram fanul lui! O singură dată, totuşi, am vrut un kurtos...şi nenea a apărut cu porumb şi striga după fete virgine. Ghinionul lui...nu le-a găsit, nu a făcut vânzare! 

Serile, citeam cocoţat  într-un vârf de bancă de pe faleză. Roiau ţânţarii-n jurul meu, ca la un ospăţ regal la care eu eram felul principal - dar mai conta? Şuieratul sacadat al valurilor merită oleacă de suferinţă!

Uneori, însă, mă săturam...şi porneam, teleleu şi muncit de nostalgie, pe oriunde unde mă duceau picioarele. Pontonul cu far era mai tabu ca un obiectiv militar...însă îmi făceam veacul prin parcuri. Aşa am găsit, într-o seară, un colţ de fericire. Am auzit un pian, apoi o voce vibrând, parcă, din largul mării. Cântau valurile, norii şi frunzele copacilor. Cântau despre stele şi dragoste, despre o altă lume, plină de lumină.
Nu am ştiut ce să fac...aşa că m-am oprit şi m-am întins cât eram de lung, pe o bancă, sub un felinar. La loc luminat, la loc cu verdeaţă, de unde a fugit întristarea şi suspinul. Preţ de-o bătaie de inimă, am stat aşa, suspendat în timp...învăluit într-o clipă de zâmbet şi linişte. O oră, o zi, seară de seară, mai multe zile. Sau, doar o eternitate înghesuită-ntr-un crâmpei de secundă. Cea mai frumoasă zi.

Să ne bucurăm, deci!
...cu o melodie. Nu e varianta pe care o doream eu, dar trebuie să ne mulţumim cu ce ne oferă youtube-ul:

 

[Abba - Ciquitita]