Capricii de mare artă

Astăzi, este Ziua Internaţională a îngheţatei pe băţ - o ocazie perfectă pentru a vorbi despre statuete şi alte capodopere de artă. 

E drept că se potrivesc subiectele ca nuca-n perete...dar nu mai contează. Am ales să fiu un artist post-modernist şi să promovez cultura haosului. Vorba aceea: "Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua, mama nu se supără. De ce oare"?? 

Răspuns: pentru că sunt cetăţean european şi am drepturi! D-aia!

Prin urmare, astăzi scriu despre artă. Vreţi despre Gheboasă? Haideţi măi... că subiectul acesta tot a aprins toată suflarea ipocrită a României! 

După ce am cercetat problema, am înţeles şi eu care este marea tevatură: un cântăreţ faimos despre care nici nu ştiam că există, şi-a cântat mega-hiturile la Untold; tinerii doritori de distracţii au fredonat versurile vulgare şi au aplaudat frenetic, apoi alţii au râs de ei că se bucură la toate prostiile şi uite aşa a ajuns Gheboasă principalul subiect monden al ţărişoarei noastre. De ce s-a întâmplat asta, nu înţeleg, că doar nu-i nimic nou sub soare: melodii cu înjurături se fac de zeci de ani  şi nu s-a atacat nimeni până acum - de aceea, parcă încep să mă întreb: când se redescoperă a miliarda oară câte o evidenţă şi o tratăm ca o o noutate, nu cumva se oferă nutreţ societăţii pentru a se abate atenţia de la evenimente care ne vor afecta viaţa şi care nu trebuie să fie discutate public?  

Posibil. Cert e că trepăreala care a pornit polemica publică, şi anume  "Dă-i ţiganca", nu mi se pare nici jignitoare şi nici  discriminantă. Nici nu prea spune mare lucru, deşi când se vorbeşte despre ea, se blurează "ţigancă" şi "găo**ă". Dar cu ceva timp în urmă, când preşedintele preşedintele Băsescu l-a făcut pe unul "gă*zar", nu s-a mai supărat nimeni...ba, din contră! Am râs şi ne-am distrat cu toţii. Când preşedintele Iohannis a transformat plăcuţa suedeză (m*ia) în atitudine politică, iar am aplaudat. Iar acum 20 de ani, când Villy & Paco 10 Grei rupeau boxele cu "Prietena ta e o târfă" care "îşi ia omor dacă o dă nasol" şi versurile erau pline de cuvinte cu m, cu p, cu f sau c, tot nu a deranjat pe nimeni. 

Până mai ieri, nu s-a supărat nimeni nici când Gheboasă a devenit vedetă şi îşi cânta rimele deocheate peste tot. Nu s-a protestat nici când a făcut milioane de vizualizări pe Youtube, cu aceleaşi produse artistice. Şi deodată... SPUF!!! Vine vedeta să dea poporului exact ceea ce-i place şi ia uite cum am descoperit gaura de la covrig! Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Păi ce treabă-i asta?

Nu ţin cu Gheboasă, că nu mă atrage activitatea lui - ci doar încerc să înţeleg fenomenul şi să-mi stabilesc şi eu nişte repere, nişte reguli după care funcţionează întregul. Cum altfel să mai departajăm valorile de non-valori? Deşi, într-o societate în care se folosesc duble, triple şi alte zeci şi sute de măsuri, ce să mai înţelegi? Cum mai defineşti binele şi răul, când trăim printre lucruri bune făcute prost şi lucruri proaste, dar bine făcute?

 

Întreb şi eu...pentru că este foarte interesant să stau pe o bancă şi să observ ce se întâmplă prin jur. Şi fără să vreau, mintea începe să funcţioneze şi să îşi pună întrebări: de ce e aşa şi nu e altfel, de ce azi e bine să faci ceva şi mâine nu mai este, de ce aia e frumoasă şi aia e urâtă? 

 

Spre exemplu: am şi eu o mică obsesie cu plimbatul. Şi într-o bună zi, prin peregrinările mele, m-am închinat cu toate mâinile când am văzut abominaţia care a apărut pe peronul Gării de Sud a Ploieştiului. O oribilitate gigantică, sub forma unei statui a domnului Goe. Îl ştiţi... Copilul năzdrăvan şi cam prost-crescut, care-şi pierde pălăria cu biletele...da? No, bun. Cică aceasta va reprezenta oraşul lui Nenea Iancu, de aici înainte.

...ceea ce, treaba lui, să reprezinte ce o vrea. Bine că nu stau în Ploieşti, pentru că mie nu îmi place şi mi se pare o urâţenie de mare clasă, ce-mi aduce aminte de Omul Bezea din "Vânătorii de Fantome". Îl văd şi nu ştiu dacă să râd, să plâng sau să am coşmaruri noaptea. 

Nu ştiu cine a fost chinuit de talent şi de ce a făcut aşa ceva, însă această capodoperă nu se încadrează deloc în peisaj - care  nu este vreunul foarte fericit, dar totuşi! Ar aduce ceva a perioadă interbelică şi n-ai cum să vii cu un guguloi de gume de mestecat lipite între ele şi să spui că ai adus arta în oraş!

În primul rând, sculptura este mult prea înaltă pentru locul în care a fost înghesuită - şi mie, cel puţin, îmi dă o senzaţie de claustrofobie când o văd cum sprijună bolta peronului cu pălăria de mariner. E ilar total si nu crează deloc senzaţia de bun-gust şi frumos, ci de apăsare, strâmtorare şi orgoliu - pe sistem: "Nu merge? Staţi că vă arăt eu că încape"! Dacă artistul, în avântul său creator, va vrea să reproducă scena gării pe de-a întregul, adică să le aducă pe peron şi pe mamiţica, mam-mare şi Tanti Miţa, e clar că trebuie să dărâme clădirea cu totul - că nu au unde să mai încapă şi ele. 

Apoi: nu văd pălăria de paie a domnului Goe! Caragiale îl descrie clar: "Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că aşa ţin bărbaţii biletul". Perfect! Unde-i pălăria cu biletul în pamblică?? 

De fapt, unde-s toate hainele frumoase despre care se vorbeşte în acest moment şi schiţ? Că nu văd decât o varză de culori şi obiecte vestimentare care nu au o legătură cu ce ar trebui să fie. Sau, cine ştie? Adidaşii or fi fost la modă şi pe la 1900, c-apoi na! Ce puteau să poarte oamenii pe atunci? Şlapi de plajă?

Noroc că personajul face semnul inimii cu degeţelele, ca să ne arate că ne iubeşte! A văzut pe WhatsApp, mânca-l-ar mamiţele de grăgălaş şi avangardist ce este el! Are şi tatuaje pe mâini, gât şi picioare, ca să arate faptul că e open-minded şi nu are prejudecăţi... nici nu se putea ceva mai extraordinar!! Deşi, dacă nu vorbeşte şi la telefonul mobil sau nu se joacă "Pokemon Go" pe tabletă, tot degeaba! 

Bine, totuşi, că nu are şi căşti bluetooth în urechi, să asculte trapul lui Gheboasă - c-apoi n-ai cum să fii tânăr în tendinţe şi să nu-i adori hiturile. Nu poartă nici smartwatch pe mână, ca să ştie cât e ceasul şi să nu mai întrebe cât mai e până vine trenul...şi până la urmă, cel mai mult mă bucur că tânărul Goe nu este negru transgender şi cu cine ştie ce preferinţe intime! C-apoi...în ziua de azi, te aştepţi la orice. Nu m-ar fi mirat nici dacă viziunea artistică ni-l prezenta pe Goe cu ţigara-n colţul gurii, blugi mulaţi pe gambă, pantofi cu toc cui, maiou de plasă, frizură bros, unghii date cu gel şi poşetă la subsuori.  

Să bem pentru asta! 

Şi să mâncăm o îngheţată pe băţ, ca să marcăm sărbătoarea de azi! Eu am îngheţată fără băţ, dar se rezolvă...înfig un capăt de nuia într-nsa şi mă achit de respectarea tradiţiei!  

Iar în cinstea regulilor antidiscriminare, propun să ascultăm şi o melodie cu ţigani, până nu se interzice şi asta. Nu are nimic obscen în ea, dar când cantautorul pronunţă "ţigancă" cu neruşinare şi fără nici o perdea, mai ştii cine se supără şi o anulează? Nu de alta, dar abia mi-a sugerat-o Youtube-ul şi e păcat să dispară în neant, că îmi place mult!

[Bosquito - Întuneric în culori]

Vamaiot de ocazie - şi alte identificări de sezon

Acum vreo trei ani, cred, m-a pălit şi pe mine nevoia de a-mi face un cont pe Instagram. Îmi doream să devin mai vizibil, să fiu mai în rând cu lumea. În timp, m-am convins că nu-i cine ştie ce mare scofală - chiar dacă se întâmplă să mai aflu şi lucruri interesante, din când în când. 

De exemplu, tot văd pe la diverse vedete că-şi trec la descriere "she/her" şi nu am înteles, din prima, ce rost are chestia asta. Mă gândeam că-i vreo prosteală în tendinţe, care susţine cine ştie ce idee la modă - pe sistem "Je suis Charlie", lipitul curcubeului în geam, pentru că "Totul va fi bine" sau ataşarea steagului diverselor ţări la poza de profil. 

Astăzi, însă, m-am montat şi am căutat pe Google însemnătatea acestui comportament. C-apoi, dacă nici de la internet nu mai putem lua lumină, apoi chiar că ne paşte extincţia! Noroc că nu a fost cazul de aşa grozăvie şi pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că sunt cu 1,73 decimetri mai destept -  deoarece am aflat că adăugirea acestei sintagme la un oarecare profil ajută căutătorul să-şi dea seama cum se identifică persoana din imaginea căutată. E un fel de ecuson pe care-l poartă angajaţii într-o firmă şi te ajută să îi spui omului pe nume, dacă ai uitat cum îl cheamă. Şi e foarte util pentru vremurile noastre, când ceea ce vezi nu mai e ceea ce crezi. 

Rândul lumii îmi cere să mă conformez şi eu - doar că nu voi face aşa ceva, pentru că nu-mi place să-mi complic viaţa. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple: te naşti cu ciucurel? Genul masculin! Te naşti fără ciucurel? Genul feminin. Şi punct. Genul ambigen, eterogen, omogen, schimbător de gen, intergen, fără gen sau orice alte asemenea complicăţenii... nu mă pasionează.

În plus, pentru o lume care se opune cu înverşunare etichetărilor şi îşi doreşte cu ardoare dărâmarea oricăror bariere, nu vi se pare că etichetele sociale au devenit din ce în ce mai nuanţate, mai diversificate şi mai necesare? 

Şi da, îmi este simplu să gândesc aşa, pentru că sunt mai singuratic, de fel. Nu mi-am dorit asta, dar dacă aşa mi s-a aranjat viaţa... ce pot să mai fac? "Aia e! Aia e, aia e-e-eeee..." - vorba cantautorului cu acelaşi nume. Iar partea bună din toată situaţia asta este că nu sunt constrâns de nimeni să fac nimic. E ca la fotbal: vrei să joci? Porţi culorile echipei pe care o reprezinţi - altfel, stai pe bară. No...eu nu am echipă, nu am echipament şi nu-mi interzice nimeni să intru pe teren.

Eu sunt mai simplu. Şi mai complicat. Gol de sentimente şi plin de etichete - când e musai să mi le pun.

Îmi place rock-ul şi pe undeva sunt rocker. Dar mai diversific cu Vijelie şi Salam - deci, pe altundeva, sunt manelist. Tatonez şi muzica de tirişti - aia cu Vlăduţa Lupău, Georgiana Lobonţ şi taraful nu mai ştiu care; sunt... lăutarist sau tot manelist? Apoi pun câte-un Mozart - sunt sinfonic. De mă plictisesc şi de asta, ascult Eminem şi BUG Mafia - pentru că sunt rapperist şi hip-hoperist. Deseori ascult Mircea Baniciu şi alte zdrăngăneli de munte, pentru că sunt folkist muntenist. Sau popularist, pentru că îmi place Irina Loghin, Benone şi Dolănescu. Sunt chiar şi tradiţionalist internaţionalist, când ascult muzică aromână, arabă, chineză, japoneză sau irlandeză. Mai sunt şaizecist, şaptezecist, optzecist, nouăzecist şi douămiist - când ascult muzica acelor ani. Iar dacă încep cu Celtic Woman sau Medieval Baebes, este clar: sunt medievalist.

Când merg la mare, vara, mă duc la Mamaia - pentru că sunt mamaiot. Merg şi la Eforie, deci sunt eforiot. Cel mai mult îmi place în Mangalia şi sunt mangaliot. Dar tocmai am fost şi-n Vama Veche, iar acum sunt şi vamaiot. Ura!!!! Trăiască, trăiască, trăiască şi-nflorească!  

Da, am fost şi eu în Vama Veche. Nu-i vorbă, că mai fusesem de vreo două ori până acum, însă doar în trecere. Şi mi s-a părut o staţiune urâtă, mizerabilă şi dărăpănată. Are un aer colorat şi plin de excese hippie, spre care nu mă trage aţa. Aşa că nu am fost impresionat şi nu am înţeles motivul pentru care Vama este socotită centrul distracţiei.

Anul acesta, însă, soarta a aranjat lucrurile în aşa fel încât concediul maritim să mi-l petrec în Vamă. Şi am avut timp să analizez lucrurile mai în amănunt. 

Prin urmare: ca linie generală, nu am văzut în viaţa mea atâta poliţie şi jandermerie câtă era în Vamă. În plus, plajele sunt urâte, iar marea este oribilă şi agitată (din cauza curenţilor locali?). Ca să nu mai spun că se adânceşte brusc, foarte aproape de mal... unde mai şi calci pe nişte cataroaie ascuţite, pietre de toate mărimile, sticle sparte şi fel de fel de gunoaie. Câh, caca!

Totdeauna m-am întrebat care este rolul hotelurilor de pe malul mării dotate cu piscină. Adică... cine ar putea folosi piscina, când ai ditamai marea la doi paşi? E! Anul acesta i-am mulţumit lui Dumnezeu că viluca mea a avut piscină...pentru că în mare nu a fost chip să intru în mare! Apa a fost prea rece pentru gustul meu şi după ce era să-mi luxez glezna când mi-am prins piciorul între doi bolovani pitiţi pe fundul apei, la un metru de ţărm (unde apa îmi ajungea până aproape de piept), am renunţat la asemenea aventuri.

Însă, am căutat să experimentez viaţa de noapte a Vămii. Cluburile nu prea erau deschise; în mijlocul săptămânii nu sunt cine ştie ce clienţi şi ar fi funcţionat în gol. Însă, într-o noapte, am dat peste o petrecere pe plajă: o cârciumă stil coteţ scosese boxele pe geam şi duduia muzica în ele de-ţi săreau creierii. Încet, încet, veneau şi pâlcuri de tineri doritori de distracţii... iar aerul s-a umplut de un fum dulceag şi înţepător. Cică se fuma iarbă. Mă rog. 

Se fuma, se bea bere amestecată cu apă, muzica rupea boxele şi încet, încet, siluete umane au început să se ridice de la mese şi să se legene în vânt. Întâi uşor, agale, ca bătrânii nesiguri pe proprii genunchi; apoi, pe măsură ce timpul trecea şi substanţele începeau să-şi facă efectul, din ce în ce mai frenetic şi mai curajos. Grupurile despărţite de bariera apăsătoare a genului şi a apartenenţei sociale au început să se omogenizeze, iar chiuiturile erau din ce în ce mai dese. 

Am încercat să mă alătur şi eu petrecerii, dar nu am putut. Mă simţeam ca într-un joc de calculator, parte a unei lumi iluzorii, populate de NPC-uri (Non-Player Character, adică personaje create de joc) care îşi rulau programul înscris în celulele lor abstracte, fără a fi influenţate din exterior. Nu era nimic concret, ceva real de care să mă agăţ... până a început să mă apese chemarea naturii.

Nu m-am dus pe plajă nici mort! Şi nici pe malul apei, în întuneric; cine ştie în ce călcam sau peste ce dădeam pe acolo? Dacă mă mânca vreun Bau-Bau şi acum, în loc să citiţi ce am experimentat, îmi recitaţi "La nunta ta, a căzut o stea"?

Desigur, mai exista posibilitatea coteţului cu umbreluţă... dar dacă mergeam acolo să întreb de o toaletă, cred că se închinau barmanii cu toate mâinile. Aşa că am îndurat cât am putut, iar când nu a mai fost chip să mă abţin, am pornit, cocoşat de durere, spre locul de cazare - care a fost situat la nici un milimetru mai departe decât a fost nevoie.  

În altă zi, m-a pălit curiozitatea de a vedea frontiera. Era prima dată când eram atât de aproape de vreo graniţă (cam un kilometru, conform Google Maps) şi voiam să văd ce se întâmplă pe acolo. 

Aşa că am pornit-o pe plajă, spre sud. Mereu spre sud... după un ciot de trunchi de copac, după următorul perete stâcos, după celălalt colţ de terasă, după următorul mal de nisip. Mai culegeam o scoică, mai făceam o fotografie... până am văzut un golfuleţ unde se adunaseră cormorani şi pescăruşi. Mi s-a părut interesant peisajul şi cu privirea în  jos (ca să mă uit pe unde calc), am pornit-o într-acolo. După doi paşi, undeva sus, pe faleză, am auzit un lătrat de câine furios. M-am uitat într-acolo şi era şi un om lângă el, care tot flutura din braţe şi-mi striga să mă întorc. M-am uitat în jur; încă oleacă şi depăşeam o ţeavă pe care era agăţat un semn decolorat de interzis. "Aha...deci aici e graniţa". Şi am făcut cale întoarsă. 

Mi-am luat un rucsac, actele (să le am la mine, dacă m-o întreba cineva de sănătate) şi am pornit spre aceeaşi direcţie, dar pe faleză. Vila cazatoare era aproape de marginea civilizaţiei; după ea mai urma altă vilă, o terasă ce părea părăsită şi o sută de metri mai departe începeau niste terenuri virane. Am dat, apoi, peste un semn pe care scria în engleză: "Zonă de graniţă, camparea interzisă" şi am continuat să merg spre sud - pe aleea cu dale, printre zeci de rulote şi corturi de campare. După alte câteva sute de metri, au dispărut şi acestea şi stâlpii de iluminat şi pavajul...iar drumul de ţărână ieşea în câmp şi cotea spre stânga, după un tufiş. Am dat şi eu curba, cu gândul de a continua drumeţia. Dar puţin mai în faţă era un cortuleţ jerpelit şi o maşină a Poliţiei de Frontieră. "Aha...deci asta e graniţa". 

Interesant. 

Una peste alta, Vama Veche este ca orice altă staţiune de pe litoral. Poate puţin mai colorată, cu oameni mai amabili, mai fără ţigani şi cu muzică mult mai bună. Dar cu aceeaşi ţigănie.

Mi-a plăcut în Vamă, nu mă mai duc altădată. Poate, doar, într-o trecere rapidă... ca să mănânc la restaurantul cel libanez şi să mai las bacşiş minuscul pentru tânăra domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă. Şi-apoi să beau o cola pe canapele şi să-l întreb pe patron de unde a cumpărat tricourile de uniformă - că mi-au plăcut mult. La momentul oportun mi-a fost ruşine să aduc vorba despre aşa ceva...deşi un portocaliu neon atât de frumos nu am văzut până acum şi mi s-a lipit de suflet. 

Închei cu meditaţia a unui alt vamaiot, pe care l-am întâlnit întâmplător. Voia să îşi arunce pachetul de ţigări şi a exclamat ofuscat: "Na, că nu pot! Trebuie să-l duc la coş... în România nu e libertate, ca să-l arunc pe jos"! I-am deplâns lipsa libertăţii, dar apreciat, în gând, efortul.  

Să bem pentru asta! Un pahar de apă cu gust de bere, ca să ne amintim de petrecerile nebune ale Vămii. Ieeeeeeeeeee!!!!!!!!!! ESTE MĂĂĂĂ!!!!! DISTRACŢIE!!!!!! 

CUŢIT, CUŢIT, CUŢIT, MĂI! DE TREI ORI TE-AM ASCUŢIT! LA TOCILĂ, DE PIETROI, SĂ TAI CAPUL LA CIOCOI!!!! - desigur, după ce primim încuviinţarea scrisă a acestora, ca să nu le încălcăm drepturile de cetăţeni europeni cu drepturi.

[Viţa de vie - Sunetul mai tare]

Cultura haosului

De ceva timp, cu oricine aş vorbi, aud numai de probleme! Vorba 'ceea: viaţa-i grea, necazu-i mare, semne bune anu' n-are. Ce să mai zici? Taci şi suferi. Dai bani pe diverse terapii de relaxare sau vorbeşti cu un prieten - nu ca să aştepţi un ajutor pentru rezolvarea problemei, ci doar ca să te descarci... deoarece unele lucruri nu se pot schimba. În concluzie, este ceea ce este şi "aia e". Ghinion...vorba unui clasic în viaţă.

Acum, ce să zic? Nu mă simt vreun mare sfătuitor în viaţă, nu-s nici vreo lumină de înţelepciune şi nici nu le am cu gândirea pozitivă. Dar ascult şi las omul să se liniştească, pentru că ştiu că toate trec. Bune, rele, urâte sau frumoase...le şterge timpul, de zici că nici n-au fost. Şi chiar dacă mai rămâne câte o bucurie neatinsă, nu mai are nici o relevanţă pentru momentul prezent. D-aia se şi urăsc oamenii după ce se despart: podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat. Iar râul nu îl treci pe amintirea podului... Deci, tot ce contează sunt neînţelegerile şi certurile de acum, nu dragostea iniţială. Lumina din trecut fuse şi se duse, pe când haosul din prezent este palpabil şi foarte real. 

Apropo! Zilele trecute am sărbătorit cu fast şi multe fanfare Ziua Internaţională a Haosului şi a Dezordinii. Staţi, că vă dau şi data exactă; să vedem: pe 11 am fost la piaţă, pe 12 nu mai ştiu ce am făcut, pe 13 a fost o zi, pe 14 am uitat, pe 15...... Da!!! Fix pe 15 iulie a fost minunata serbare a haosului! Prin urmare, în spiritul acestei prea-frumoase zile care, să fim sinceri, depăşeşte limitele spaţiului şi ale timpului, doresc să vă urez o urare specială, din tot adâncul sufletului meu:

Fie ca viaţa să vă fie un haos complet şi dezordinea să vă lumineze fiecare pas! La mulţi ani nebuni şi neorânduiţi, plini cu puterea de a accepta inevitabilul: faptul că dacă viaţa înseamnă libertate, atunci, conform celei de-a doua legi a termodinamicii, orice sistem lăsat liber va tinde spre dezorganizare. Să fie!!

La mulţi ani şi la mai mare!

Ca să scriu ceea ce trebuie despre acest subiect, mărturisesc că m-am documentat asiduu. Şi am descoperit că până şi Biblia acceptă tendinţa aceasta de defectare a vieţii. Spre exemplu, Sfântul Apostol Pavel notează în Epistola către romani (capitolul 8, 20-21): "Căci făptura a fost supusă deşertăciunii -  nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu".

Pe scurt: cum o dai, cum o întorci, tot la haos şi deşertăciune ajungi. Diferenţa este că fiind creştin, ştii că orice început are şi final, însă ai încredere că Dumnezeu este singurul care poate anula legile fizicii şi poate crea eternitatea. În frumuseţe, în iubire, în tot şi în toate.  

Pe de altă parte, evoluţioniştii afirmă că viaţa evoluează de la simplu la complex, de la inferior la superior şi are o traiectorie accentuată către perfecţionare. 

Ceea ce, aşa o fi, că nu am chef de contraziceri şi dezbateri stupide. Însă, dacă mă uit pe geam, ce văd eu, cu ochişorul meu? Haos, nebunie, dezorganizare, neorânduială - lucruri normale, care respectă, întru totul, legea accentuării dezechilibrelor din viaţa noastră.

C-apoi, când cea mai frumoasă femeie din Olanda este un bărbat... să-mi fie cu iertare, dar eu nu consider asta evoluţie şi perfecţionare. Pe la unii o fi, habar nu am! Dar eu încă gândesc mai simplu şi prefer ca bărbatul să fie bărbat, iar femeia femeie. Plus că-s român şi se ştie că românii sunt cu mentalitatea pe stil vechi. Mai tradiţionalişti, ce o mai dăm după deget? Adică na... am aflat, recent, că rozmarinul nostru se numeşte în engleză "Rosemary".

Vă daţi seama cât de încuiaţi suntem? În mişelia noastră, nu am acceptat nici măcar să denumim o plantă cu nume de femeie... şi în loc să-i zicem "rozmaria", i-am sucit numele în bărbat, ca să fie "rozmarin". Desigur că-i o neruşinare totală şi o lipsă crâncenă de reprezentare, echitate, egalitate, fraternitate şi cruntă discriminare...aşa că d-aia zic: ăştia suntem, băăăă!!! D-aia ne-a şi îndemnat Barna să ieşim din peşteră! 

Da' ce, ne stătea mâncarea gât, dacă se numea buruiana aia "rozmaria"? Se pare că da! Suflete negre şi fără suflet ce suntem! Când schingiuim până şi numele de femeie, ce să mai aştepţi alte drepturi moderne?

Serios, eu propun să luăm măsuri! Haideţi să ne spălăm onoarea şi măcar rozmarinului să îi zicem aşa cum l-a făcut mama lui: "ROZMARIA". Deşi, drepturile negrilor parcă-s mai drepturi decât ale albilor (rozilor, în cazul de faţă).  Aşa că ar fi mai nimerită denumirea de "NEGRUMARIA". 

AOLEU!! Ce prostie mi-a ieşit pe gură?! În ziua de azi este ditamai ofensa să-i mai spui negrului "negru". Mai corectă politic este denumirea  "DECULOAREMARIA". 

Deci aşa rămâne! Până o ieşi şi pe la noi miss femeie un bărbat, zic să modificăm denumirile astea care încalcă, flagrant, drepturile omului. Şi dacă tot suntem creştini, nu trebuie să punem şi noi umărul la creşterea haosului? 

Deocamdată, suntem mici copii... ne ducem la creşa Europei şi facem ploiţă cu limba. Noi încă ne supărăm că "şcoala scoate tâmpiţi" (conform unui alt mare clasic în viaţă) şi ne amăgim cu reforme în educaţie. 

Dar vorba lu' Regina Tik-Tokului: "Vă spun cu mâna pe inimă. Faptul că nu am luat 10 și 9 la BAC nu m-a încurcat absolut deloc să îmi procur recent trei apartamente în Chișinău, un penthouse pe lângă ele. M-am mutat în București și la fel. Zilele astea primesc actele pentru a-mi cumpăra primul apartament în cea mai bună zonă din București. Nu mai vorbesc de mașina pe care mi-am luat-o. Eu când mi-am luat mașina nici măcar nu terminasem clasa a XII-a, ca să înțelegeți”, a declarat vedeta, potrivit ziare.com”

...ceea ce e corect: "Şi cu bac şi fără bac, seminţele tot acelaşi gust are". Şi când ai de influenţat 5,3 milioane de oameni, e clar că ai ceva bun de spus! 

Numai pe vremea comuniştilor notele îţi defineau viaţa. Acum, când ai succes şi fără să înveţi, la ce îţi mai trebuie şcoala? Mai ales când orice înţelepciune este la un click distanţă! Tot ce-ţi trebuie este curent electric şi-un wi-fi bun. Sau conexiune modernă la date mobile, eventual pe 7 G sau mai mult. 

Desigur că gurile rele au sărit să o blameze pe săraca - mă rog, bogata vedetă. Dar mie nu mi se pare nimic în neregulă. Dimpotrivă, văd doar povestea de succes a unei tinere foarte apreciate de societatea care nu ţine cu femeile. Bravo ei, a izbândit în lupta cu toxicitatea masculină!! Ăştia care au luat 10 la Bac, au atâtea apartamente şi maşină mişto?  

Până la urmă...BĂ!! Ghandi a luat Bac-ul cu 10? Şi l-a împiedicat asta să fie foarte şmecher şi să cităm din el?  NU!! 

Atunci dă-i, că merge!!

Să bem în cinstea fetei!! 

E frumoasă, are bani, influenţează milioane de oameni, e vedetă, e frumoasă, are trei apartamente, un penthouse, maşină, iară o casă, e vedetă + regină... ce-ai putea dori mai mult? E vedetă, e frumoasă, e regină, influencer, are bani, e vedetă... ia uite câte calităţi nenumărate! Să bem! 

Şi să marcăm şi Ziua Internaţională a Cartofilor Prăjiţi, că a fost pe 13 şi-am uitat de dânsa. Hai la o porţie babană de picioci cu pâine caldă, abia scoasă din cuptor! Între noi fie vorba, cică nu-i prea sănătos să mâncăm pâine cu cartofi - dar m-am săturat să mă reţin de la pofte şi să trăiesc sănătos, că tot bolnav o să mor!

Deci... chelner!!! Cartofi la băeatu, pâine din belşug şi-un ţap de bere rece, că-i oleacă de cald pe aici!

Auzi? Ia pune şi un cântec educativ pe replay, ca să stimulăm noile metode de învaţare prin joc şi voie bună!

[Iulian Universalu' feat. Stivăn Quasaru'- Unde gravitaţionale]