sâmbătă, 25 aprilie 2009

Romaneaua mea, pur şi simplu

E scărpinici mare cu relaţiile astea pe internet...şi totuşi, rămân ”perplexat” zilnic de cât de “lucruri slabe” pot fi unele persoane. Uneori am impresia că am eu ceva sucit la creier, că nu sunt eu ”în rându’ lumii”, că nu merg cu restul turmei...Tot sper că trăiesc un coşmar prost realizat şi mă ciupesc ca disperatul; Degeaba! Nu reuşesc să mă trezesc...Singurul rezultat este că uneori, arăt ca o vânătă uriaşă..Pentru că naivitatea (pe alocuri chiar prostia) unora, văd că nu dispare!
Şi am obosit să mă indignez aiurea, aşa că (de data aceasta) doar remarc o povestioară nesemnificativă:

Printr-o ”ţârică” exotică şi minunată, o femeie sensibilă îşi plânge amarul: S-a căsătorit acum 8 ani (din dragoste nebună, bineînţeles) cu jumătatea ei mult visată şi sortită numai pentru ea, şi totul a mers ca un rulment bine uns...cel puţin o vreme. Până când, de peste mări şi ţări, de peste sute de kilometri de cablu ”internetic”, a apărut o nouă Jumătate! Iar jupâneasa noastră a început uşor-uşor să simtă (din nou) fiorii dragostei....A văzut o fotografie, şi-a deschis Porţile Inimii, şi revărsarea toltoaşei de ”măncărici dătători de fericire” nu s-a lăsat mult aşteptată! Numai că acum, plăpândul ei sufleţel este sfâşiat între dorinţa de a divorţa de prima iubire pentru a fi cu aceasta mai...actuală, sau de a-şi călca cu tractorul pe sentimente şi de a nega tot, de a-şi continua viaţa fericită de soţie ”grijulie, gospodină şi devreme acasă”...

Binecuvântare, sau Blestem? Să te împiedici de PLEAŞCA (acesta este cuvântul meu preferat, mai nou) DE IUBIRE ADEVĂRATĂ, de două ori în viaţa asta nepricopsită? Nu ştiu ce să mai zic...uneori simt cum mi se opesc neuronii din circulat, fiind şi ei prea uimiţi pentru a-şi face treaba de ”curieri priori-post” ai gândurilor...
Dar presupun că totul se integrează perfect în peisaj: undeva unde stâlpii se încăpăţânează să apară taman în mijlocul drumeagului, şi nu se dau duşi de acolo cu nici un chip; undeva unde intri în parc ca într-un muzeu, pentru că nu ai voie să atingi exponatele (adică copacii şi firele de iarbă din dotarea primăriilor), nu poţi intra cu role şi biciclete (că doar nu eşti acasă la tine) şi nu ai voie cu animale; undeva unde ţi se zbiară să dai cu praf de mers, în cazul în care ai enormul curaj de a cere ajutorul ”Instituţiilor de Stat” (în ”trei litere” pe scaun); undeva unde, într-un parc al unui oraş super-fain sunt aşezate nişte pietre faine după modelul Stonehenge, iar tinerii faini mărturisesc cu nonşalanţă că nu au auzit niciodată în viaţa lor faină de un asemenea monument (fain, desigur)...nu ar mai trebui să mă uimească nimic.
Uneori sunt mult prea sleit de puteri ca să mă mir; asta e Romaneaua mea mult iubită şi scumpă...deşi câteodată mă pocneşte (drept în moalele capului) un chef să mă mut prin Congo...de-mi lasă gura apă!

P.S.: ”Este posibil să fie posibil” ca brand-ul de ţară să fie ”Watch, BUT don’t Touch!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu