vineri, 30 octombrie 2009

O incursiune în rahaturile cu miere ale realităţii - Part V


Capitolul V
Miracolul nevoinţelor Adevăratei Iubiri


Fermierii au ieşit în stradă. Angajaţii Metrorex urlă în faţa Ministerului Transporturilor. Şomerii mor de foame în case. Intelectualii se chinuiesc cu Hayssam Renăscutul, medicii se luptă pe viaţă şi pe moarte cu porceaina gripa. Populaţia cu de-a întregul se uită avidă la lupta gălăcioasă dintre cei 2 taţi ai "Cacofoniei de Izvorani" (aştept cu nerăbdare momentul în care se vor ciomăgi în direct cele fără număr mă-se ale aceleiaşi distinse persoane). Şi mie mi se fluştură gândurile aiurea în tramvai...
În timp ce stam eu frumuşel şi admiram toate aceste acte ale caricaturii á la Românica, numai ce simt cum mă zvâcneşte din vârful unghiei un chef de iubire proaspătă (că doar d-aia sunt aşa un fan înfocat al ei...pentru că îmi vine pe nepusă masă! Îmi place, îmi place, îmi place...ura! Ura! Ura! )! Şi nu chefuleţ din ăla blegit, de te ia şi te lasă în câteva secunde; mă chinuia un cogeamite chef din ăla crâncen, de îmi tâmpea percepţiile şi îmi găurea inimoaca cu vârful sulei (instrumentu’ de împuns, pentru obsedeii care se gândesc la prostii). "No…acu’ ce-i de făcut, măi băiete? Iubirea e un sentiment prea pur şi mult prea rar, ca să îl acceseze orice bou precum stimata ta persoană; că doar nu mergi pe stradă şi la un colt de ghenă bâzâită graţios de nişte muscoaie urâte şi negre ca noaptea, dai peste ea…care se urcă avidă pe tine şi te suge de vlagă! Ori te laşi, ori…nu ştiu! găseşti şi tu ceva să te descurci…" (cam asta îmi glăsuia Inner Me, un glăscior de prin inima fundului meu).
Şi chiar aveau dreptate vocile. Aşa că, am hotărât să scriu…să îmi pun pe hârtie (recte monitor) toate dorurile care mă macină neostoit şi neobosit (precum fărâmiţează o piatră de moară pe un bobişor de cereală), toate drăgoştile care gem în mine şi mă pătrund flămânde. Chestia e că nu puteam aborda subiectul acesta atât de uşor…nu aveam nici măcar o fărâmă de idee cum aveam să încep; plus că eu nu prea mă am cu suciectele astea înălţător de diafane, fine şi sensibile. Mi-am zbătut creierii 3 zile şi 3 nopţi, şi poate i-aş mai fi siluit şi acum, dacă nu apărea EA! Unica, fenomenala, luminătoarea, pe numele ei de divă “Cu-jet-ătoarea Bianca”.

"Pentru dragostea unui trandafir, trebuie să suporţi spinii". Aşa se căina (nu găina) micuţa…într-o poziţie câinoasă, în chiloţi şi cu cizmoace lucitoare şi seducătoare şi sexy, mai sus de genunchi (pesemne resimţea frigul iernii şi a upgradat ţinuta de modeală în extaz). Dar pe mine nu m-a tâmpit nici slăninuţa ei fragedă care lucea la lumina reflectorului, nici bikineii cu găurele şi nici măcar privirea ei galeşă, de oaie beată. Eu am rămas ca curca la lemne, pălit în moalele capului şi în plexul gândirii, taman de profunzimea afirmaţiei ei…care m-a răscolit, m-a vibrat până la ultimul capilar spiritual. Băi…să-mi trag! Bănuiam eu că Dragostea e ceva supercalifragilistic şi că o descoperă numai fiinţele evaluate la sentiment, dar chiar aşa? Chiar atât de greu să fie?
Ca prin farmec, televizorul mi s-a pornit fix pe Kiss (tot cu iubirea, ce v-am zis? Asta e treabă serioasă, băi oamenilor! Nu pentru toţi retardaţii afectivi, toţi ignoranţii aiuriţi, precum mă aflu eu) şi în urechi a început să îmi susure Battlefield; şoaptele suave mi se frecau drăgăstos de ciocănel, coborau galeş pe scăriţă, se cocoţau pe nicovală (unde făceau câteva reverenţe), penetrau cu fineţe de catifea prin fereastra ovală, apoi plonjau zglobiu în cohlee.
Şi atunci m-a lovit implacabilitatea cunoaşterii! Abia atunci, axonii neuronali s-au unit mlădios în străfulgerarea de foc a purităţii sentimentăloase.

