marți, 20 iulie 2010

Fericirile

(nu cele duhovniceşti, ci celelalte...mai pământeşti oleacă)

De curând am avut ocazia să citesc nişte articole, nişte analize asupra fericirii.(probabil că e vreo inflaţie a acestei stări de spirit, sau ceva). Însă stilul de abordare era total diferit: în timp ce într-o parte se decreta sus si tare că la modă este nefericirea, că lumea vrea să fie în trend, să alearge chiaună şi cu limba scoasă după nefericire, în cealaltă parte ni se predica cu patos bunăstarea lucrurilor simple, căldura unică de mamă ce îşi îmbrăţişează copilul(asta n-o sî pot simţi în veci pururi, deoarece pentru a putea simţi sentimente materne, ar trebui să suport câteva artificii de calcul, care mi se par...nenaturale)
Anyway...deşi pe alocuri adevărate, ambele puncte de vedere mi s-au părut doar nişte exerciţii de falsitate crâncenă şi ipocrizie crasă, nişte ode închinate propriei persoane, nişte ridicări pe un postament special pe un postament mai special decât nemernicilor de rând ce s-au învăţat doar să se plângă şi au uitat să guste din savoarea vieţii. Pe sistem "Băi idioţilor, fericirea nu înseamnă numai vacanţe exotice şi plimbări cu limuzina!; Ia nu vă mai orăcăiţi atât implacabilitatea sorţii şi plecaţi urechea colea, să vă înveţe Măria Mea cum să trăiţi şi voi în lume! - Of, of, of,...dacă n-aş fi eu să vă învăţ ce-i cale pe vale... praful şi pulberea s-ar alege de nemerniciile voastre!", duduile (păi da' şi normal! Cine dracu credeaţi că poate fi lovit de deşteptăciunea ancestrală) băgau cu drag şi spor despre Spiralele Universale şi despre nimicnicia muritorilor de rând.
Doar că, mie mi se pare destul de simplă măgăria asta cu sentimentele pozitive: genetic, fiinţa umană este croită să îşi caute fericirea fix acolo unde nu o poate găsi. Aici nu mai merge cu comparaţii şi estimări idioate. Cutărică nu are ce mânca, dar eu bag în mine (a.k.a. "ţin regim, că nu mă îngraş şi pot să mănânc orice") ca-n-tr-un spital de urgenţă pe timp de război, şi totuşi nu-s vreo culme de fericire. Alţii nu au văzut salată de fructe decât în poze, eu o dau la câini dacă s-a învechit o zi, cine Mama Ciorilor să mai mănânce ceva care nu e proaspăt? Vrei să dea dizenteria peste mine??
După toate definiţiile, ar trebui să fiu monument de fericire. Sau nu...pentru că fiecare apreciază banalul atunci când nu-i mai este accesibil.
Aţi realizat vreodată ce fericire crudă te cuprinde când stai întins pe spate, cu mâinile sub cap şi bei un pahar de apă rece?? O prostie, pentru că fiecare dintre noi poate face acest lucru hidos de banal, în fiecare secundă a vieţii...sau nu. Am trecut prin momente în care am fost ţintuit la pat, singurele mişcări care îmi erau posibile fiind mişcarea ochilor de sus în jos şi de la stânga la dreapta. Nu aveam voie să beau şi să mănânc, nici măcar nu mi se permitea să stau lungit ca tot omul culcat, picioarele fiindu-mi sustinute la 30-35 cm deasupra axei capului. Mi se scurgeau ochii după un pahar de apă şi un covrig de cocă ordinară, însă tot ce primeam erau perfuzii şi udarea buzelor cu un tifon înmuiat în apă. Nu mai voiam excursii şi concerte, spectacole şi preumblări prin Insulele Virgine, ci ceva extrem de simplu şi banal, care totuşi îmi era refuzat (şi care, ar fi trecut imediat ce îmi era accesibil).

O pritenă îmi povestea că ar trebui să fie fericită în comparaţie cu o fată de vârsta ei, care avea nişte probleme de deplasare. Oricine care putea mânca o coajă de pâine ar fi trebuit să fie fericit în comparaţie cu mine, care mâncam cu paiul. Ar trebui...dar nu; chestiile astea nu funcţionează aşa: Le simţi sau nu (Dacă eşti sau nu privat de ele).

Simplu, ca "Bună ziua". Eşti fericit sau nu. Nu există "Ar trebui", niciodată nu a existat.

2 comentarii:

  1. Vezi ai grijă să corectezi titlul - ferici-ri-le. În rest, e stilul tău, frust, cinic, realist.

    RăspundețiȘtergere
  2. Eram nai băsescianist în exprimare măi...da' gata, am corectat pocinogul. :))

    RăspundețiȘtergere