Ultima zi de vacanţă

Ce înseamnă MAREA?

Măreție. Libertate. Fericire. Statornicie. Inimi frânte. Bani cheltuiți. Mizerie. Decadenţă. Interes. Stres. Şi un sentiment inconfundabil de prezent continuu.

  

În ultima zi de vacanţă, un băiețel de vreo zece ani se juca în tăcere pe plajă, cu broboane de lacrimi şiroind pe obraji. La un moment-dat, îl strigă maică-sa și copilul începe să plângă de-a binelea şi să ofteze a neputinţă. Culege o scoică, se ridică din nisip cu capul în jos, se uită cu regret înspre mare și începe să strige: "Mami, te rog, încă puțin"! 

Se uită spre mare încă o dată, dar fuge la mama lui, strigând mereu: "Mami, încă puțin. Te rog, mami, te rog...te rog...doar puțin. Încă puțin și gata"!

După minute întregi de rugăminți fierbinți, o palmă de părinte se ridică spre nori și copilul tace, cu lacrimile înnodându-se în barbă.

E final de sezon, ce știe el? Hotelul se închide în câteva minute și turiștii se întorc, agitați de atâta relaxare auto-impusă,  la viaţa lor neliniştită. Ce știe copilul? El vrea doar să mai construiască încă un castel de nisip. Şi apoi încă unul. Şi încă unul...

"Elviraaa...hai"!!! 

Puțin mai încolo, un bătrân își cheamă câinele. Este în mașină, cu motorul pornit și portiera deschisă. 

Vântul bate năprasnic, aşa cum a bătut întreaga săptămână. Apa este caldă, dar valurile sunt mari și steagul roșu este arborat. Plaja este aproape pustie și plină de mărăcini, PET-uri goale, hârtii și tot felul de ambalaje netrebuincioase.

 

Un nene se duce la plajă, cu pielea roşie ca racul fiert și prosopul pe un umăr. Se uită în jur și exclamă cu obidă: "Cinci lei pe zi, taxă de stațiune... şi pentru ce"??

Vântul bate în continuare, iar șuieratul valurilor este străpuns de câte un fluier alarmat. Salvamarii dau din mâini către cineva care înoată contra curentului și se tot îndepărtează de țărm. Omul se 

distrează... face cu mâna spre salvamari și continuă să dea din braţe, împotriva valurilor. O fi înotător experimentat, ce știu eu?

Vântul bate și ridică nori de nisip, hârtii și cocoloaşe de celofan. Pubelele sunt pline peste tot. Un trecător străbate faleza grăbit, cu țigara în colţul gurii și un rucsac în spate.

Mai rămân deschise doar hotelurile care găzduiesc bătrânii aflaţi la tratament. În rest, totul este înghițit de pustiu. Magazinele se închid rând pe rând, restaurantele trag obloanele și autoservirile abia mai au mâncare prin vitrine. În maxim două zile se închid și ele... de ce să se mai gătească mâncare proaspătă?

Mi-e foame și sete. Mă uit printre resturile alimentare dintr-o vitrină și aleg să îmi iau o pungă de covrigi și o sticlă de apă din Kaufland. Ceea ce văd, nu-mi inspiră încredere.

 

Prin vânt răzbat acordurile unui cântec turcesc. Pare a fi ceva prin apropiere... o terasă? Goală. 

Îmi amintesc că aseară am fost să văd meciul la o terasă. Nu-s fan fotbal, deși la meciurile echipei naționale mă mai uitam din când în când, până acum vreo zece ani. Seara trecută aflasem că "ai noştri" joacă împotriva echipei Israelului, pentru o calificare la nu știu ce dudă. Ce-i drept, nici nu m-am interesat prea mult; de fapt... eu am ieșit doar ca să nu stau în camera de hotel. 

Din experienţa anilor trecuți, mă așteptam ca terasa să fie arhiplină. Spre surprinderea mea, era doar o masă ocupată de câțiva bătrâni cu câte o bere în mână, ce se agită ori de câte ori tricolorii au mingea. Ospătarii deretică pe la mese și strâng ce mai e de strâns, înainte de închidere. Patronul terasei se plimbă furios de colo până colo, ca un leu în cușcă -  iar ospătărițele cu fustele de-un deget peste 

fund se tot apleacă peste mese, după pahare rătăcite. 

Mai este un sfert de oră până la încheierea primei reprize și din bucătăria terasei începe să se audă "Un trandafir creşte la firida mea". Urmează altă manea la un volum şi mai ridicat, pe care nu o cunosc. Microbiștii se agită și vociferează, pentru că nu mai aud nimic la TV. Muzica răsună mai tare, iar oamenii acceptă situaţia şi continuă să se uite la succesiunea de poze de pe ecranul televizorului. 

Angajații terasei dansează pe lângă mese iar unele fete mai curajoase încep să dea din buric. Au tras gardurile, dau muzica la maxim și cu toţii se leagănă vrăjiţi, cu teancuri de farfurii în braţe. Clienții încăpățânați nu pleacă şi nici nu mai cumpără altceva; stau cu aceeaşi veşnică sticlă de bere în faţă, pe care o pupă pe gură, din când în când. Este un război al nervilor, dus pe tăcute şi cu ocheade ascunse. 

În cele din urmă se renunţă la circ și ospătarii se așează pe scaune, să se joace pe telefon. S-au topit până și spumele patronului. Dezamăgirea e în floare când Israel egalează. Sticlele de bere sunt goale, dar nimeni nu mai comandă altele. 

După minute întregi de agonie și plictis, se fluieră finalul meciului. Terasa se golește, gardurile sunt trase de tot, iar porțile sunt încuiate cu lacăte grele.

 

Îmi iau troler-ul și mă îndrept spre gară, cu gândul la copilul care plângea după mare. 

Ce știe copilul? Timpul trece, dar marea nu se mută din loc. Marea rămâne tot acolo... Doar oamenii pleacă. Întotdeauna.

Să bem pentru asta!

[Bibi - Nu te mai vrea fata]

Zi-le de vacanţă

Îmi place Mangalia și merg cu plăcere pe acolo, ori de câte ori am ocazia. Chiar regulat, în ultimii ani.  C-apoi... ce să fac dacă-s îngrămădit şi nu respect deloc învățăturile moderne, motiv pentru care mă atașez de oameni și de locuri, chiar și atunci când nu e nevoie? "Ghinion" - vorba marelui clasic în viaţă!

No, si cum spuneam: am vizitat cam tot ce era de vizitat prin zonă - că dacă merg undeva, nu-mi place să stau ca planta-n ghiveci, pironit într-un loc, pentru că sunt în concediu şi nu trebuie să mă dau jos din pat decât după prânz. Nu, dom'le... departe de mine asemenea lucru! Prin urmare, mă trezesc dis-de-dimineaţă şi mă duc să-mi rup picioarele pe toate coclaurile, până fac băşici în talpă! Umblu de nebun pe oriunde văd cu ochii şi vânez orice obiectiv turistic posibil, ca să-mi fac pofta inimii. 

Prin urmare... Mangalia mi-e dragă şi nu pot spune că păşesc pe un tărâm total necunoscut.

Dar anul acesta, am avut o surpriză: căutam ceva pe harta litoralului și tot umblând de colo-colo cu omulețul GPS, am descoperit că în Mangalia există un sit arheologic cu ruinele orașului antic Callatis, chiar lângă hotelul la care am stat anul trecut. 

Unde, măi, că în ultimii patru ani am bătut zona aia de-a lungul şi de-a latul, pe orizontală şi pe verticală și chiar şi-n dungă! Cum să ratez asa ceva? M-am gândit că ori o fi fost înconjurat de vreo grădină cu boscheți şi era ascuns privirii, ori era în renovare şi nu se vizita, ori ruinele fuseseră descoperite luna trecută și de aceea nu aveam când să le fi văzut. 

Hmmm.... De-a dreptul ciudat!

Prin urmare, cum am ajuns în Mangalia și am avut oleacă de timp, m-am dus țintă la locul cu pricina, să văd marele obiectiv istoric. Mi-am pus și GPS-ul, ca să nu mă învârt aiurea... și de cum am ajuns, l-am recunoscut: păi pe aici am trecut de sute de ori! Atât că eu credeam că e un parc... d-aia are alei asfaltate și coșuri de gunoi. Ce-i drept, erau și câteva pietroaie, dar am crezut că s-o fi demolat vreo capelă pe vremea lui Ceauşescu şi şantierul a rămas, apoi, în paragină - cum e tradiţia pe la noi. De unde era să visez eu că fărâmiţele alea de ziduri alea sunt de la Callatis, dacă nu scria nimic, pe nicăieri?

În retrospectivă, însă, îmi dau seama cât am fost de idiot: păi nu romanii construiau drumuri și poduri și erau lumina antichității? De ce nu ar fi putut inventa și asfaltul sau tomberonul de plastic? 

De fapt, săpături arheologice recente au scos la iveală chiar și cabluri de fibră optică, ce au fost datate din vremea romanilor! Adică romanii aveau până şi internet, atât erau de avansați! Ce ruine din Pompei, cu proto-fast-food-uri? Evoluţia maximă este internetul, frăţică! 

Și deși se știe că dacii erau mult mai smecheri și cei mai înțelepți oameni din toate timpurile, pe teritoriul Daciei nu au fost făcute asemenea descoperiri. Deci, e clar: dacii aveau internet wireless și transmiteau date prin wifi sau bluetooth! Nu?  Altfel, se descopereau ceva sârme sau antene...

În altă zi am plecat la plajă. Și cum stăteam eu, fain frumos, răşchirat pe prosop ca o amibă călcată de tren, numa' ce aud lângă mine un mormait domol. Am sărit de cinşpe metri în sus şi m-am agăţat de-un boschet mai măricel, că n-aveam copac, ca să mă urc în el! Mă gândeam că a venit ursul la mare, la soare, să facă plajă și o mică baie. Ce, nu se poate? Dacă a ajuns prin Ploieşti, ce mai e până la mare? Câteva zile de mers pe jos!

Când mi s-au mai liniştit bubuielile inimii şi am început să văd clar, mă uit şi ce credeți? La doi pași de mine, un flăcău ambulant  își striga marfa: "Porub...hai la poruuuub! Poruuuuub caaaaad..."

O fi fost bolnav; dar nu părea. M-am gândit chiar şi că doarme şi merge-n somn, d-aia era aşa molâu...însă era treaz. Poate n-avea chef de treabă? Probabil.  

Cert este că imediat m-a lovit cruntul adevăr şi-am îngheţat, preţ de-o clipire: 

Fraților! Voi vă dați seama ce înseamnă asta? Ne mor tradițiile și rămânem ai nimănui!! Praf şi pulbere se alege de noi! Dacia, pământ strămoșesc, al cui vei mai fi? Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele haiducilor? Și unde sunt, oare, vânzătorii ciocolatii care te îmbiau cu marfa lor, în cele mai șugubeţe feluri? 

Păi ce-i aia:  "Porub, hai la poruuuub...", bolborosit cu deznădejde şi în şoaptă? Ne jucăm de-a pantomima? Facem concurs de depresie sau ce?

 

Îmi venea să smulg copaia cu porumb fiert din mâinile adormitului:

"Dă-te, băi, de aici şi cască ochii la mine, să-ţi arat cum se face: în primul rând, stai drept! Calci bărbăteşte şi strigi cu toţi dinţii, ca să-i inspiri încredere omului: 

Porumbelul cu sărică face bine la burtică!! Porumbelul, porumbiţa ie mai bune decât pița! DORIŢI UN PORUMB, DOMNIŢĂ? Porumbelul cel mai bun, chiar pe plajă la Saturn! Porumbelul cât purcelul, nu-ți golește portofelul! DOMNU', DOMNU'... LUAŢI DOI PORUMBI FIERŢI ŞI AL TREILEA ESTE GRATIS, PENTRU COPILAŞ! CUM ÎL CHEAMĂ? PFUAAAAIIII... EXACT CA PE MINE! ACUM VĂ DAU! AVEŢI GRIJĂ, CĂ-I FIERBINTE! Arde, arde, frige, frige, n-are gură ca să strige!! Să strige că-i cel mai bun, chiar pe plaja din Saturn! Porumbelul de la mare, face șurubelul tare! DOMNIŞOARĂ, CE FRUMOASĂ SUNTEŢI! TOP-MODEL, PE CUVÂNTUL MEU! Porumbel cu verighete, pentru fetele cochete! Porumbel cu vitamine, pentru fetele virgine"! HAIDEŢI LA PORUMB, NU EZITAŢI, PENTRU CĂ NICI NU ŞTIŢI CE PIERDEŢI! DORIŢI UN PORUMB FIERT? COSTĂ DOAR 10 LEI! Nu daţi banii pe prostii, luaţi porumb fiert la copii!

Dar nu m-am dus. 

Iar încerc să mă autodezvolt și Buddha spune că e mai bine să te joci "Candy crush" pe telefon, decât să te bagi în viaţa altora și să îți atragi karma lor. Plus că am şi eu momentele mele de extraterestru picat din nori, când calc de trei ori într-un loc. Dacă mă mai încurc şi cu amorţitul... mi-e că rămân blocat într-o singură viteză: extrem de foarte încet!  

Aşa că am stat liniştit și nu mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala. Îmi ajunge crucea mea. E de aur... deci ce mi-aş putea dori mai mult?

Să bem pentru asta! 

Hai noroc, să fie într-un ceas bun-bun-bun-bun-bun-bun-bun! 

[Connect-R x Raluka - Lasă-mă să te ating]

Modernist până la moarte şi dincolo de ea

După îndelungi răzgândeli, am decis să plec într-o scurtă vacanţă ce va dura vreo două săptămâni şi nu mă pot ocupa deloc de întocmirea bagajului, pentru că aş vrea să scriu ceva. Dar ce subiect să aleg?

În ultima vreme s-au întâmplat numai nenorociri: crima de la Saturn; apoi nu s-au liniştit bine apele, că s-a întâmplat accidentul dintre Vama Veche şi 2 Mai. Nu i-a îngropat bine pe copiii aceia care au murit, că hodoronc-tronc, o femeie gravidă s-a chinuit şapte ore pe holul spitalului fără a fi luată în seamă şi a murit, în cele din urmă. Altă femeie şi-a aruncat copiii de la balcon, pentru că se certase cu bărbati-su, sau ceva. Alcineva s-a dus la spital pentru a fi operată de hernie şi medicii s-au trezit că a născut. Pe la mare se bat turiştii cu salvamarii şi poliţia pentru că nu sunt lăsaţi să înoate şi să moare în valuri.

Tragedii peste tot... parcă s-a descreierat toată lumea, pe cuvânt! Aşa că: despre ce să scriu? M-am cam săturat comentat drame şi alte tâmpenii de can-can; aş scrie şi eu despre ceva frumos sau amuzant, că până la urmă, în viaţă mai sunt şi clipe frumoase. Mici, rare şi trecute cu vederea - este adevărat. Dar sunt.

Noroc că un prieten mi-a sărit în ajutor (fără să vrea), când mi-a trimis pe WhatsApp o problemă interesantă. Adică aceasta:

Eşti în autobuz, iar toate locurile sunt ocupate. Lângă tine sunt câteva persoane care stau în picioare: o tânără cu un bebe în braţe (care, din imagine, pare a fi din nou însărcinată); o măicuţă bătrână cu brâul de lână şi baston; un bărbat cu piciorul în gips şi un zombie. 

Cui cedezi locul şi de ce? 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar din punctul meu de vedere, această problemă are două răspunsuri posibile - în funcţie de stilul de gândire pe care îl alegi pentru a aborda situaţia. Prin urmare:

1. Dacă ar fi să gândesc pe filieră modernă şi să fiu feminist convins, plus adept al curentului woke, aş lăsa femeia cu bebe în braţe să stea în picioare. De ce? Simplu: 

Conform acestor modele de gândire, "masculinitatea e toxică, îndatoririle determinate de gen sunt toxice, tot ce poate face un bărbat, poate face şi o femeie, femeile au putere şi sunt mult mai egale cu bărbaţii - pentru că-s mai puternice, mai frumoase, mai inteligente, mai descurcăreţe, mai mult decât orice ar putea fi un bărbat vreodată şi pe scurt: GIRL POWER"!! Desigur, un înţelept antic, probabil Confucius, spunea că feminismul încetează atunci când maşina face pană. Dar nu ne mai luăm cu detalii şi ne concentrăm doar pe problema noastră.

Iar dacă un bărbat poate să stea în picioare, poate să facă asta şi o femeie - chiar mult mai bine decât bărbatul. Bătrâna nu poate sta nici ea pe scaun, pentru că e femeie şi se aplică regula de mai sus. Bărbatul rănit... hmmm... e bărbat. Poate el ar merita, oleacă, că e cel mai firav dintre toţi. Nu e în stare de nimic şi e vai de capul lui: gândeşte greşit, acţionează greşit şi pe scurt, e pulbere cu terci. Dar...NU!! Nu i-aş ceda locul nici măcar lui. 

Dacă aş fi modern, m-aş iubi în primul rând pe mine şi aş pune pe primul loc propria bunăstare... aşa că nu aş ceda locul nimănui. Sau... l-aş invita pe zombie să stea jos, de teamă să nu se enerveze şi să mă mănânce. C-apoi, nu ţin cu dinţii de viaţă, dar nici nu vreau să mor prosteşte. Şi-n plus, dacă mă mănâncă pe mine, i se deschide apetitul şi mănâncă şi femeia cu bebe, băbuţa şi ologul. 

Răspuns final şi corect: AŞ CEDA LOCUL ZOMBIE-ULUI, PENTRU CĂ ÎMI IUBESC APROAPELE ŞI NU VREAU SĂ FIE MÂNCAŢI DE ZOMBIE. 

2. Nenorocirea vieţii mele este că nu sunt modern, dezabrob prostiile astea care frământă viaţa socială actuală şi sunt cantitate neglijabilă prin majoritatea cercurilor prin care mă mai duce soarta. Ce să fac, dacă nu am ieşit din peşteră şi încă mă mai iluzionez cu tâmpeniile desprinse din curentul romantic târziu, aşa cum m-a educat şi mama? Ba m-a mai şi traumazat pe viaţă, când mi-a dat să citesc "Codul bunelor maniere" - pe care l-am parcurs pe sărite, dar rămâne secretul nostru! Oricum, pot să spun că am devenit gentleman-ul perfect şi, de exemplu, ajut orice bătrân să coboare din tren - chiar şi când el nu-şi doreşte asta. Ce să fac? Politeţea e politeţe şi regulile sunt reguli!

Prin urmare: zombie-ul oricum e mort (de oboseală), deci iese din discuţie. Aşadar, dacă ar fi după mine, aş ceda locul tuturor, că toţi sunt în nevoie. Eventual organizez un orar de stat jos şi ţin socoteala cu un cronometru, ca să dau aceeaşi şansă tuturor. Dar asta e deja utopie...

De aceea: bărbatul cu piciorul în gips ar putea primi locul - dar, cel mai probabil, stă mai mult prin pat şi nu i-ar strica să mai stea şi în capul oaselor. Bătrânica în baston ar merita şi ea... doar că am impresia că bătrânii sunt mult mai vânjoşi decât tinerii de acum. Traversând timpuri dificile, sunt obişnuiţi cu greul şi corpul le este mai rezistent. Adică, mă uit la mine: nu mai am douăzeci de ani, dar nici nu m-a lovit senectutea - însă sunt mai plin de dureri decât un nonagenar! Iar prin autobuze văd şcolari care abia s-au urcat şi caută disperaţi un loc liber pe care să se aşeze, că le tremură ulubele de parcă ar fi trestii în vânt, în timp ce bătrânii stau în picioare de la un capăt la celălat al întregului traseu.

Cred, totuşi, că cea mai vulnerabilă persoană este, doamna (gravidă), cu bebe în braţe. După sarcină deja organismul este obosit, plus că şi alăptează, doarme pe sponci (că aşa e când ai copil mic) şi mănâncă pe apucate. 

RĂSPUNS FINAL ŞI CORECT: AŞ CEDA LOCUL DOAMNEI CU COPILUL ÎN BRAŢE, PENTRU CĂ AM FOST EDUCAT SĂ PUN BINELE ALTORA ÎNAINTEA BINELUI MEU. 

Dar aşa sunt eu.

Voi ce aţi face, dacă aţi fi în situaţia din imagine?

Până la răspuns, totuşi, zic să bem! Să ne distrăm şi să cinstim un păhărel pentru vara care e pe trecute. Şi pentru vremurile pe care le trăim!

Să vină... megahitul HIT! HIT şi primul loc în tendinţele nu-ştiu-cui, pentru că are ritm catchy, iar rimele melodiei spun lucruri foarte educative: iubeşti necondiţionat, cu condiţia de a te iubi întâi pe tine. Superb!

[Bibi - Înainte de a fi a ta]

P.S.: data viitoare ascultăm Gheboasă, ca să vedem ce ne mai învaţă şi rimele lui. HIT! HIT! Desigur...

P.S. 2: Cine erau "câinii roşii"? Ştiu expresia aia "câine până la moarte şi dincolo de ea", dar la cât de fan fotbal sunt... nu mai ştiu la cine se referă! Help!!! :))