Un câmp de luptă aburind, plin de cratere fumegînde. Şi un sărman tânăr,…plin de răni şi suferinţi, se târăşte anevoie printre cadavrele năclăite de noroi şi sânge. Simte flamele exploziilor prin fiecare por al greieraşului său obosit, însă luptă şi se jertfeşte până la final. Eroic şi viteaz, el screme tot ce are mai bun într-nsul, înaintează greoi şi în reluare...îîîîîîvvfffff…îîîîvvvffff…îîîîvvvvvffff…Trupul îi e o rană hâdă, ochii i se împăienjenesc, ghimpii îi macină chi-ul, durerea îi paralizează rotundelul. Voinicul nu se lasă….scrâşneşte din dinţi, ţi dă-i ţi luptă, ţi luptă ţi dă-i…se-mpinge anevoie prin maldărul de murdărie roşiatică, mai strânge o dată din dinţi, apoi leşină vlăguit. Cât a stat aşa…nu vă pot spune. O secundă? O oră? O zi? Nimeni nu poate şti…pentru că toată natura asista cu sufletul la dinţi, la această luptă deznădăjduită. Corpul eroului este cuprins de spasme…ghimpii ascuţiţi îi frământă ouălelele din pachetul primit de la măicuţă-sa iubită…foamea îl copleşeşte, dar el nu se lasă. Vâââjjj, vâjâjj, vvââjjj…icneşte spumă sângerie , tuşeşte gripat, mucozităţile vâscose îi flutură în vântul pornit de nicăieri (contaminare cu gripă porcească?) Puţin…puţin…încă puţin…se încoardă spasmodic, gura îi este năvălită de fiere arsă, DAR EL ÎNAINTEAZĂ! Vede deja înmiresmata corolă de minuni, ce tronează apetisant într-o vâlcea…îi simte nuda fălnicie prin fiecare ţep crăcos al bărbii sale băţoase, plină de dorinţi. Burtoaca i se răsfiră flasc pe sub combinezonul ruptucit, sângele curge şiroaie, saliva i se prelinge neputincioasă prin pădurea de spini obrăjeşti, limba îi atârnă moale pe un umăr scorojit…Dar…DAARRRRRR…..când nimeni nu se aştepta, o mână murdară se întinde fleşcăit şi apucă o petală îmbujorată, care se revarsă în el…iubirea îl pătrunde prin fiecare cotlon, îi stimulează toate punctele vitalităţii (inclusiv P, G, H, M. T, S), îl uneşte cu Căile Ancestrale ale Universului, îl întăreşte…îl inundă, atotputernică şi luminoasă.

Asta ar putea fi o explicaţie plastică a reflecţiei tutei de mai sus. Sau mă rog…ceva aproximativ. Pentru că eu, cu mintea mea plină-muci de slăbiciuni nu pot cuprinde cu adevărat asemenea meditaţie de adâncime. Asemenea cutezanţă în simţire, asemenea afirmaţie castă şi plină de enigme neînţelese.

Sau, ar mai putea fi una, la fel de mai mult ca reală.

Ca să ai gentoace cu lipici la duşmance, ca să poţi fi o născătoare valabilă de invidii crâncene printre găinăret, că să poţi gusta din ambrozia celebrităţii preacurveşti, trebuie să închizi ochii la trabucul moleşit, ataşat de vreun grăsan coclit. Trebuie să îţi calci pe sufleţel-cel-curăţel şi să te sui călare pe iubirea înmuiată de sudoare, să strângi din măsele şi să suporţi fără crâcnire mormanul de grăsime gălbejită care te alintă drăgăstos, prin cele mai intime cotloane. Trebuie să înduri cu stoicism pentru a ajunge la capu’ la floarea din vârful tulpinii ghimpate. Trebuie să simţi cum iubirea te pătrunde apoi se prelinge în necunoscutul Hermes-ului bucălat...

P.S. Acum, mă simt mai uman. Acum sunt în concordanţă cu fluxul de energie iubăcioasă, acum sunt gata să îndur orice. Acum e …”Titan Ice. AAAAAAAAltă viaţă….”
Sexy, isn’t it?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu